ICCJ. Decizia nr. 2157/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2157/2010
Dosar nr.44076/3/2006
Şedinţa publică din 26 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 1 septembrie 2006, sub nr. 6886/2006 reclamantele P.E.G. şi S.M. au chemat în judecată Consiliul Local Moreni şi P. SA solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se anuleze dispoziţia nr. 58 din 7 august 2006 emisă de P. S.A.
Prin Sentinţa civilă nr. 1448 din 03 noiembrie 2006, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că sediul unităţii deţinătoare, respectiv sediul P. SA, se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, atât ca unitate cu personalitate juridică, cât şi ca entitate investită cu soluţionarea notificării şi că reclamantele din prezenta acţiune, P.E.G.şi S.M., au făcut dovada că sunt moştenitoarele numitei M.I.I.
Tribunalul a mai reţinut că, în condiţiile art. 22.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, contractul de concesiune nu constituie un act doveditor al dreptului de proprietate.
Totuşi, tribunalul a mai reţinut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de teren de 4640 mp, preluată în baza Legii de naţionalizare nr. 119/1948, în condiţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Astfel, tribunalul a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptăţite cu privire la această suprafaţă de teren, în calitatea de moştenitoare a persoanei îndreptăţite, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, căci terenul în suprafaţă de 4640 mp a fost preluat abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin ordinul prefectului nr. 7009/2003 fiindu-le atribuită această suprafaţă reclamantelor precum şi numiţilor S.M., S.T., în baza Legii nr. 18/1991, însă nu s-a realizat punerea în posesie cu privire la acest teren, având în vedere refuzul reclamantelor, motivat de faptul că reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a făcut pe amplasamentul corect.
Din adresa nr. 6278/2001 emisă de Societatea Naţională a P.P. SA, Sucursala Târgovişte, înaintată către SC P. SA Bucureşti, rezultă că, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren din Valea Frasinului, suprafaţa de teren de 860 mp este ocupată în prezent de sonda 879, putând fi restituită prin echivalent, iar restul de teren nu se regăseşte în patrimoniul acestei unităţi.
Suprafaţa de teren "la deal" a fost identificată, astfel cum aceasta a fost preluată în baza Legii nr. 119/1948, putând fi restituită, în cazul urgentării acţiunii de casare.
Suprafaţa de teren "Acasă în sat" se află în proprietatea particulară a altor persoane.
Suprafaţa de teren din punctul "mesteacănul" nu a putut fi identificată, iar suprafaţa de teren de 1980 mp situată în locul numit "cânepişte" poate fi restituită, în condiţiile urgentării procedurii de casare a desmembrămintelor Schelei Tuicani.
Se mai arată că suprafaţa de teren de 235 mp situată în "Coasta Puţului" a fost preluată în baza Decretului nr. 338/1958 de la D.S., situaţie în care, tribunalul a constatat că şi cu privire la această suprafaţă de teren s-a făcut dovada dreptului de proprietate în condiţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la terenul situat în punctul "Varniţa" s-a reţinut că acesta nu este situat în perimetrul ce face obiectul dreptului de proprietate al SC P. S.A.
Totodată, tribunalul, în baza art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., a dispus efectuarea, prin comisie rogatorie, a unei astfel de expertize, probă ce nu a putut fi administrată, în condiţiile în care reclamantele au refuzat achitarea onorariului de expert, fiind decăzute din această probă.
Tribunalul a mai constatat că reclamantele nu au reuşit, în condiţiile art. 1169 C. proc. civ. să răstoarne cele ce se reţin în considerentele dispoziţiei atacate, cu privire la incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv că terenul se afla în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării. Astfel, tribunalul a constatat că nu se poate proceda la o restituire în natură a unui teren, atâta timp cât acesta nu este identificat în spaţiu, printr-un identificator schiţă, pentru a se putea verifica incidenţa prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001 referitoare al existenţa unor construcţii sau a unor lucrări de utilitate publică, precum şi faptul deţinerii acestora de către "unitatea deţinătoare" în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că numai după ce se stabileşte care din aceste terenuri sunt incluse în suprafaţa de teren deţinută de pârâta SC P. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se poate dispune cu privire la obligaţia acesteia de a transmite notificarea către Primăria Moreni.
Împotriva menţionatei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamantele P.E.-G. şi Ş.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 95 A din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie respins ca nefondat recursul declarat de reclamantele P.E.G. şi S.M.
În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut că, contestatoarele erau obligate conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ. să propună şi să administreze probe în combaterea situaţiei de fapt şi de drept reţinută de intimată în motivarea deciziei, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Era necesară, în acest sens, conform Legii nr. 10/2001, efectuarea unui raport de expertiză care să identifice terenurile solicitate prin notificare, să precizeze în ce măsură acestea se identifică sau nu cu cele rezultând din actul invocat de apelantele - contestatoare, dacă sunt libere şi, nu în ultimul rând, să precizeze dacă acestea sunt sau nu situate în intravilan, pentru a fi incidente dispoziţiile acestei legi.
Sarcina probaţiunii acţiunii revenea, atât textului de drept comun menţionat anterior, cât şi dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, contestatoarelor şi nu intimatei, cum se susţine de către acestea în apel, iar sancţiunea nedovedirii cererii de chemare în judecată nu putea fi alta decât respingerea sa.
Nu a putut fi reţinută, de către instanţa de apel, nici imposibilitatea materială pentru acestea de a suporta onorariul de expert, în condiţiile în care puteau, conform OUG nr. 51 din 21 aprilie 2008, să solicite instanţei de judecată acordarea ajutorului public judiciar în sensul art. 6 lit. b) din ordonanţă.
În ceea ce priveşte legalitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea intimatei, Curtea a reţinut că aceasta nu putea fi verificată de către instanţa de fond, în condiţiile în care nu fuseseră invocate motive în acest sens prin acţiune. Astfel de motive au fost invocate pentru prima dată de contestatoare, prin cererea depusă la data de 14 ianuarie 2008, peste prima zi de înfăţişare, astfel cum aceasta este definită de art. 134 C. proc. civ.
Pe de altă parte, aceste motive nu puteau fi formulate legal de către apelantele - contestatoare decât în condiţiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care reglementează nulitatea unor astfel de acte, iar nu într-o contestaţie al cărei obiect nu poate fi reprezentat decât de legalitatea deciziei contestate.
Deşi aveau posibilitatea suplimentării probatoriilor administrate la instanţa de fond, în apel, apelantele - contestatoare nu s-au prezentat şi nu au solicitat astfel de probe.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantele-reclamante P.E.-. şi Ş.M., aceasta din urmă reprezentată de apelanta-reclamantă P.E.-G., invocând motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate.
În dezvoltarea acestora, recurentele-reclamante au arătat că pe data de 04 decembrie 2001 Comisia Schelei Moreni a procedat la identificarea terenurilor solicitate prin notificarea nr. 37 din 28 iunie 2001, iar rezultatele constatărilor au fost înaintate cu adresa nr. 6278 din 10 decembrie 2001 la SNP P. SA Bucureşti, direcţia terenuri.
Identificarea terenurilor s-a făcut deci în mod competent, de persoane competente, în baza actelor şi a hărţilor topografice, fapt pentru care recurentele au acceptat cele stabilite de Comisia Schelei Moreni, din punctul lor de vedere nemaifiind necesară expertiza topografică.
În ceea ce priveşte certificatul de atestare a dreptului de proprietate a terenurilor seria M03 nr. 10811 emis la data de 22 octombrie 2007, se solicită ca acesta să nu fie luat în considerare de instanţă, întrucât a fost emis chiar în timpul derulării dosarului civil nr. 44076/3/2006 şi ulterior notificării nr. 37 din 28 iunie 2001.
În consecinţă, P. S.A. nu deţine un act legal de proprietate, recurentele aducând la cunoştinţa instanţei de fond, la termenul din 22 ianuarie 2008 şi la termenul din 1 aprilie 2008 că certificatele de proprietate seria M03 nr. 10089 şi M03 nr. 10811 depuse de P. S.A. cad sub sancţiunea nulităţii absolute şi, în concluzie, P. S.A. nu deţine acte de proprietate legale care pot fi luate în considerare în instanţă, Sentinţa civilă nr. 1019 din 03 iunie 2008 nefăcând referire la legalitatea acestor certificate de proprietate.
Astfel, recurentele solicită ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii certificatelor de proprietate depuse de P. S.A. şi, dacă este legal să deţină în continuare terenurile revendicate.
Recurentele-reclamante mai arată că nu avut suma necesară pentru onorariul unui apărător, fiind pensionare si este lucru ştiut că pensionarilor nu le ajung pensiile nici pentru traiul zilnic.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
În scopul identificării terenului în litigiu şi pentru a putea fi pusă în executare prezenta hotărâre, în cazul admiterii sale, efectuarea unei expertize judiciare de specialitate este necesară, instanţa urmând să cenzureze pe această cale constatările făcute de către Schela Moreni asupra situării terenurilor în litigiu. Aceasta deoarece părţile nu pot să cadă de acord asupra modului de identificare a acestora în modalitatea avută în vedere prin adresa nr. 6278/2001 a Schelei Moreni, căci cade în sarcina exclusivă a instanţei să verifice amplasamentul, întinderea şi situaţia juridică a imobilelor care fac obiectul contestaţiei.
Este adevărat că apelantele s-au opus efectuării unei expertize, justificat de faptul că erau de acord cu identificarea terenurilor făcută de către pârâtă, însă ambele instanţe de fond au dat dovadă de lipsă de rol activ şi nu au explicat contestatoarelor împrejurările faţă de care se impune efectuarea de către instanţa de judecată a unei expertize de identificare a terenurilor, această măsură fiind impusă de imperativul identificării exacte a terenurilor, printr-o expertiză de specialitate care să formeze convingerea instanţei că obiectul dedus judecăţii este exact identificat, sub acest aspect părţile neputând să invoce principiul disponibilităţii sau să convină asupra neadministrării unor probe cu motivarea că anumite aspecte nu sunt contestate.
Deşi în motivarea apelului se arată că apelantele nu au formulat cerere de ajutor public judiciar, în condiţiile în care apelul a fost soluţionat la al doilea termen de judecată, iar cauza a fost suspendată prin voinţa părţilor în considerarea imposibilităţii fizice de prezentare a uneia dintre părţi, în vârstă de 73 de ani şi suferind de numeroase afecţiuni, luând în considerare apărările recurentelor în sensul că refuzul de a plăti expertiza s-a datorat şi împrejurării că nu au bani să plătească o astfel de expertiză, fiind pensionare, Înalta Curte apreciază că existau suficiente indicii asupra incapacităţii contestatoarelor apelante de a-şi putea formula apărări în cauză, cât şi asupra imposibilităţii materiale pentru susţinerea cheltuielilor de judecată, împrejurare faţă de care, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţele aveau obligaţia de a pune în vedere părţilor că pot formula cerere de ajutor public judiciar, urmând ca apelantele să facă dovada celor susţinute în motivele de recurs privind imposibilitatea de a face faţă cheltuielilor unui proces.
Numai după exercitarea de către instanţă a obligaţiei de a avea rol activ, în condiţiile în care cererea de ajutor public judiciar ar fi fost respinsă, s-ar fi putut trece la soluţionarea cauzei.
Înalta Curte constată că au fost astfel ignorate prevederile art. 4 din OUG nr. 51/2008, conform căruia poate solicita acordarea ajutorului public judiciar, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, orice persoană fizică, în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale. De asemenea, nu a fost avută în vedere prevederea din art. 6 al aceleiaşi ordonanţe, potrivit cu care ajutorul public judiciar se poate acorda cu privire la plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiţie sau pentru prevenirea unui litigiu, la plata expertului folosit în cursul procesului, cu încuviinţarea instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, dacă această plată incumbă, potrivit legii, celui ce solicita ajutorul public judiciar.
În acest condiţii, Înalta Curte consideră incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în raport de care se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă care va pune în discuţia apelantelor posibilitatea pe care o au, în temeiul art. 6 al OUG nr. 51/2008, de a formula cerere de ajutor public judiciar cu privire la plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistentei juridice şi, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales şi la plata expertului folosit în cursul procesului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de apelantele-reclamante P.E.-G. şi Ş.M., împotriva Deciziei nr. 95 A din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2158/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2155/2010. Civil. Desene şi modele... → |
|---|
