ICCJ. Decizia nr. 2104/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2104/2010
Dosar nr.3275/1/2009
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 477 din 11 martie 2009 a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii R.M. şi Municipiul Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 584 din 04 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi I.I., I.D., I.Ş., I.L. şi intimata-pârâtă SC A. SA pentru considerentele ce urmează.
Curtea a constatat că prin Decizia civilă nr. 2316 din 22 septembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, menţinută prin Decizia nr. 978/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins acţiunea reclamanţilor în revendicarea imobilului în litigiu, reţinându-se că Statul Român a dobândit asupra acestuia un drept de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive ce a început să curgă începând cu anul 1957.
Tribunalul nu a făcut vorbire în considerentele deciziei recurate de această hotărâre. Verificând dacă această hotărâre are incidenţă în cauză, Curtea a constatat că prin acţiunea introductivă de instanţă s-a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 178 din 28 septembrie 1996 încheiat între pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 pentru imobilul în litigiu.
Ca atare, instanţele trebuiau să verifice dacă la momentul încheierii contractului, 28 septembrie 1996, au fost respectate condiţiile imperative ale Legii nr. 112/1995.
Or, la data de 28 septembrie 1996, reclamanţii îşi manifestaseră juridic voinţa de a redobândi în natură imobilul în litigiu, contestând titlul statului asupra acestui bun atât prin Cererea nr. 1356 din 18 iulie 1996 de restituire în natură a imobilului, înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, cât şi prin acţiunea în revendicare formulată la data de 7 septembrie 1993 împotriva statului, acţiune în care recurenta R.M. a formulat cerere de intervenţie la data de 16 iunie 1994. Acţiunea în revendicare a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 3650 din 22 aprilie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sentinţă care a fost desfiinţată prin Decizia civilă nr. 2062 din 23 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Drept urmare, la momentul încheierii contractului, 28 septembrie 1996, ambele părţi contractante se judecau cu reclamanţii pentru nevalabilitatea titlului statului, cunoscând faptul că imobilul nu se afla cu titlu în proprietatea statului ca efect al Deciziei nr. 973 din 10 aprilie 1957 a Tribunalului Capitalei R.P.C Colegiul II Civil, decizie invocată în cadrul procesului în revendicare.
Ulterior încheierii contractului în litigiu, s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 5419 din 30 martie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, care a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, respingând cererea de intervenţie a pârâtei R.M. Această sentinţă a fost schimbată în tot în apel prin Decizia civilă nr. 2316 din 22 septembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a admis acţiunea în revendicare, constatând că Decizia nr. 973/1959 a produs efecte juridice înlăturând efectele Decretului de preluare a imobilului nr. 224/1951 şi că din anul 1957 Statul Român a uzucapat imobilul în litigiu. Această decizie a fost menţinută prin Decizia nr. 978/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin respingerea recursului.
S-a pus problema juridică dacă o hotărâre judecătorească ulterioară momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare în litigiu poate influenţa condiţiile de valabilitate ale actului juridic încheiat anterior.
Curtea a apreciat că acest lucru nu poate fi posibil, întrucât stabilirea unei situaţii juridice ulterioare (obţinută fie prin hotărâre judecătorească, fie prin lege) la mai mult de 2 ani de la semnarea actului, nu poate influenţa percepţia juridică subiectivă a cumpărătorului din momentul încheierii contractului. Nulitatea este o sancţiune juridică a încălcării voite a condiţiilor legale la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, iar nulitatea absolută nu poate fi acoperită, înlăturată prin evenimente juridice ulterioare actului nul.
Or, recurenţii, în momentul în care la data de 28 septembrie 1996 au semnat contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, ştiau sau aveau cel puţin dubii că imobilul nu aparţinea Statului Român şi ar fi trebuit să aştepte terminarea judecăţii acţiunii în revendicare şi soluţionarea cererii de restituire a imobilului pe calea Legii nr. 112/1995.
Ca atare, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 978/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care fiind un eveniment juridic viitor momentului semnării contractului în litigiu, nu putea fi invocat în aprecierea nulităţii actului.
Recurenta putea invoca efectele Deciziei nr. 978/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în măsura în care ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare ulterior acestei decizii.
Nu este fondat nici motivul de recurs invocat de ambii recurenţi, privind respectarea de către aceştia a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul semnării contractului, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 9, contractul de vânzare-cumpărare se putea încheia numai după soluţionarea cererii de restituire în natură a imobilului, formulată de reclamanţi, chiar dacă recurenta era chiriaşă şi trecuse termenul de 6 luni impus de art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Pârâţii-recurenţi nu au fost de bună-credinţă la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, din moment ce ştiau în mod nemijlocit din procesul în revendicare (ce nu se finalizase) de existenţa Deciziei nr. 973 din 10 aprilie 1957. Reclamanţii-intimaţi au făcut dovada relei-credinţe a pârâţilor-recurenţi, depunând la dosarul cauzei Sentinţa civilă nr. 3650 din 22 aprilie 1996, în care pârâţii din prezenta cauză figurau ca părţi.
Nu s-a reţinut nici motivul de recurs care vizează lipsa de identitate dintre imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni şi imobilul din titlul de proprietate al autorului reclamanţilor, I.C.I., respectiv Contractul de vânzare-cumpărare nr. 38106 din 25 noiembrie 1941, întrucât, pe de o parte, pârâta-recurentă R.M. nu a invocat acest aspect în acţiunea în revendicare, în care a avut calitatea de intervenient, în al doilea rând, recurentul Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu contestă identitatea de imobil, iar în al treilea rând, această identitate a fost dovedită prin expertiza tehnică întocmită în apel.
Prin acţiunea formulată la 13 aprilie 2009, petenta R.M. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., retractarea Deciziei civile nr. 477 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, întrucât este contrară dispoziţiilor Deciziei civile nr. 2316 din 22 septembrie 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 978 din 19 mai 2008.
În motivarea cererii se arată că, în cadrul unui prim litigiu, cel soluţionat prin Decizia civilă nr. 2316 din 22 septembrie 1998, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 2019/1998, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 978 din 19 mai 1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 56/1999, instanţele de judecată au respins în mod irevocabil acţiunea în revendicare formulată de către reclamantul I.l. (decedat pe parcursul soluţionării litigiului, cu consecinţa introducerii în cauză a moştenitorilor I.I., I.N., I.S. şi I.D.), în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA şi cu intervenienta M.R., privind revendicarea imobilului teren şi construcţie, situate în Bucureşti, str. G., nr. 2. sector 2 (imobil cumpărat de către subsemnata în baza Legii nr. 112/1995 potrivit Contractului de vânzare-cumpărare nr. 178 din 28 septembrie 1996).
În cadrul celui de-al doilea litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. 23861/3/2005, soluţionat irevocabil prin hotărârea atacată, s-a admis acţiunea în anulare formulată de către reclamanţii I.I., I.D., I.S., I.I. şi I.L., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General, SC A. SA şi cu revizuenta, în baza Legii nr. 10/2001, având ca obiect anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 178 din 28 septembrie 1996 (prin care subsemnata a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat la punctul anterior, în prezent numărul 2 bis).
Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte reţine neîndeplinirea condiţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ. pentru considerentele ce succed.
Conform art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane având aceeaşi calitate. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs.
De asemenea, este necesar ca în instanţa sesizată cu cea de-a doua acţiune să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat. Dacă cea de-a doua instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, această apărare nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai puterea de lucru judecat din cea de-a doua hotărâre în care s-a dat o rezolvare respectivei excepţii.
În cauza de faţă, prin Decizia ce se cere a fi retractată a fost analizat ca motiv de recurs greşita respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat dată de Decizia civilă nr. 2316 din 22 septembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 978/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Astfel, instanţa a reţinut "că instanţa de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 978/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ea fiind un eveniment juridic viitor momentului semnării contractului în litigiu, nu putea fi invocat în aprecierea nulităţii actului". Aceeaşi instanţă precizează că R.M. "putea invoca efectele Deciziei nr. 978/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă (decizie ce a confirmat Decizia civilă nr. 2316 din 22 septembrie 1998 şi faţă de care se apreciază contrarietatea cu Decizia supusă revizuirii) în măsura în care ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare a acestei decizii".
Cum prin cea de-a doua hotărâre a fost confirmată respingerea excepţiei prevăzute de art. 1201 C. civ., cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu mai poate fi primit.
Faţă de cele mai sus expuse apare ca fiind inutilă analiza celorlalte condiţii impuse de lege pentru admisibilitatea acestui motiv de revizuire.
Înalta Curte, pentru considerentele arătate, va respinge cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de R.M. împotriva Deciziei nr. 477 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2103/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 2123/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
