ICCJ. Decizia nr. 2304/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2304/2010
Dosar nr.17207/3/2008
Şedinţa publică din 16 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. proc. civ. şi înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 9 mai 2008 reclamantul L.A.N. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi P.L. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în baza comparării titlurilor, să se dispună obligarea pârâţilor să îi predea în deplină, exclusivă proprietate şi paşnică posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2 (teren şi construcţii) estimat la valoarea de 2.000.000 RON pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei.
În motivare a arătat că imobilul a fost cumpărat de bunicul său prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secţia notariat sub nr. 6221 din 29 august 1918. Acest imobil a fost preluat abuziv de stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950 pe numele L.N., fiind în realitate în acel moment proprietatea mamei sale N.G., căsătorită cu L.I.
S-a mai susţinut că potrivit răspunsului Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu Evidenţa Proprietăţii, cadastru purtând nr. 9285/2375/2001 anterior anului 1937 imobilul purtând în prezent nr. 88 - 90 pe Str. Aurel Vlaicu a avut nr. 96 - 98 pe aceeaşi stradă, iar Str. Aurel Vlaicu a purtat şi denumirea de Str. Ţăranilor.
Mama sa, O.N.G., a formulat cerere de restituire (nr. 1921/1996) la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a Primăriei sector 2, care nu a fost soluţionată.
S-a depus şi notificare în baza Legii nr. 10/2001, care formează obiectul dosarului nr. 1774/2001 al Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat restituirea imobilului, cu precizarea că un apartament de două camere a fost cumpărat de P.P. şi P.E. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1072/1996.
Prin Sentinţa civilă nr. 4416 din 24 mai 2005 pronunţată de Judecătoria sector 2, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA în calitate de vânzător şi pârâţii P.P. şi P.E., în calitate de cumpărători.
În imobil locuiesc în prezent chiriaşi.
Deoarece notificarea nu a fost soluţionată timp de 7 ani reclamantul arată că a optat pentru acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
La termenul de judecată din 13 octombrie 2008 reclamantul a precizat, prin avocat, că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispoziţiile art. 480 C. civ., precizare în raport de care instanţa a constatat că acţiunea este inadmisibilă faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti.
La termenul din data de 24 noiembrie 2008 reclamantul, prin apărător, a precizat că îşi micşorează câtimea obiectului cererii în sensul că solicită obligarea pârâtului la a preda în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, sector 2 format din două camere, bucătărie, baie şi oficiu în suprafaţă utilă de 42,53 mp, reprezentând o cotă indiviză de 59,90% din imobil.
Prin Sentinţa nr. 1749 din 24 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea precizată, a obligat pe pârâtul P.L. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, aşa cum a fost individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. N01072 din 7 noiembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti prin SC A. SA şi P.P. şi P.E., a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că s-a dovedit că imobilul numerotat în anul 1918 şi ulterior până în anul 1937 cu nr. 96 - 98 a purtat apoi numărul 88 - 90, fiind înscris în cartea funciară în anul 1940 cu această numerotare, dobânditorul său fiind în anul 1918 O.M. Imobilul a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 de la L.N. O.M. a decedat în anul 1936, fiind moştenit de O.N.G., iar reclamantul fiind moştenitorul acesteia.
Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N01072 din 7 noiembrie 1996 P.P. şi P.E. au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 de la Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA locuinţa situată în Bucureşti, sector 2. Prin Sentinţa civilă nr. 4416 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti (definitivă şi irevocabilă) a fost admisă cererea reclamantei O.N.G. în contradictoriu cu pârâţii P.P., P.E., Municipiul Bucureşti şi SC A. SA şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1072/1996.
Pârâtul P.L. este succesorul defuncţilor P.P. şi P.E.
În ce priveşte valabilitatea măsurii de preluare a imobilului de la autoarea reclamantului şi existenţa unui titlu valabil al statului s-a reţinut că aceste aspecte au fost analizate în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, constatându-se inexistenţa din punct de vedere juridic a titlului statului şi împrejurarea că Decretul nr. 92/1950 nu poate justifica o preluare valabilă a imobilului. S-a mai reţinut reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa prevăzută de art. 46 din Legea nr. 10/2001, a nulităţii absolute a acestuia.
În consecinţă, comparând titlurile de proprietate ale părţilor instanţa a reţinut că reclamantul a dovedit că autorul său este proprietarul bunului revendicat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică şi cu respectarea cerinţelor legii, iar autorii pârâtului au cumpărat în temeiul unui act juridic a cărui nulitate a fost constatată irevocabil anterior, nulitate ce operează retroactiv şi se consideră că aceştia nu au fost niciodată proprietari, deci pârâtul nu are titlu de proprietate pentru imobil.
Faţă de cele reţinute instanţa a respins acţiunea ca inadmisibilă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe pârâtul a declarat apel susţinând că cererea de chemare în judecată reprezintă o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., iar valoarea imobilului a fost estimată la 2.000.000 RON. În raport de această situaţie, cererea este evaluabilă în bani şi trebuie timbrată potrivit dispoziţiilor legale.
La termenul din data de 10 iunie 2009 apelantul a invocat ca motiv suplimentar de apel inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
Prin Decizia nr. 389 din 10 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 4416 din 24 mai 2005 Judecătoria sector 2 Bucureşti a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1072 din 7 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii P.P. şi P.E., autorii pârâtului. Această hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 817 din 13 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pârâtul este succesorul defuncţilor P.P. şi P.E., iar prin admiterea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare al autorilor săi, acesta are calitatea de posesor neproprietar. Instanţa a mai reţinut că în cadrul acţiunii în revendicare reclamantul este scutit de plata taxei de timbru conform Legii nr. 146/1997, imobilul fiind evaluat numai în vederea stabilirii competenţei materiale a instanţei.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare este nefondată. Acţiunea are ca temei juridic dispoziţiile art. 480 C. civ., apelantul-pârât este posesor neproprietar prin anularea titlului de proprietate al autorilor săi, iar reclamantul este proprietar, bunul provenind de la autorul său O.M.
Nevalabilitatea măsurii de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost analizată în cadrul litigiului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 iar reclamantul are calitatea de proprietar neposesor, ce solicită lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului de la posesorul neproprietar. Admisibilitatea acţiunii în revendicare este justificată de posibilitatea reclamantului de a beneficia de liberul acces la justiţie şi de prevederile dreptului comun.
Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1. Potrivit criticilor structurate în conţinutul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel nu a răspuns motivelor de apel şi astfel nu a făcut un control judiciar, motivarea hotărârii fiind generală, ceea ce echivalează cu nemotivare a hotărârii.
Prin motivarea succintă s-au adus grave încălcări dreptului pârâtului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 146/1997 acţiunea în revendicare este o cerere evaluabilă în bani, ce trebuie timbrată, or, instanţa de apel face simple afirmaţii generale, fără a enunţa articolul pe care se întemeiază. Nici critica privind excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu este analizată pertinent, instanţa reţinând de asemenea cu titlu general că „în prezenta cauză ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 480 C. civ., deoarece apelantul-pârât este un posesor neproprietar, iar intimatul-reclamant are calitatea de proprietar".
2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa a ignorat existenţa Legii nr. 10/2001 şi a aplicat dreptul comun, respectiv a aplicat norma generală unor împrejurări care implică incidenţa unei norme speciale.
Legea nouă suprimă acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, fără a diminua accesul la justiţie.
Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În condiţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptăţită se poate prevala de acţiunea legii vechi, dar numai în cazul acţiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. Deci, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun. Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite s-a stabilit că în cazul acţiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 se aplică dispoziţiile acestei legi.
Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată valoarea imobilului revendicat a fost estimată la 2.000.000 RON, acţiunea este evaluabilă în bani şi este supusă obligaţiei de a se timbra. Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie transferă caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi, astfel litigiul va putea fi calificat ca fiind evaluabil în bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii intră un drept patrimonial, real sau de creanţă, ceea ce se regăseşte în speţă.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente.
1. Referitor la criticile încadrate în conţinutul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Conform acestui motiv se poate formula recurs solicitându-se modificarea sau casarea hotărârii: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Motivarea hotărârii judecătoreşti este un element esenţial pentru acest act procedural.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs: nemotivarea hotărârii, însemnând atât nearătarea motivelor pe care judecătorul se sprijină, cât şi situaţia în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, consecinţa nemotivării hotărârii fiind casarea acesteia.
Arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor reprezintă o cerinţă pentru conţinutul hotărârii judecătoreşti prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Analizând hotărârea recurată se constată că aceasta respectă cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa a analizat criticile formulate în apel respectiv, a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a formulat convingerea asupra fiecărui motiv de apel cu care a fost învestită.
Analizând hotărârea recurată se constată că ea cuprinde considerentele pe care se sprijină şi care nu sunt nici contradictorii nici străine de natura pricinii.
Astfel, a fost analizată critica formulată în apel prin care se susţine că cererea de chemare în judecată reprezintă o acţiune în revendicare, este scutită de taxa judiciară de timbru potrivit dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, arătându-se că acţiunea este încadrabilă în art. 15 lit. r) din lege.
Critica privind neanalizarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii a fost şi ea analizată. Acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. S-a reţinut că nevalabilitatea măsurii de preluare a imobilului a fost analizată în cadrul altui litigiu.
2. Susţinerea recurentului că acţiunea este evaluabilă în bani şi trebuie supusă timbrării - care nu constituie o critică de nelegalitate ce ar putea conduce la modificarea ori casarea deciziei, ci, cel mult, la obligarea reclamantului să achite taxa judiciară de timbru - nu poate fi primită.
Sub un prim aspect se reţine că reclamantul a estimat imobilul în vederea stabilirii competenţei materiale a instanţei, aşa cum se indică în cererea de chemare în judecată.
Imobilul a fost preluat abuziv de stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, situaţie necontestată în cauză.
Aşa fiind nu este fondată susţinerea reclamantului privind împrejurarea că acţiunea trebuie supusă timbrării, căci sunt incidente dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 care dispun scutirea de taxele judiciare de timbru a acţiunilor şi cererilor „introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente".
Cum legea nu distinge după temeiul juridic al unei atare acţiuni sau după calitatea pârâtului, nici instanţa nu o poate face.
3. În ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa a încălcat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi aceasta urmează să fie înlăturată.
Unul din principiile care guvernează procesul civil este principiul disponibilităţii, iar, în conformitate cu acest principiu reclamantul a precizat atât în cererea de chemare în judecată cât şi la termenul din data de 13 octombrie 2008 că temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă art. 480 C. civ.
În paralel cu notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în cauză, reclamantul a solicitat şi a obţinut constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA în calitate de vânzător şi pârâţii P.P. şi P.E. în calitate de cumpărători (antecesorii pârâtului). Reclamantului nu i se poate reproşa că nu ar fi respectat procedura legii speciale de reparaţie, câtă vreme în temeiul Legii nr. 10/2001 a formulat atât acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cât şi notificare. Aceasta din urmă nu a fost soluţionată şi nici nu putea fi soluţionată în sensul restituirii în natură, din moment ce entitatea sesizată nu mai deţinea imobilul.
În atare situaţie, aplicarea art. 480 C. civ. nu încalcă în nici un fel prevederile Legii nr. 10/2001 şi nu aduce atingere vreunui al drept de proprietate ori stabilităţii raporturilor juridice în sensul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."
Aşa fiind, cum pârâtul nu mai are titlu pentru imobil, în mod corect a fost obligat să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, aşa cum a fost individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. N01072/7 noiembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti prin SC A. SA şi P.P. şi P.E.
De altfel, deşi critică Decizia pentru nelegalitate, pârâtul nici nu arată care ar fi titlul său de proprietate care, după anularea contractului de vânzare-cumpărare, i-ar putea permite să păstreze imobilul.
Pentru considerentele expuse în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul P.L. împotriva Deciziei nr. 389 din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 16 aprilie 2010.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 2305/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2298/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
