ICCJ. Decizia nr. 2305/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2305/2010
Dosar nr.46852/3/2008
Şedinţa publică din 16 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 septembrie 2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reclamanta R.S.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, iar, în cazul în care acest lucru nu este posibil, potrivit precizării de acţiune făcută la data de 20 martie 2009, acordarea de măsuri reparatorii.
În motivare a arătat că prin procesul-verbal de carte funciară nr. 2561/1940 a fost înscris dreptul de proprietate pentru acest imobil pentru autoarea sa B.I.C.C., de la care provine prin succesiuni succesiv dezbătute conform certificatelor de moştenitor nr. 130/1969, nr. 84/1972, nr. 696/1988 şi nr. 86/1999.
Imobilul a fost preluat abuziv de stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.
La data de 9 noiembrie 2001 reclamanta a formulat notificarea nr. 3036 prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului, dar Primăria municipiului Bucureşti nu a răspuns la această notificare în termenul prevăzut de lege, respectiv în 60 de zile, motiv pentru care, în respectarea Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite reclamanta a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri în sensul soluţionării notificării.
Prin Sentinţa civilă nr. 702 din 15 mai 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea precizată, a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Primarului General al Municipiului Bucureşti, ca reprezentant al unităţii deţinătoare a imobilului amintit îi incumba obligaţia de a se pronunţa cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrare sau de la data depunerii actelor doveditoare, obligaţie pe care pârâtul nu şi-a onorat-o.
Posibilitatea depunerii înscrisurilor doveditoare până la data soluţionării notificării prevăzută de art. 22 şi 23 din lege este o dispoziţie în favoarea reclamantei şi nu poate fi invocată de pârât ca motiv al nesoluţionării cererii.
S-a mai reţinut că reclamanta este îndreptăţită la restituirea prin echivalent a imobilului solicitat, întrucât acesta a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, în condiţiile dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 247/2005 în vigoare la data soluţionării cauzei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâtul.
În apelul său reclamanta susţine că deşi în mod corect instanţa de fond a reţinut că este persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, cât şi faptul că potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite instanţa poate soluţiona pe fond cererea de chemare în judecată şi poate dispune direct restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii, soluţia de a obliga pârâtul să emită dispoziţie cu propunerea de despăgubiri, în loc să dispună ea însăşi acordarea de despăgubiri este greşită.
Municipiul Bucureşti prin Primarul General a susţinut că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată cu privire la aceasta.
Termenul de 60 de zile poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Din adresa Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 rezultă că reclamanţii nu au completat dosarul administrativ, deci nu se poate reţine culpa pârâtului. Termenul de 60 de zile are caracter dispozitiv, nu imperativ.
Accesul liber la justiţie garantat prin art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului nu a fost încălcat deoarece unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să dea o decizie, iar accesul liber la justiţie nu poate fi invocat în faza administrativă.
Prin Decizia nr. 481A din 12 octombrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondate apelurile.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut referitor la apelul reclamantei că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Din probele administrate a rezultat că imobilul în litigiu a fost înstrăinat chiriaşului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi, nemaifiind posibilă restituirea în natură, devin aplicabile prevederile art. 18 din lege, care arată că în acest caz măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent.
La pronunţarea acestei soluţii instanţa a avut în vedere că Legea nr. 247/2005 a adus modificări Legii nr. 10/2001, ţinând seama şi de Deciziile nr. XX/2007 şi nr. LII/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite.
Cu privire la apelul Municipiului Bucureşti prin Primar General instanţa a reţinut că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, pârâtul avea obligaţia de a soluţiona notificarea în termen de 60 zile, fiind depuse de către reclamantă odată cu notificarea titlul de proprietate şi actele de stare civilă.
Pârâtul nu a făcut dovada că a comunicat reclamantei că documentaţia este insuficientă pentru emiterea deciziei.
Conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în absenţa unor probe contrare existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. În absenţa unor probe contrare persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Referitor la critica vizând faptul că accesul liber la justiţie nu a fost îngrădit instanţa a reţinut că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare la notificare echivalează cu refuzul restituirii imobilului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta R.S.C. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În cadrul criticilor invocate reclamanta arată că potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, „Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate". Greşit instanţa de apel a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri în loc să dispună ea însăşi acordarea de despăgubiri, cerere formulată ca atare de reclamantă prin cererea precizatoare.
Distincţia dintre cele două situaţii constă în faptul că în cazul obligării pârâtului să emită dispoziţie sentinţa trebuie depusă la dosarul constituit în baza Legii nr. 10/2001 la unitatea administrativă urmând ca aceasta să emită dispoziţia motivată cu propunerea acordării de despăgubiri, iar apoi să înainteze dispoziţia împreună cu dosarul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor în vederea stabilirii şi acordării despăgubirilor, ceea ce ar însemna o tergiversare în realizarea dreptului.
În situaţia în care hotărârea judecătorească dispune acordarea despăgubirilor, aceasta se depune direct la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în vederea stabilirii şi acordării despăgubirilor, pârâta nemaifiind inclusă în acest proces de acordare a despăgubirilor.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, reţinând că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului şi că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor legitime.
Decizia este dată cu aplicarea greşită a legii în sensul că s-a considerat termenul de 60 de zile ca fiind imperativ şi că în favoarea apelantei operează o prezumţie de proprietate.
Dosarul administrativ al reclamantei este într-o procedură administrativă în desfăşurare, notificarea reclamantei nefiind soluţionată deoarece documentaţia depusă este insuficientă.
Recursurile nu sunt fondate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente.
I. Recursul reclamantei va fi respins pentru următoarele considerente:
Decizia recurată este dată cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi cu respectarea deciziilor date în recursurile declarate în interesul Deciziei nr. XX/2007 şi nr. LII/2007 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite.
Astfel, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, lipsa răspunsului la notificare echivalează cu refuzul acordării măsurilor reparatorii, situaţie în care, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, instanţa va dispune direct cu privire la măsurile reparatorii.
Referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 Decizia nr. LII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite a statuat că acestea nu se aplică şi în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă au fost contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Or, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 9 decembrie 2008, iar hotărârea instanţei de fond s-a pronunţat la 15 mai 2009, împrejurare faţă de care nu ne aflăm în situaţia anterioară apariţiei Legii nr. 247/2005, deci sunt incidente dispoziţiile art. 16 şi următoarele din Titlul VII al acestei legi.
II. Referitor la recursul pârâtului, urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Interpretarea dată de pârât dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sensul că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, nu poate fi primită.
Dispoziţiile art. 25 nu numai că nu prevăd cele susţinute de pârât, ci statuează obligaţia organelor de conducere ale unităţii deţinătoare de a invita în scris persoana îndreptăţită să-şi completeze dosarul administrativ şi să ia parte la lucrările organului de conducere a unităţii deţinătoare, obligaţie ce nu a fost respectată de pârât.
Acest termen de 60 de zile se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică notificatorului în intervalul de 60 de zile faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
În consecinţă, această prorogare nu operează de drept în beneficiul unităţii notificate ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deţine alte probe, aşa cum susţine recurentul, ci este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, notificatorului necesitatea completării dosarului administrativ.
A aprecia că termenul legal de 60 de zile este de recomandare şi deci organul administrativ poate soluţiona discreţionar notificarea, oricând de târziu, precum şi a susţine în anul 2009 că nu ne aflăm în situaţia lipsei răspunsului, ci într-o procedură administrativă nefinalizată contravine nu numai redactării imperative a textului ci şi caracterului şi naturii reparatorii a întregului act normativ.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta R.S.C. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 481A din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 16 aprilie 2010.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 2308/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2304/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
