ICCJ. Decizia nr. 2130/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2130/2010
Dosar nr.6928/63/2006
Şedinţa publică din 26 martie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 95 din 13 martie 2009, Tribunalul Dolj, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantele D.D. şi D.C.V. împotriva Dispoziţiei nr. 9766 din 25 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Craiova şi Primarul Municipiului Craiova.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că dispoziţia contestată, prin care s-a respins Notificarea de restituire nr. 148/N din 1 iunie 200, este legală, deoarece reclamantele nu sunt persoane îndreptăţite la restituire în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care autorul lor, D.C., nu are calitatea de moştenitor al proprietarului imobilului notificat, B.S., la a cărui succesiune a renunţat expres.
Această soluţie a fost confirmată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 208 din 6 iulie 2009, a respins apelul reclamantelor ca nefondat, sens în care a reţinut următoarele:
Terenul în litigiu, situat la adresa B., nr. 207, a aparţinut în proprietate exclusivă lui B.S., autorul tatălui reclamantelor, D.C.
El a fost solicitat prin Notificarea nr. 148/N/2001 de nora defunctului proprietar, B.N., autoarea reclamantelor şi soţia lui D.C., acesta din urmă decedând ulterior lui B.S.
Potrivit Certificatului de moştenitor nr. 406 din 23 februarie 1979, D.C. a renunţat expres la succesiunea autorului prin declaraţia înregistrată sub nr. 988/1974 şi, de asemenea, B.M., soţia autorului, a renunţat la succesiune prin declaraţia înregistrată la nr. 987/1974, singurul acceptant al succesiunii fiind D.G.
Potrivit Certificatului de moştenitor nr. S.404 din 8 mai 1979, D.C. a renunţat expres, prin declaraţia înregistrată la nr. 357/1979, la moştenirea autoarei sale B.M., singurul moştenitor acceptant fiind D.G.
Aceste declaraţii de renunţare expresă au fost date în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii.
Potrivit dispoziţiilor art. 696 C. civ., moştenitorul care renunţă la succesiune este considerat că nu a fost niciodată moştenitor.
Rezultă că moştenitorul care renunţă la o succesiune este lipsit de toate avantajele care ar fi reieşit din moştenire, însă este în acelaşi timp descărcat de orice obligaţie care ar fi decurs din calitatea sa de moştenitor dacă ar fi acceptat succesiunea. Aşadar, titlul de moştenitor al renunţătorului este desfiinţat cu efect retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire.
Este adevărat că legea prevede, prin art. 701 C. civ., posibilitatea retractării renunţării, însă cu îndeplinirea a două cerinţe imperative: să nu fi expirat termenul de 6 luni pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală, termen ce curge de la data deschiderii succesiunii, nu de la renunţare, şi moştenirea să nu fi fost acceptată între timp de alţi succesori ai defunctului.
Aceste condiţii nu sunt îndeplinite în speţă.
În apel au fost exhibate două certificate de moştenitor - nr. 2343/1987 şi 1784/1993, în care D.C. apare ca moştenitor acceptant alături de D.G., şi actul de partaj voluntar încheiat între aceştia cu privire la un teren cuprins în titlul de proprietate, dar aceste acte sunt irelevante în reţinerea calităţii autorului reclamantelor, D.C., de moştenitor acceptant. Întrucât certificatele de moştenitor au fost întocmite la un interval de 9 şi respectiv 14 ani, cu mult peste termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală, iar D.G. deja acceptase succesiunea autorilor, actele depuse în apel nu pot avea efectul unei retractări la renunţare şi nu pot produce efecte valabile în acest sens.
Prin urmare, autorul reclamantelor, D.C., este străin de succesiunea autorului său B.S., renunţarea neputând fi decât totală, asupra întregii moşteniri, şi nu parţială, neputând privi doar o parte din moştenire.
Renunţarea este un act juridic indivizibil, deoarece succesibilul are dreptul să opteze între a renunţa sau accepta moştenirea, dar în întregul ei, nimeni neavând posibilitatea de a accepta o anumită parte din moştenire şi de a renunţa la altă parte.
În consecinţă, D.C. nu mai putea culege moştenirea autorului B.S. şi cu atât mai mult în această situaţie soţia lui supravieţuitoare nu poate culege vreun drept din moştenire şi nici reclamantele, în calitate de moştenitoare ale acesteia din urmă şi ale lui D.C.
De observat că prin testamentul autentificat sub nr. 462/45 din 16 martie 1960, B.S. a testat averea sa, ce include şi terenul în litigiu, fiului D.G., arătând totodată ce i-a dat în timpul vieţii şi celuilalt fiu, D.C. Că fraţii s-au înţeles şi au respectat întocmai voinţa părintelui, chiar dacă în certificatul de moştenitor D.G. nu figura ca moştenitor testamentar, rezultă cu prisosinţă din atitudinea lui D.C., care în termenul de 6 luni de opţiune succesorală a dat declaraţie expresă de renunţare la succesiunea autorului, respectând înţelegerea făcută şi voinţa acestuia din urmă. Certificatele ulterioare, încheiate la interval mare de timp, privesc doar locurile de veci, iar cel din 1993 a fost întocmit, având în vedere data apropiată de cea a titlului de proprietate emis, în considerarea acestuia din urmă.
În acest sens există prezumţia că, referitor la dobândirea terenului din titlul de proprietate nr. 841-14911/1993, fraţii s-au înţeles a-l dobândi împreună, fără însă a reveni asupra manifestării anterioare de voinţă cu privire la averea arătată şi modul de acceptare al succesiunilor, relativ la care problema a fost tranşată deja.
Ca atare, nu poate fi primită susţinerea că D.C. a fost repus în termenul de acceptare a succesiunii, Legea nr. 10/2001 nefiind incidentă pe acest aspect raportat la situaţia din speţă.
Potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, or reclamantele nu au reuşit să facă dovada susţinerilor lor în sensul exproprierii succesive, cu atât mai mult cu cât terenul situat la nr. 207 B. nu a figurat ca fiind vreodată preluat de la D.C., ci chiar reclamantele au recunoscut că acest teren a aparţinut doar autorului B.S., la a cărui succesiune fiul D.C. a renunţat, fiind străin de succesiune.
Reclamantele nu au, aşadar, calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamantele, care au criticat-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 654, art. 692 şi art. 700 C. civ., atunci când a reţinut că reclamantele nu sunt persoane îndreptăţite la restituire (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Din dispoziţiile art. 4 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001, precum şi ale art. 654, 692 şi 700 C. civ. rezultă că depunerea notificărilor de către moştenitorii autorului, în termenul stabilit atât de legea specială (Legea nr. 10/2001), cât şi de cea generală (C. civ.), echivalează cu acceptarea expresă, pură şi simplă a succesiunii lui de cujus.
În cazul în care descendenţii direcţi ai lui de cujus sunt decedaţi, dreptul de a accepta ori repudia succesiunea trece asupra erezilor acestora, conform art. 692 C. civ.
Aşadar, în cazul în care moştenitorii succesibililor lui de cujus au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termenul de acceptare a succesiunii, aceştia au acceptat în mod valabil succesiunea şi pentru autorii lor decedaţi la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
2. În mod greşit nu s-au aplicat în speţă dispoziţiile art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Art. 23 din Norme prevede ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra averii defunctului certificatele de moştenitor, iar legea nu distinge dacă în aceste certificate de moştenitor să fie trecute imobile construite ori neconstruite, or unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
3. Instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Aceasta pentru că a considerat titlul de moştenitor al defunctului D.C. ca fiind nul absolut (chiar dacă nu expres, prin sintagma "este desfiinţat retroactiv"), deşi nimeni nu solicitase acest lucru şi în condiţiile în care respectivul act este opozabil erga omnes şi pe deplin valabil.
Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Confirmând soluţia fondului de respingere a contestaţiei reclamantelor pe motiv că acestea nu sunt persoane îndreptăţite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă, criticile formulate pe acest aspect din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind întemeiate.
Astfel, în speţă este cert stabilit că autorul reclamantelor, D.C., în calitate de fiu al defunctului proprietar B.S., a renunţat expres la succesiunea acestuia, în termenul de opţiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ. şi că în acest termen succesiunea defunctului a fost acceptată de celălalt fiu, D.G.
Efectele renunţării la moştenire au fost corect reţinute de instanţele anterioare prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materie.
În acest sens, sunt de observat dispoziţiile art. 696 C. civ., care prevăd că "Eredele ce renunţă este considerat că nu a fost niciodată erede".
Efectul renunţării la moştenire este, deci, desfiinţarea cu efect retroactiv şi - faţă de înregistrarea declaraţiei de renunţare în registrul notarial de renunţări - cu efect de opozabilitate erga omnes a vocaţiei succesibilului, care devine străin de succesiune.
Altfel spus, renunţătorul nu beneficiază de niciun drept succesoral, dar nici nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile succesiunii, şi în caz de deces al renunţătorului, partea din moştenire la care ar fi avut dreptul nu se transmite la proprii moştenitori, iar descendenţii lui nu pot veni la moştenire prin reprezentare, ci numai în nume propriu, în condiţiile prevăzute de lege (art. 698 C. civ.).
Prin urmare, cât timp autorul lor, D.C., este renunţător la succesiunea defunctului proprietar B.S., reclamantele nu pot pretinde niciun drept asupra părţii de moştenire la care acesta ar fi avut dreptul dacă nu ar fi renunţat la moştenire.
În aplicarea corectă a art. 698 C. civ., având în vedere că defunctul proprietar B.S. a lăsat doi copii, iar unul dintre ei a renunţat la succesiune, respectiv autorul reclamantelor, copiii acestuia din urmă, adică reclamantele, sunt cu desăvârşire excluşi de la moştenire prin prezenţa comoştenitorului acceptant, descendent de gradul I, cu care nu pot veni în concurs, deoarece nu pot reprezenta pe renunţător.
În mod greşit recurentele-reclamante fac trimitere la dispoziţiile art. 692 C. civ. pentru a-şi justifica dreptul la moştenirea defunctului proprietar B.S.
Potrivit art. 692 C. civ., "Când acela cărui se cuvine o succesiune a murit fără să se fi lepădat de dânsa, sau fără să o fi acceptat expres sau tacit, erezii săi pot de-a dreptul să accepte sau să se lepede de dânsa."
Rezultă că dispoziţii legale enunţate sunt incidente numai atunci când titularul dreptului subiectiv de opţiune succesorală decedează înainte de a-şi fi exercitat acest drept, situaţie în care dreptul de opţiune succesorală se transmite la moştenitorii săi, ceea ce nu este cazul în speţă unde, aşa cum s-a arătat deja, autorul reclamantelor, D.C., şi-a exercitat anterior decesului dreptul de opţiune succesorală privind succesiunea defunctului său tată B.S., în termenul prevăzut de lege, aşa încât nu se pune problema transmiterii respectivului drept la moştenitorii săi.
Întrucât autorul lor a renunţat expres la moştenirea defunctului proprietar B.S., reclamantele nu pot invoca beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii ca efect al formulării notificării de restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este inaplicabil în speţă, întrucât el conferă cererii de restituire formulată în baza acestei legi valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită numai în favoarea succesibililor care, după data de 6 martie 1945 "nu au acceptat moştenirea."
Având în vedere că textul face referire exclusiv la succesibilii neacceptanţi, din interpretarea lui per a contrario rezultă că succesibilii renunţători nu beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a moştenirii, legea specială de reparaţie recunoscând valabilitatea renunţării exprese la moştenire.
O asemenea interpretare a beneficului repunerii în termenul de acceptare a moştenirii, reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este şi cea dată de Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi (pct. 4.6 din Normele aprobate prin HG nr. 250/2007).
2. Contrar susţinerilor din recurs, în explicitarea art. 23 din Legea nr. 10/2001, Normele metodologice de aplicare unitară a legii nu includ în categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate certificatele de moştenitor, ci le enumeră la pct. 23.1 lit. b) ca "acte juridice care atestă calitatea de moştenitor".
Deşi recurentele nu arată explicit la care certificate de moştenitor se referă şi care este relevanţa acestora asupra soluţiei date în cauză, s-ar putea deduce că au în vedere certificatele de moştenitor nr. 2343 din 29 octombrie 1987 şi nr. 1784 din 14 mai 1993, prezentate în apel în justificarea calităţii autorului lor, D.C., de moştenitor al defunctului proprietar B.S.
Este adevărat că în aceste certificate de moştenitor, autorul reclamantelor, D.C., este menţionat ca moştenitor acceptant al succesiunii defunctului proprietar B.S., alături de fratele său D.G., numai că respectivele acte sunt irelevante în reţinerea unei asemenea calităţi în persoana autorului reclamantelor, după cum corect a conchis şi instanţa de apel, în urma analizării lor din perspectiva instituţiei retractării renunţării la succesiune.
Fiind reţinută ca dovedită renunţarea expresă a autorului reclamantelor la succesiunea defunctului proprietar, în termenul de opţiune succesorală, certificatele de moştenitor ulterioare, care îl atestă ca moştenitor acceptant al succesiunii aceluiaşi defunct, nu puteau fi valorizate altfel decât ca eventuale acte de retractare a renunţării la moştenire.
Aceasta deoarece, deşi renunţarea la moştenire este, în principiu, irevocabilă, totuşi art. 701 C. civ. consacră o excepţie, şi anume posibilitatea de a retracta renunţarea "în tot timpul în care prescripţia dreptului de a accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunţat", cu condiţia ca succesiunea să nu fi fost acceptată de alţi moştenitori şi cu respectarea drepturilor dobândite de terţi asupra bunurilor succesorale.
Aşadar, potrivit art. 701 C. civ., moştenitorul care a renunţat la succesiune poate reveni asupra hotărârii sale şi să accepte succesiunea, însă sub o îndoită rezervă, şi anume prescripţia prevăzută de art. 700 să nu se fi împlinit faţă de el, căci în acest caz renunţarea este definitivă, respectiv succesiunea să nu fi fost acceptată de alţi moştenitori.
Or, în speţă, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, cât timp certificatele de moştenitor în care autorul reclamantelor apare ca moştenitor acceptant au fost întocmite după expirarea termenului de opţiune succesorală (primul la 9 ani, iar secundul la 14 ani de la acest moment), iar în acest termen, succesiunea defunctului a fost acceptată de celălalt fiu, D.G.
Rezultă că, şi în ceea ce priveşte valoarea probatorie a certificatelor de moştenitor prezentate de reclamante în apel, curtea de apel a făcut o aplicare corectă a legii, criticile formulate pe acest aspect nefiind întemeiate prin raportare la cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. În fine, nici critica prin care se impută instanţei de apel depăşirea limitelor legalei sale învestiri nu poate fi primită.
Recurentele susţin că instanţa de apel şi-ar fi depăşit limitele învestirii prin aceea că au considerat titlul de moştenitor al autorului lor ca fiind nul absolut, deşi nimeni nu solicitase acest lucru.
Într-adevăr, instanţa de apel a reţinut că prin efectul renunţării la moştenire, titlul de moştenitor al autorului reclamantelor este desfiinţat cu efect retroactiv. Acest considerent reprezintă, însă, un simplu argument în sprijinul soluţiei de respingere a apelului reclamantelor şi de menţinere a hotărârii de fond prin care li s-a respins contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar nu o pronunţare extra petita de natură să facă aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ceea ce ar fi presupus ca instanţa de apel să schimbe soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se ea însăşi asupra fondului cererii de chemare în judecată, să fi acordat mai mult sau altceva decât a constituit obiectul acestei cereri.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente pe aspectele contestate şi fără încălcarea limitelor legalei învestiri a instanţei, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 6 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantelor ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D.D. şi D.C.V. împotriva Deciziei nr. 208 din 6 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2010.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2126/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2092/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
