ICCJ. Decizia nr. 2134/2010. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2134/2010
Dosar nr.7602/1/2009
Şedinţa publică din 26 martie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare formulată la data de 25 septembrie 2009, contestatorul W.R. a solicitat ca, în contradictoriu cu intimaţii G.I., SC C.A. SA şi SC A. SRL, să se dispună anularea Deciziei nr. 4769 din 08 aprilie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. 10774/3/2006.
În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că, prin Decizia atacată, instanţa de recurs a omis să cerceteze principalul motiv de recurs, cel prin care se imputa instanţelor anterioare că au aplicat greşit legea atunci când au apreciat că nu sunt întrunite condiţiile vinovăţiei şi legăturii de cauzalitate pentru repararea prejudiciului.
Aplicarea greşită a legii îşi are sursa în reţinerea greşită a instanţei de apel în sensul că "grupul de persoane (printre care şi contestatorul) a staţionat lângă parapetul drumului, pe partea carosabilă", respectiv că "grupul de persoane se afla pe marginea drumului", iar nu în afara carosabilului. În felul acesta, instanţa de apel dorea să arate că grupul de persoane staţiona pe acostament, numai că în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din OUG nr. 195/2002 "acostamentul este reprezentat de fâşia laterală cuprinsă între limita părţii carosabile şi marginea platformei drumului". Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a considerat în mod greşit că acostamentul ("marginea drumului") este echivalentul părţii carosabile a drumului, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri greşite.
Ignorând acest motiv de recurs, potrivit căruia instanţa de apel a luat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii - OUG nr. 195/2002, respectiv omiţând să se pronunţe asupra lui, instanţa de recurs a săvârşit neregularitatea prevăzută de dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Intimaţii G.I. şi SC C.A. SA au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, cu motivarea că instanţa de recurs a analizat motivul de recurs la care face referire contestatorul, argumentând respingerea acestuia în considerentele hotărârii pronunţate.
La prezenta cauză a fost ataşat dosarul nr. 10774/3/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a pronunţat Decizia atacată.
Contestaţia în anulare nu este fondată.
Recunoscând părţii interesate dreptul de a formula contestaţie în anularea unei hotărâri date în recurs, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, art. 318 teza a II-a C. proc. civ. limitează exerciţiul acestei căi de retractare exclusiv la situaţia în care instanţa de recurs nu a cercetat şi nu s-a pronunţat prin hotărârea pe care a dat-o asupra unuia dintre motivele de modificare sau de casare cu care a fost legal învestită.
Numai o asemenea omisiune, echivalând cu o judecată minus petita, justifică admiterea contestaţiei. Pentru că textul este de strictă interpretare, incidenţa lui nu poate fi extinsă la situaţia în care instanţa de recurs a omis să cerceteze toate argumentele aduse în susţinerea unui motiv de modificare sau de casare.
Argumentele de fapt şi de drept sunt afirmaţiile legate de situaţia de fapt şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, pe care partea le aduce în susţinerea motivelor de modificare şi de casare pe care şi-a întemeiat cererea de recurs. Oricât de larg ar fi dezvoltate, argumentele sunt întotdeauna subsumate motivelor de recurs pe care le sprijină, iar aceste motive sunt cele prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Instanţa este obligată să răspundă tuturor "motivelor de modificare sau de casare", iar nu argumentelor de fapt şi de drept care le susţin, fiind suficient să arate temeiul şi justificarea unui motiv de recurs, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele subsumate acestuia, deoarece instanţa este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent şi să le răspundă printr-un considerent comun, ceea ce explică de ce numai omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs, nu şi a argumentelor, este sancţionată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. cu retractarea hotărârii din recurs.
În speţă, contestatorul reproşează instanţei de recurs că a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a legii pe aspectul culpei în producerea accidentului, motiv în cadrul căruia invocase interpretarea greşită a noţiunii de "acostament" din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din OUG nr. 195/2002. Aceasta deoarece, reţinând că "grupul de persoane (printre care şi contestatorul) a staţionat lângă parapetul drumului, pe partea carosabilă", respectiv că "grupul de persoane se afla pe marginea drumului", iar nu în afara carosabilului, instanţa de apel a considerat în mod greşit că acostamentul ("marginea drumului") este echivalentul părţii carosabile a drumului.
Din verificarea deciziei supuse contestaţiei în anulare rezultă că instanţa de recurs a redat în considerente acest motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a reţinut ca nefiind neîndeplinită condiţia vinovăţiei în producerea accidentului, urmare a faptului că "a pus semnul egalităţii între marginea drumului şi carosabil, considerând că acostamentul (marginea drumului pe care se afla staţionat grupul de persoane) şi carosabilul sunt unul şi acelaşi lucru."
Contrar celor susţinute de contestator, în considerentele deciziei contestate, în partea de motivare propriu-zisă a instanţei, se regăseşte rezolvarea dată motivului de recurs în discuţie şi aceasta ţine seama de argumentarea făcută de parte cu privire la situaţia de fapt vizând existenţa culpei în producerea accidentului, întemeiată pe diferenţa dintre acostament şi carosabil, argumentare subsumată motivului de nelegalitate formulat pe acest aspect.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut că "Deşi corecte, consideraţiunile teoretice dezvoltate în susţinerea recursului - respectiv cele privind diferenţa dintre acostament şi partea carosabilă a drumului - nu îşi găsesc corespondent în speţa dedusă judecăţii, ceea ce face ca, criticile încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să nu poată fi primite. "În acest sens, instanţa de recurs justifică, cu trimitere la probe, corectitudinea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, aceea că grupul de persoane era staţionat "pe carosabil", concluzionând că "probatoriul administrat în faţa primei instanţe, inclusiv declaraţia reclamantului dată după momentul imediat producerii accidentului confirmă pe deplin situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi vine să susţină legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de această instanţă".
Prin urmare, instanţa de recurs a reţinut aplicarea corectă a legii faţă de situaţia de fapt stabilită pe bază de probe, în sensul că grupul de persoane se afla pe partea carosabilă a drumului, răspunzând în felul acesta, printr-un considerent comun, argumentelor subsumate motivului de nelegalitate legat de culpa în producerea accidentului, aşa încât nu i se poate imputa omisiunea de cercetare a acestui motiv.
În realitate, nemulţumirea contestatorului este aceea că instanţa de recurs nu şi-a însuşit argumentul său legat de locul staţionării grupului de persoane implicat în accident, în afara părţii carosabile a drumului, respectiv pe acostament, ceea ce nu ţine de omisiunea de pronunţare sancţionată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., ci de temeinicia hotărârii atacate.
Pe calea contestaţiei în anulare promovată pentru omisiunea examinării unui motiv de recurs nu pot fi, însă, repuse în discuţie motivele de recurs care au făcut obiectul analizei instanţei de recurs, chiar dacă soluţia pronunţată ar fi rezultatul unei greşite aprecieri a probelor sau a aplicării legii, deoarece contestaţia în anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri, chiar greşite, date în recurs, ci, pe această cale, se poate verifica numai dacă s-a săvârşit vreuna dintre neregularităţile procedurale expres şi limitativ prevăzute de lege şi nicidecum temeinicia sau legalitatea soluţiei pronunţate.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte reţine că motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză, astfel că va respinge contestaţia în anulare cu care a fost învestită, ca nefondată.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va "obliga pe contestator, ca parte care a căzut în pretenţii prin respingerea cererii sale de contestaţie în anulare, la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii care le-au solicitat, respectiv la plata sumei de 1.000 RON către intimatul G.I. şi la plata sumei de 4.000 RON către intimata SC C.A. SA. Cheltuielile de judecată acordate reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanţa nr. 11 din 06 februarie 2010, respectiv cu chitanţa nr. 219 din 26 februarie 2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul W.R. împotriva deciziei nr. 4769 din 8 aprilie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă pe contestator să plătească intimatului G.I. suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată, precum şi intimatei SC C.A. SA suma de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2010.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2152/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2150/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
