ICCJ. Decizia nr. 2224/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2224/2010
Dosar nr.8257/118/2008
Şedinţa publică din 13 aprilie 2010
Deliberând, asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Instanţele de examinare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale
Curtea de Apel Constanţa, prin încheierea din 26 mai 2009 pronunţată în dosarul nr. 8257/118/2008 (având ca obiect soluţionarea recursului formulat de recurenta pârâtă SC P. SA Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1378 din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanţa) a respins cererea de sesizare a Curţii, Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, excepţie invocată de recurentă.
Soluţia de respingere a cererii s-a bazat pe aprecierea că cererea nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Curtea de apel a constata că printr-o jurisprudenţă constantă Curtea Constituţională a declarat inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate în care petenţii au formulat critici cât priveşte modul de aplicare a legii şi nu referitor la conţinutul acesteia.
S-a mai avut în vedere împrejurarea că aplicarea legii reprezintă un aspect ce revine competenţei instanţei de judecată şi nu instanţei de contencios constituţional, precum şi faptul că în mod constant Curtea Constituţională a considerat inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate prin care se solicită acestei instanţe să se pronunţe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a lămuri înţelesul unui text (Decizia nr. 463 din 4 decembrie 2003 publicată în M. Of. nr. 43/19.01.2004.
Curtea de apel a mai constatat că prin Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009 Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă, ocazie cu care s-a reţinut că legiuitorul este în drept să reglementeze competenţa instanţelor de judecată şi să modifice pentru viitor acele reglementări, în funcţie de noi raţiuni pe care le are în vedere, fără ca prin această modificare să se poată considera că operează o aplicare retroactivă. Curtea Constituţională a mai constatat în acea cauză că partea care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a pus în discuţie modul de aplicare în timp a unor norme legale precum şi raportul între legea specială şi dreptul comun care creează probleme de interpretare în stabilirea competenţei instanţelor. Or, toate aceste aspecte ţin de aplicarea legii, atribuţie ce revine instanţelor de judecată şi nu Curţii Constituţionale.
S-a mai reţinut că în cazul Cornel Ivanciuc contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că un refuz al instanţei de a trimite o cerere de examinare a unei excepţii de neconstituţionalitate la Curtea Constituţională poate aduce atingere prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale numai în măsura în care o atare soluţie are un caracter arbitrar şi nu atunci când hotărârea este motivată de o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale, în sensul respingerii excepţiei în alte cazuri în care a fost sesizată.
Curtea de apel luând în examinare motivul legat de lipsa de coerenţă a textului invocat l-a raportat la încălcarea unui drept fundamental pentru a da expresie dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a constatat că lipsa de previzibilitate sau coerenţă a legii poate fi analizată doar în contextul încălcării unui drept sau libertăţi fundamentale; în legătură cu drepturile garantate de art. 6 din Convenţie, lipsa de previzibilitate şi claritate a legii are relevanţă numai în măsura în care aceasta afectează în substanţa sa aceste drepturi (cu titlu de exemplu s-a amintit Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 a Curţii Constituţionale care a constatat că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este neconstituţional pentru că acesta prin imprecizia sa contravine art. 1 alin. (4), art. 21 şi art. 129 din Constituţie şi, respectiv, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004; în acelaşi sens s-a amintit şi Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006 a Curţii Constituţionale cât priveşte neconstituţionalitatea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004).
Curtea de apel a constatat că în cazul dedus judecăţii o eventuală lipsă de claritate a prevederilor legale criticate nu afectează în nici un mod vreunul din drepturile indicate, ci afectează numai competenţa de soluţionare a cauzei.
Or, s-a reţinut că petentul nu a învederat în ce mod determinarea competenţei teritoriale ar putea afecta dreptul său de acces la o instanţă sau dreptul la un proces echitabil al recurentei care deşi are sediul în Bucureşti mai are o sucursală şi în Constanţa şi beneficiază şi de apărare calificată din partea unui avocat.
S-a apreciat astfel că neclaritatea invocată nu are efecte jurisprudenţiale deoarece în mod constant instanţele naţionale au interpretat că textul legal criticat a abrogat implicit prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, stabilirea competenţei neavând relevanţă cât priveşte soluţia dată asupra fondului cererii de chemare în judecată.
2. Recursul
Împotriva încheierii din 26 mai 2009 recurenta SC P. SA Membru OMV Grup a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
Recursul nu a fost motivat în drept.
În fapt s-a criticat soluţia Curţii de apel prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, prin reluarea criticilor textelor, menţionate şi în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate.
S-a arătat în esenţă că după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare iar art. 62 şi 63 din Legea nr. 24/2000 sunt clare în sens că "prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate; abrogarea poate fi totală sau parţială".
Recurentul a apreciat că modalitatea de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate în raport de situaţia juridică dedusă judecăţii, antamează evident modalităţile de soluţionare a cererii şi are deci o strânsă legătură cu obiectul dedus judecăţii.
3. Analiza instanţei de recurs
Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 invocat nu reprezintă o încadrare în drept a recursului ci justificarea căii de atac sub aspectul admisibilităţii acesteia.
Recurentul nu a indicat care din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. la pct. 1 - 9 reprezintă temeiul criticilor sale.
Cu toate acestea din examinarea criticilor formulate şi concluziilor recursului se poate interpreta că recursul se referă la greşita aplicare şi interpretare de către Curtea de apel a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) - (4) din Legea nr. 47/1992.
Analizând criticile formulate împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii -, în raport cu condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că acestea sunt neîntemeiate.
Excepţia de neconstituţionalitate a privit dispoziţiile art. 288 alin. (2) C. muncii ca fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
Curtea de apel a apreciat şi aplicat corect dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cât priveşte necesitatea îndeplinirii condiţiilor impuse de textul amintit.
Printr-o examinare amplă şi argumentată instanţa de examinare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a constatat că în esenţa lor criticile vizează modul de apreciere al instanţelor cât priveşte aplicarea dispoziţiilor referitoare la stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei şi nu conflictul în care s-ar afla textele invocate cu normele constituţionale.
Sub acest aspect instanţa sesizată cu cererea în discuţie a constatat că prin excepţia de neconstituţionalitate invocată s-a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe cu privire la interpretarea şi aprecierea unor texte de lege şi nu să verifice constituţionalitatea textului criticat în raport de prevederile Constituţiei.
Curtea de apel a făcut referire atât la examinări anterioare ale dispoziţiei legale în discuţie de către Curtea Constituţională care în mod expres s-a pronunţat, la acelaşi gen de critică a art. 298 alin. (2) ultima liniuţă, în sensul că este inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate (conform Deciziei nr. 254 din 24 februarie 2009) care se întemeiază pe aspecte ce ţin de aplicarea legii, şi care intră în sfera de jurisdicţie a instanţelor de judecată şi nu a Curţii Constituţionale.
S-au făcut în mod pertinent trimiteri şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu garantează dreptul cetăţeanului de a sesiza Curtea Constituţională, în condiţiile în care acest drept nu este unul absolut, legiuitorul abilitând judecătorul cauzei fiind abilitat să decidă asupra posibilităţii sesizării instanţei constituţionale.
Această competenţă prevăzută de lege a fost corect exercitată de judecătorii cauzei şi nu în mod arbitrar, încheierea conţinând în mod detaliat examinarea cererii sub toate aspectele invocate de petentă şi răspunzând punctual criticilor formulate.
De altfel se constată că în recursul declarat petenta recurentă reiterează criticile formulate prin excepţia de neconstituţionalitate şi care se referă la greşita interpretare de către instanţă a normelor privind competenţa de soluţionare a litigiilor de natura celui dedus judecăţii.
Se constată că argumentele arătate în încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt susţinute de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor de judecată.
În cauză cererea a fost examinată şi sub aspectul afectării dreptului părţii prin respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi în mod corect a constatat că nici un asemenea drept nu este afectat nici sub aspectul accesului la justiţie şi nici sub aspectul clarităţii şi coerenţei legislative care este impusă statelor în garantarea şi respectarea unor drepturi concrete şi efective, legislaţie aplicată în mod transparent şi argumentat şi nu în mod arbitrar.
Criticile privind greşita interpretare de către Curtea de apel a normelor care se referă la aplicarea implicită şi/sau expresă a normelor incidente în stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei privesc fondul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi, prin urmare nu pot forma obiect de examinare pe calea recursului împotriva soluţiei de respingere a sesizării Curţii Constituţionale cu care a fost sesizată Înalta Curte.
Pe cale de consecinţă pentru considerentele arătate, constatând că în cauză nu se regăsesc condiţiile impuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care să conducă la modificarea încheierii atacate, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA - Membru OMV Grup împotriva încheierii de şedinţă din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2250/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2221/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
