ICCJ. Decizia nr. 2254/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2254/2010
Dosar nr.4033/103/2007
Şedinţa publică din 14 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. 394/2004, reclamanţii R.T.L.V. şi R.T.D.G. - soţi, domiciliaţi în Germania, oraş Kassel, Kathe-Kolrwitzstr nr. 17, prin mandatar R.V. cu procura specială, au contestat Decizia nr. 2 din 27 februarie 2004, comunicată în data de 28 martie 2004 emisă de SC A.C. S.A Piatra Neamţ, solicitând anularea acesteia pentru nelegalitate.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanţii prin notificarea nr. 4912/2003 formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 au solicitat restituirea în natură a imobilului - apartament cu trei camere situat în Piatra Neamţ, str. Al. L., bloc 5, sc. A, et. 3, ap. 16, aflat în administrarea SC A.C. S.A - Piatra Neamţ.
Prin Decizia sus arătată, pârâta a respins notificarea cu motivarea că imobilul solicitat a fi restituit în natură a fost înstrăinat legal titularului contractului de închiriere.
Prin Sentinţa civilă nr. 353 din 27 mai 2005, Tribunalul Neamţ a admis contestaţia, a anulat Decizia şi a obligat pârâta să continue procedura administrativă conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Contestaţia faţă de I.T., I.E., Ş.N.şi Ş.L. s-a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive. Pârâta SC A.C. S.A Piatra Neamţ a fost obligată să plătească contestatorilor suma de 4.000.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că principalul aspect de nelegalitate al deciziei emise de pârâtă este acela că s-a încălcat dreptul notificatorilor de a participa la cererea de restituire în natură a bunului, dar în acelaşi timp, pârâta nu a îndeplinit nici obligaţia ce-i revenea potrivit art. 24, de a le face o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii reale a imobilului, câtă vreme a apreciat că restituirea imobilului în natură nu este posibilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta SC A.C. S.A Piatra Neamţ şi contestatorii.
Prin Decizia civilă nr. 52 din 14 aprilie 2006, Curtea de Apel Bacău a respins apelurile ca nefondate.
Contestatorii au declarat recurs împotriva acestei decizii iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionând recursul, a pronunţat Decizia civilă nr. 1139 din 8 februarie 2007 prin care a admis recursul, a casat Decizia precum şi Sentinţa nr. 353 din 27 mai 2005 şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Neamţ.
În considerentele deciziei s-a reţinut că instanţele au dispus altceva decât au cerut contestatorii, omiţând astfel că cerceteze cererea acestora de restituire în natură a imobilului.
Cauza a fost înregistrată la tribunal sub nr. 4033/103/2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 190/C/2008, pronunţată în dosarul nr. 4033/103/2007 de Tribunalul Neamţ a fost admisă contestaţia, s-a anulat în totalitate Decizia nr. 2 din 27 februarie 2004 emisă de SC A.C. S.A S-a dispus restituirea în natură a apartamentului situat în municipiul Piatra Neamţ, str. A.L., bloc B 5, sc. A, et.3, ap. 16 către contestatori.
A fost obligată intimata SC A.C. S.A să pună la dispoziţia intimaţilor un apartament similar în valoare de 70.000 euro care se va reactualiza la preţul real de piaţă de la momentul executării efective. S-a instituit un drept de retenţie în favoarea intimaţilor asupra apartamentului situat în Piatra Neamţ, str. A.L., bloc B5, sc. A, et. 3, ap.16 până la întocmirea actului de proprietate asupra noii locuinţe.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că contestatorii P.L.V. şi R.T.D. au achiziţionat în anul 1982 dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Piatra Neamţ, str. S., B 3, et.3, sc. A, ap.16 conform titlului de proprietate nr. 4242 din 11 februarie 1982. Contestatorul R.T.L.V. a plecat din ţară în anul 1983 prin recunoaşterea contractului intervenit între acesta în calitate de violonist şi H.S. din Germania.
Paşaportul a fost prelungit până la data de 4 ianuarie 1993. Soţia şi fiica acestuia au plecat din ţară cu statut legal şi nu au solicitat nici azil politic şi nici renunţarea la cetăţenia română pentru a le fi aplicabil Decretul nr. 223/1974 în sensul confiscării imobilelor de către stat. Apartamentul în litigiu a fost trecut fără plată în proprietatea statului conform Deciziei nr. 475/1988 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Neamţ.
La data de 5 septembrie 1989 s-a încheiat contract de închiriere pentru apartamentul în litigiu între I.J.G.C.L. în prezent SC A.C. S.A şi intimaţii I.T., I.E. şi I.T.E.. La 13 martie 1982 chiriaşii încheie contract de vânzare-cumpărare în baza Decretului-Lege nr. 61/1990. Acest contract de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat titlu valabil în accepţiunea Legii nr. 10/2001, întrucât nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment. S-a mai reţinut de asemenea că actul de vânzare-cumpărare încheiat între Regia Autonomă a Locuinţei şi intimaţii I. nu produce efecte valabile, pentru că în baza dispoziţiilor art. 1 din Decretul-Lege nr. 61/1990 se puteau vinde către populaţie doar locuinţele construite din fondurile statului, or, apartamentul în litigiu era proprietate privată.
Împotriva acestei sentinţe au promovat apel pârâta SC A.C. S.A Piatra Neamţ, pârâţii Ş.N., Ş.L., Ş.N.N., Ş.C., Ş.C., precum şi contestatorii R.T.D.G., R.T.L.V..
Pârâta SC A.C. S.A Piatra Neamţ a criticat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate invocând în esenţă că, materialul probator administrat în cauză, nu a fost corect apreciat, în sensul că acesta făcea dovada faptului că imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul unui just titlu, respectiv Decretul nr. 223/1974. S-a mai invocat prin motivele de apel că în mod eronat pârâtul a fost obligat la restituirea în natură a apartamentului şi punerea la dispoziţia intimaţilor-pârâţi Ş. a unui apartament similar în condiţiile în care societatea nu deţine locuinţe din fondul locativ de stat care să poată fi atribuite persoanelor presupuse a fi despăgubite.
Apelanţii-pârâţi Ş. au susţinut prin motivele de apel că sunt dobânditori de bună credinţă, că stăpânesc apartamentul din anul 1995 când l-au dobândit de la pârâţii I. prin contract de schimb, intabulat în cartea funciară.
Apelanţii-reclamanţi au criticat hotărârea instanţei sub aspectul acordării dreptului de retenţie asupra apartamentului în favoarea pârâţilor Ş..
Curtea de Apel Bacău prin Decizia civilă nr. 160 pronunţată la 17 noiembrie 2008, a admis apelul pârâtei SC A.C. S.A Piatra Neamţ prin lichidatori judiciari G.C. S.P.R.L. cu sediul în Piatra Neamţ, precum şi apelul pârâţilor Ş., a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis contestaţia, a modificat Decizia nr. 2 din 27 februarie 2004 emisă de SC A.C. S.A Piatra Neamţ, în sensul că stabileşte dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri în sumă de 70.000 euro pentru contestatori, în condiţiile dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 147/2005.
S-a respins acţiunea faţă de pârâţii Ş. şi I. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii R.T.L.V., R.T.D.G..
În considerentele deciziei s-a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 rezultă că, în cadrul procesual al soluţionării unei contestaţii formulate împotriva dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată are legitimare procesuală activă numai persoana care invocă şi justifică un drept de proprietate asupra bunului, iar legitimare procesuală pasivă entitatea care a emis Decizia atacata.
Pe cale de consecinţă, soluţionarea contestaţiei promovate împotriva deciziei emisă conform Legii nr. 10/2001, cu atragerea în proces a altor persoane (chiriaşi sau proprietari ai imobilului notificat) care nu au participat la faza administrativă a rezolvării notificării, excede cadrului legal, aceste persoane neputând avea, în contextul arătat, nici legitimare procesuală activă, nici legitimare procesuală pasivă. Drept urmare, introducerea în cauză, după mai multe termen de judecată a apelanţilor Ş. şi a cumpărătorilor imobilului de la stat, numiţii I., în condiţiile în care, adiacent cererii de anulare a Deciziei nr. 2 din 27 februarie 2004, nu s-a solicitat şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a contractului de schimb, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3), (4) din Legea nr. 10/2001, intimaţii Ş. şi I. neavând calitate procesuală pasivă în cauză.
Pe fondul litigiului s-a reţinut că apelanţii-contestatori R.T. au fost proprietarii apartamentului în litigiu, trecut în proprietatea Statului Român ca efect al aplicării Decretului nr. 223/1972.
S-a mai reţinut de asemenea că apelanţii-contestatori au calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubire în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului, respectiv cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat în ţară la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa către stat. Dispoziţiile art. 14 pct. B din Normele Metodologice de aplicare a legii, cu referire la imobilul trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1971, prevăd că în ipoteza în care locuinţa respectivă a fost înstrăinată legal către o terţă persoană, se vor acorda persoanei îndreptăţite, celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, dispoziţii ce trebuiau coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită. Apelanţii-contestatori sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în echivalent bănesc, în cuantumul stabilit prin expertiză.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanţii, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- În speţa supusă analizei s-a făcut dovada relei credinţe la încheierea contractului de închiriere către familia I.T. şi a contractului de vânzare-cumpărare.
- La data preluării de către stat a imobilului în litigiu au fost încălcate dispoziţiile actului normativ de preluare, respectiv a Decretului nr. 223/1974.
- Au fost chemaţi în judecată actualii detentori şi persoanele care au încheiat contractul de închiriere pentru ca hotărârea să se pronunţe în contradictoriu şi cu aceştia.
- Nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 1, 4 pct. h) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 la imobilele preluate în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.
- Imobilul în litigiu nu a fost înstrăinat în mod legal întrucât Decretul-Lege nr. 61/1990 stipula expres că se puteau vinde doar locuinţele construite din fondurile statului.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele:
Recurenţii susţin prin motivele de recurs că au solicitat introducerea în cauză a intimaţilor Ş. şi I. (actualii deţinători ai imobilului în litigiu şi a cumpărătorilor imobilului de la stat) pentru ca hotărârea pronunţată să le fie opozabilă şi că s-a făcut dovada relei credinţe la încheierea contractelor de închiriere.
Este nefondat acest motive de recurs.
Într-adevăr, participarea terţelor persoane la activitatea judiciară contribuie în mod considerabil şi la o mai bună administrare a justiţiei.
Un atare deziderat se concretizează practic în posibilitatea soluţionării, într-un singur cadru procesual, a unor raporturi juridice conexe.
În alţi termeni, pe lângă soluţionarea raporturilor litigioase dintre părţile principale se pot soluţiona şi raporturile dintre una din părţile principale, pe de o parte şi terţele persoane, pe de altă parte.
Dar, în speţa supusă analizei, nu se justifică introducerea în cauză a unor terţe persoane, respectiv a intimaţilor Ş. şi I., în condiţiile în care reclamanţii nu au un subsidiar, prin care să solicite constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a contractului de schimb.
În contextul creat intimaţii Ş. şi I. nu au calitate procesuală pasivă, având loc astfel o încălcare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3), (4) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Trebuie subliniat caracterul special al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în raport cu normele generale, în sensul că punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 este precedată de două etape succesive, din care prima este obligatorie, iar a doua facultativă, întrucât priveşte controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestor legi, în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură ori prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.
În aceste condiţii justifică legitimarea procesuală activă numai persoana care invocă şi justifică un drept de proprietate asupra bunului (fie în calitate de proprietar, fie în calitate de moştenitor) iar legitimarea procesuală pasivă justifică entitatea care a emis actul administrativ supus controlului judecătoresc.
Având în vedere cele sus expuse, este cert că reaua credinţă dovedită în cauză, cum susţin recurenţii, nu poate fi valorificată şi nici nu produce efecte juridice.
Contrar celor susţinute prin următoarele motive de recurs, în sensul că în speţa supusă analizei nu sunt aplicabile dispoziţiile art. (1) - (4) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 republicată şi drept urmare înstrăinarea nu a fost legală, dispoziţiile art. 1.4 pct. B din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu referire la imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 prevăd că în ipoteza în care locuinţa respectivă a fost înstrăinată legal către o terţă persoană, se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege.
Recurenţii, aşa cum s-a mai reţinut, nu au solicitat niciodată constatarea nulităţii înstrăinării şi drept urmare şi susţinerile în sensul că Decretul-Lege nr. 61/1990 stipula expres că se puteau înstrăina doar locuinţele construite din fondurile statului, sunt nefondate.
În concluzie, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Aşa fiind, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat şi va menţine ca legală hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.T.L.V. şi R.T.D.G. împotriva Deciziei nr. 160 din 17 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2251/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2250/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
