ICCJ. Decizia nr. 2131/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2131/2010
Dosar nr.965/62/2009
Şedinţa publică din 26 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Constată că la data de 9 februarie 2009, reclamantul R.D.D. s-a adresat instanţei, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 RON, reprezentând daune morale pentru privarea sa nelegală de libertate pe perioada 7 aprilie - 12 aprilie 2003, precum şi pentru restrângerea nelegală a libertăţii sale, în perioada aprilie 2003 - septembrie 2008.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 7 aprilie 2003 a fost reţinut şi ulterior arestat, fiind acuzat de săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu şi viol pe care le-ar fi săvârşit în municipiul Braşov, în noaptea de 29 - 30 martie 2003, fiind supus presiunilor fizice şi psihice de către organele de poliţie, fiind transportat din municipiul Botoşani unde a fost reţinut, fără a exista o ordonanţă în acest sens. A mai arătat că, după punerea sa în libertate la data de 12 aprilie 2003, s-a dispus faţă de el măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, restricţia operând ani de zile, timp în care a fost privat de dreptul de a munci în afara municipiului Braşov, de a păstra legăturile cu membrii familiei şi de a circula, în mod liber, iar ulterior a fost achitat prin Sentinţa penală nr. 480/A din 8 septembrie 2005 a Tribunalului Braşov şi Decizia penală nr. 196/AP din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Braşov.
În drept, reclamantul a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 3, art. 5 parag. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 53 alin. (3) din Constituţie şi art. 504 - 506 C. proc. pen.
Prin Sentinţa civilă nr. 143/S din 11 mai 2009, Tribunalul Braşov, secţia civilă a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul R.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov şi a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 506.000 RON, cu titlu de daune morale, respingând restul pretenţiilor formulate de reclamant, până la concurenţa sumei de 700.000 RON.
A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că este întemeiată acţiunea civilă promovată de reclamant, în cauză fiind îndeplinite dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. care antrenează răspunderea patrimonială a statului în vederea reparării erorilor judiciare săvârşite, în condiţiile în care acesta a fost privat de libertate în cursul procesului penal, fiind reţinut de organele de poliţie pentru 24 de ore şi, ulterior, arestat prin ordonanţa procurorului pentru o durată de 5 zile, iar caracterul nelegal al privării de libertate a fost stabilit implicit prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de achitare a acestuia, respectiv Sentinţa penală nr. 480 din 8 septembrie 2004 a Tribunalului Braşov şi Decizia penală nr. 196/AP din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin Decizia pronunţată la data de 22 octombrie 2008 în dosarul nr. 4197/1/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, prima instanţă a apreciat ca fiind întemeiată cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru lipsirea sa de libertate pe o durată de 6 zile, cuantificând aceste daune la suma de 1.000 RON/zi, simplul fapt al privării de libertate fiind de natură să producă celui în cauză suferinţe pe plan moral şi social şi constituind în sine o lezare a demnităţii şi a onoarei, a libertăţii individuale a persoanei, a sensibilităţii umane şi a celorlalte drepturi personal nepatrimoniale, ocrotite de lege.
Referitor la cererea de acordare a daunelor morale pentru consecinţele determinate de măsura restrictivă de libertate, constând în interdicţia de a părăsi localitatea, instanţa a reţinut că măsura respectivă a fost limitată la durata de 30 de zile, din actele şi lucrările dosarului penal nerezultând că această măsură a mai fost prelungită, astfel încât îngrădirea dreptului la liberă circulaţie a avut loc doar pe termenul arătat mai sus, iar nu pe întreaga durată a procesului penal, aşa cum a susţinut reclamantul.
S-a arătat, sub acelaşi aspect, că este nefondată cererea formulată de reclamant având ca obiect acordarea daunelor morale pentru consecinţele determinate de măsura restrictivă de libertate, constând în interdicţia de a nu părăsi localitatea.
S-a concluzionat, în raport de probele administrate în cauză, de jurisprudenţa şi doctrina existente în materie, că suma de 56.000 RON constituie o reparaţie echitabilă a prejudiciului de ordin moral suferit de reclamant, pretenţiile în cuantum de 700.000 RON fiind disproporţionate în raport cu durata lipsirii de libertate şi cu consecinţele produse.
Împotriva hotărârii respective, la data de 11 iunie 2009 şi respectiv 18 iunie 2009, au declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov cât şi reclamantul R.D.D., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Pârâtul Statul Român a criticat hotărârea apelată, susţinând că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovată de reclamant, întrucât măsura reţinerii şi arestării preventive a fost luată în mod legal şi nu s-au dovedit elementele răspunderii civile delictuale. Sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, a susţinut că nu se justifică, iar pe de altă parte, că sunt exagerate.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a criticat sentinţa sub aspectul acordării daunelor morale acordate reclamantului, susţinând şi faptul că la momentul luării ei, măsura arestării preventive a fost legală, existând indicii temeinice care au determinat luarea acesteia.
Reclamantul R.D.D., prin motivele de apel, a criticat hotărârea primei instanţe, susţinându-se că în mod nejustificat Tribunalul Braşov i-a acordat daune morale în cuantum de 56.000 RON, în loc de 700.000 RON, cum a solicitat, precum şi faptul că la stabilirea cuantumului daunelor morale nu a fost avut în vedere şi prejudiciul suferit ca urmare a măsurii restrictive de libertate ce a fost luată împotriva sa, constând în interdicţia de a părăsi localitatea.
Prin Decizia civilă nr. 100/AP din 14 iulie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul R.D.D., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Braşov şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 143/S din 11 mai 2009 a Tribunalului Braşov, secţia civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de reclamant, întrucât cererea acestuia de majorare a cuantumului daunelor la suma de 700.000 RON apare ca fiind exagerată în raport de durata celor 6 zile de privare de libertate şi în vădită disonanţă cu practica judiciară depusă la dosarul cauzei.
Apelurile declarate de pârât şi de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov s-au considerat, de asemenea, că sunt neîntemeiate, întrucât acţiunea reclamantului este pe deplin admisibilă, legalitatea atragerii răspunderii statului existând în dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora "are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea‚ în mod nelegal", reclamantul fiind privat de libertate în mod nelegal pe o perioadă de şase zile şi fiind ulterior achitat prin Sentinţa penală nr. 480/2004 a Tribunalului Braşov şi Decizia penală nr. 196/2007 a Curţii de Apel Braşov.
Au fost înlăturate pe baza temeiului legal invocat, susţinerile pârâţilor ce vizau neîndeplinirea cerinţelor legale pentru atragerea răspunderii statului, precum şi considerentele referitoare la dovedirea elementelor răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care, însăşi legea prezumă existenţa răspunderii statului pentru erori judiciare şi dă drept la despăgubiri.
Sub aspectul cuantificării despăgubirilor acordate reclamantului, s-a reţinut că sunt nefondate motivele de apel formulate de către pârâţi întrucât s-a păstrat un just echilibru între prejudiciul de ordin moral suferit şi cuantumul valoric al despăgubirii ce i-a fost acordată acestuia, iar, pe de altă parte, simpla privare nelegală de libertate este de natură să aducă atingere valorilor umane, să creeze suferinţă psihică, să afecteze grav relaţiile de familie şi să determine un mediu nefavorabil cu influenţe şi în planul raporturilor de muncă.
Or, în cauză, s-a dovedit că relaţiile de familie ale reclamantului s-au destrămat, iar sănătatea i-a fost afectată, fiind la un moment dat în prag de suicid - aceste criterii justificând acordarea daunelor morale în cuantumul stabilit în primă instanţă.
Împotriva deciziei respective, la datele de 10 august 2009, 14 august şi, respectiv, 17 august 2009, în termen legal, au declarat recurs, reclamantul R.D.D., pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Braşov, cât şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, criticând-o ca fiind nelegală.
Reclamantul R.D.D., prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, a invocat aplicarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care, în materia erorilor judiciare, operează principiul reparării integrale a prejudiciului, daunele morale fiind prezumate, nefiind necesară respectarea unei anumite proporţii între cuantumul daunelor morale şi al celor materiale.
S-a reţinut şi faptul că suma ce i-a fost acordată cu titlu de daune morale reprezintă doar o reparaţie parţială a prejudiciului, în condiţiile în care în considerentele deciziei recurate instanţa de apel s-a referit doar la măsura privativă de libertate dispusă împotriva sa, deşi a fost supus şi unei măsuri preventive restrictive de libertate, împrejurare din urmă care justifică, prin ea însăşi, acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, cu consecinţa majorării cuantumului daunelor morale acordate de aceasta.
Pârâtul Statul Român, prin motivele de recurs, a susţinut că, în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin motivele de apel, întrucât cererea reclamantului nu se încadrează în condiţiile expres prevăzute de lege (art. 504 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen.), iar pe de altă parte că nu există prejudiciu încercat de reclamant care să fie reparat, acesta fiind doar invocat şi nedovedit, precum şi faptul că i-au fost acordate reclamantului despăgubiri de ordin moral într-un cuantum exagerat faţă de cele şase zile de lipsire de libertate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a susţinut că instanţele trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit cărora "nimeni nu poate fi lipsit de libertate cu excepţia situaţiei în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a lămuri că a săvârşit o infracţiune".
Sub acest aspect, s-a arătat că măsura reţinerii şi arestării reclamantului a fost dispusă în deplină legalitate în condiţiile art. 148 lit. h) C. proc. pen., nefiind îndeplinite condiţiile acordării dreptului la reparaţie, prevederile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantând un drept executoriu la reparaţie numai victimelor unei arestări sau ale unei detenţii contrare.
În al doilea rând s-a susţinut că răspunderea statului, astfel cum este reglementată în prevederile art. 504 C. proc. pen. este o răspundere delictuală şi potrivit principiilor acestei forme de răspundere, fiecare element al acesteia trebuie dovedit, ceea ce nu este cazul în speţă, reclamantul fiind privat de libertate pe o anumită perioadă, dar nu a rezultat caracterul nelegal al măsurii arestării în cursul soluţionării procesului penal.
În drept, a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat Decizia recurată, sub un singur aspect, referitor la cuantumul daunelor morale ce i-au fost acordate reclamantului, susţinându-se că este prea mare raportat la durata celor şase zile în care acesta a fost privat de libertate, iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de cele două instanţe, nu poate fi avută ca şi criteriu de referinţă sau comparaţie.
La data de 29 ianuarie 2010 recurentul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, iar la data de 22 martie 2010, reclamantul R.D.D. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului său cu consecinţa majorării cuantumului daunelor morale ce i-au fost acordate, precum şi respingerea recursurilor declarate de pârâţi.
Recursurile declarate se privesc ca fiind nefondate şi se vor respinge ca atare, potrivit considerentelor ce vor urma, fiind analizat însă cu precădere apelul declarat de pârâtul Statul Român care vizează nelegalitatea atragerii răspunderii sale, acesta invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamant, raportat atât la lipsa temeiului de drept, cât şi a inexistenţei prejudiciului, care a fost doar invocat.
Astfel, sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât în această privinţă, cererea promovată de reclamant fiind pe deplin admisibilă în condiţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., ale art. 52 alin. (3) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45/1998.
În acest sens, dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. stipulează faptul că "are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate şi căreia i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal", iar prevederile alineatului trei ale aceluiaşi articol enumeră cazurile în care privarea sau restrângerea de libertate a persoanei cercetate penal sunt considerate nelegale, printre care, pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, cum este cazul reclamantului care a fost achitat prin Sentinţa penală nr. 480/S din 8 septembrie 2005 a Tribunalului Braşov şi prin Decizia penală nr. 196/2007 a Curţii de Apel Braşov pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 192 alin. (2) şi art. 197 alin. (1) C. pen., în baza dispoziţiilor art. 10 lit. a) şi d) C. proc. pen., după ce fusese reţinut în arest preventiv în perioada 7 - 12 aprilie 2003.
În acelaşi timp, prin Decizia Curţii Constituţionale a României cu nr. 45/2008 s-a statuat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, conform art. 52 alin. (3) din Constituţie, prevederile acestei decizii având un caracter obligatoriu şi nu de recomandare.
De asemenea, dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi prevederile art. 5 parag. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stipulează faptul că - "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, precum şi faptul că "orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii".
Prin urmare, scopul dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. este acela de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal finalizat, fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai astfel legea internă fiind în concordanţă cu prevederile art. 5, parag. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne, potrivit art. 20 din Constituţia României, iar prevederile art. 504 C. proc. pen. nu fac distincţie între infracţiunile pentru care s-a dispus achitarea.
Este adevărat, în acelaşi timp, faptul că dispoziţiile art. 5 parag. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează un drept executoriu la reparaţie numai victimelor unei arestări sau ale unei detenţii contrare prevederilor acestui articol, însă, în speţă, măsura arestării nu a avut un caracter legal, fiind îndeplinite condiţiile acordării dreptului la reparaţie atâta vreme cât prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României statuează că "dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Referitor la legalitatea măsurii reţinerii şi arestării preventive, se constată faptul că pârâtul-recurent Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut în mod constant, pe tot parcursul procesului, că măsurile preventive luate împotriva învinuitului R.D.D., în cursul desfăşurării procesului penal, au fost legale, întrucât legalitatea acestor măsuri se apreciază în funcţie de probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală şi actele procesuale efectuate în dosar, prin raportare la prevederile Codului de procedură penală, care reglementează condiţiile de fond şi de formă a măsurilor privative de libertate şi la dispoziţiile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care trebuie armonizate cu dreptul intern.
În această privinţă, se va reţine faptul că sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât, chiar dacă instanţa de apel a îmbrăţişat teza reţinută în primă instanţă, potrivit căreia caracterul nelegal al privării de libertate a fost stabilit implicit prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, de achitare a reclamantului, respectiv Sentinţa penală nr. 480 din 8 septembrie 2004 a Tribunalului Braşov şi Decizia penală nr. 196/AP din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin Decizia pronunţată la data de 22 octombrie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4197/1/2008.
Aceasta întrucât, pârâtul-recurent, deşi a susţinut că măsura reţinerii şi măsura arestării învinuitului R.D.D. au fost legale, probele administrate în cauză, coroborate cu întreaga desfăşurare a procesului penal la care a fost supus acesta, finalizat cu achitarea sa, denotă faptul că reţinerea pe 24 de ore, urmată de arestul preventiv pe o durată de cinci zile, au constituit măsuri preventive luate în mod greşit de către organele de anchetă, respectiv Poliţia municipiului Braşov şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov.
Din punctul de vedere al art. 5 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, una din condiţiile general valabile, pentru orice privare de libertate, este aceea ca ea să aibă bază legală, indiferent că are loc înainte sau după începerea urmăririi penale.
Unul din criteriile prin prisma cărora Curtea analizează legalitatea privării de libertate este acela conform căruia organul care a dispus-o să fi analizat în prealabil posibilitatea luării altor măsuri, mai puţin intruzive cu privire la libertatea persoanei, care să fi fost găsite ineficiente.
În acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Tase contra Românei, a sancţionat practica - pe care o constatase ca fiind obişnuită - a procurorilor români de a nu menţiona motivele concrete ale măsurii arestării, în special atunci când era vorba despre invocarea pericolului pentru ordinea publică, ca fiind contrară art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţie, în sensul de a nu fi conformă cu procedura prevăzută de lege.
Faptul că măsurile preventive luate împotriva învinuitului R.D.D., prin care acesta a fost privat de libertate, au fost luate în pripă şi fără o bază legală sunt puse în evidenţă şi de faptul că procurorul care a supravegheat urmărirea penală împotriva acestuia, pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu şi viol, fapte prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 192 alin. (2) şi 197 alin. (1) C. proc. pen., nu a mai dispus, după expirarea perioadei de cinci zile, prelungirea arestului preventiv în persoana învinuitului R.D.D., ci numai în persoana celorlalţi trei învinuiţi, G.B.B., M.M. şi B.V.
Acesta a constatat, la momentul respectiv, că nu se justifica măsura privării de libertate a învinuitului, fiind mai potrivită măsura preventivă a obligaţiei de a nu părăsi localitatea, nerezultând faptul că ar fi existat probe şi indicii temeinice care să ateste că acesta ar fi participat, alături de ceilalţi inculpaţi, la activitatea infracţională reţinută în sarcina sa şi faptul că lăsarea în libertate a acestuia ar constitui un pericol social.
Rezultă astfel că au fost îndeplinite dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. coroborate cu prevederile art. 5 parag. 4 şi 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în cauză punându-se în evidenţă faptul că reţinerea şi arestarea preventivă a reclamantului a fost nelegală, neexistând la data luării acestor măsuri preventive motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Faţă de cele arătate, statuându-se asupra nelegalităţii reţinerii reclamantului, acesta are dreptul la reparaţii, în condiţiile în care a fost victima unei arestări şi deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor art. 5 lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de pârât este, de asemenea, nefondat, întrucât simpla privare de libertate a fost de natură să creeze un prejudiciu de ordin moral reclamantului, însăşi legea prezumă existenţa acestuia şi dă drept la despăgubiri, astfel încât, în mod corect, cele două instanţe nereţinând considerentele referitoare la dovedirea elementelor răspunderii civile delictuale, au considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 şi următoarele C. proc. pen. şi prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie, ce reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, şi nu răspunderea reglementată de art. 988 - 999 C. civ., nefiind necesar a se dovedi elementele răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa prejudiciului, a faptei culpabile, a vinovăţiei şi legăturii de cauzalitate.
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs invocat de Statul Român, Înalta Curte îl va analiza odată cu recursurile declarate de reclamant şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, întrucât toate privesc critica deciziei recurate privind cuantumul despăgubirilor de ordin moral acordate reclamantului în primă instanţă, socotindu-se că a fost prea mare sau, dimpotrivă, prea mic, raportat la durata celor şase zile de reţinere şi arestare nelegală a reclamantului şi de consecinţele negative produse asupra acestuia şi familiei sale.
Astfel, prin raportare la datele concrete ale cauzei, la respectarea principiului echilibrului între prejudiciul moral şi cuantumul valoric al despăgubirii, faţă de perioada reţinerii şi arestării nelegale, de atingerea adusă onoarei, demnităţii, prestigiului şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate reclamantului, întinderea despăgubirilor acordate acestuia pentru repararea daunelor morale nu este excesivă, aşa cum susţin recurenţii-pârâţi.
În acelaşi timp, cuantumul acestor despăgubiri de ordin moral nu este prea mic, raportat la aceleaşi criterii arătate mai sus, ci este în deplină concordanţă cu măsura în care i-au fost vătămate reclamantului valorile ce definesc personalitatea umană şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate.
În consecinţă, în fapt, instanţele au reţinut că relaţiile de familie ale reclamantului s-au destrămat, iar sănătatea i-a fost afectată, acesta fiind la un anumit moment în prag de suicid, ceea ce justifică acordarea daunelor morale, însă în cuantumul stabilit de prima instanţă.
În acelaşi timp, sunt reale susţinerile reclamantului potrivit cărora acesta ar fi fost îndreptăţit la despăgubiri şi pentru faptul că a fost supus şi unei măsuri preventive prin care i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, câtă vreme prin ordonanţa din data de 12 aprilie 2003 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov s-a dispus obligarea acestuia de a nu părăsi localitatea, cele două instanţe având în vedere la stabilirea cuantumului prejudiciului doar durata reţinerii şi arestării nelegale pe timp de şase zile. Cuantumul prejudiciului acordat, de 56.000 RON, acoperă însă şi prejudiciul de ordin moral suferit de acesta ca urmare a faptului că a fost supus unei măsuri restrictive de libertate prin care i-a fost îngrădit dreptul respectiv.
Pe de altă parte, susţinerile recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, potrivit cărora reclamantului i-au fost acordate despăgubiri morale în cuantum de 700.000 RON, sunt eronate, întrucât acestuia i-a fost acordată, cu acest titlu, doar suma de 56.000 RON, iar la stabilirea cuantumului prejudiciului nu se are în vedere drept criteriu natura infracţiunii săvârşite de inculpat sau temeiul achitării, criterii neprevăzute în dispoziţiile de art. 505 C. proc. pen., ce reglementează felul şi întinderea reparaţiei.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat de recurenţi, respectiv prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamant, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov se vor respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.D.D., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, ca reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, împotriva Deciziei nr. 100/AP din 14 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2010.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2150/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2126/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
