ICCJ. Decizia nr. 2298/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2298/2010
Dosar nr.32403/3/2007
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 26 septembrie 2007, sub nr. 32403/3/2007, reclamanţii S.H.M.A., B.A.M.F., B.D. (B.D.B.), B.A. (B.P.A.I.), A.C. şi M.Y.B. au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, prin lichidator judiciar SC I.R. SA, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să oblige pârâta să se pronunţe prin decizie motivate asupra notificării formulate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001; să constate preluarea abuzivă de către stat a imobilelor ce au aparţinut fostei Societăţi Anonime Române Fabricile Assan şi să oblige pârâta la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 22.072 mp, situat în Bucureşti, sector 2.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au notificat-o pe pârâtă în baza Legii nr. 10/20021 şi că au calitatea de persoane îndreptăţite pentru restituirea bunurilor preluate în mod abuziv .
Prin Sentinţa civilă nr. 211 din 1februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea reclamanţilor; a obligat pârâta să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării transmise prin BEJ - SC de Avocaţi T. şi T., înregistrată la SC S. SA, sub nr. 1405 din 9 martie 2001; a disjuns capetele de cerere privind constatarea preluării abuzive de către stat a imobilelor fostei SAR - FABRICILE ASSAN şi obligarea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 22.072 mp şi a dispus formarea unui nou dosar, acordând termen la 11 aprilie 2008.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că pârâta avea obligaţia legală de a răspunde notificării, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi că Decizia nr. 1071 din 26 aprilie 2001 emisă de pârâtă nu întruneşte exigenţele legale ale unei decizii sau dispoziţii motivate, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 766 din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, lipsei de interes, prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei apelante; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă SC S. SA, prin lichidator I.P.C.M.G. R. SPRL (fostă SC I.R. SRL, fostă SA) societate profesională de practicieni în insolvenţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a examinat cu prioritate excepţiile invocate, în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată este nefondată, întrucât reclamanţii aveau deschisă calea unei acţiuni în justiţie prin care să solicite obligarea pârâtei la emiterea unei decizii motivate ca răspuns la notificarea cu nr. 1405 din 9 martie 2001.
Reclamanţii nu puteau avea deschisă calea contestaţiei împotriva Deciziei nr. 2071 din 26 aprilie 2005, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât au invocat că tocmai această deciziei nu îndeplineşte cerinţele şi exigenţele dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Excepţia lipsei de interes a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că reclamanţii aveau un interes legitim de a supune cenzurii instanţei Decizia nr. 2071 din 26 aprilie 2005, şi în măsura în care se constată că aceasta nu ar îndeplini cerinţele legii, să se ajungă la obligarea pârâtei-apelante să se conformeze dispoziţiilor legale
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor este nefondată, întrucât, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 11 din Decretul nr. 167/1958, ci numai dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Conform principiului că specialul derogă de la general, în cauza de faţă nu se poate aplica termenul general de prescripţie de 3 ani, ci numai dispoziţiile speciale şi derogatorii ale Legii nr. 10/2001, care au reglementat în mod expres atât termenele şi procedura depunerii notificării, precum şi sancţiunea nerespectării acestora.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC S. este, de asemenea, nefondată, întrucât această pârâtă, fiind investită cu o notificare a reclamanţilor, avea obligaţia legală de a răspunde acesteia, printr-o decizie motivată.
În cuprinsul deciziei, pârâta putea să motiveze că nu are calitate de unitate deţinătoare şi totodată să dispună trimiterea notificării către acea entitate, care avea obligaţia legală de a acorda măsurile reparatorii.
În cadrul acţiunii având ca obiect o „obligaţie de a face", în sensul obligării unităţii notificate de a răspunde prin decizie motivată, calitatea procesuală pasivă o are însăşi unitatea notificată, întrucât dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 sunt imperative.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin adresa nr. 2071 din 26 aprilie 2005, SC S. S.A. a răspuns notificării nr. 1405 din 9 martie 2001, în sensul că a sugerat reclamanţilor „să se adreseze Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiunilor Statului pentru competentă soluţionare".
Examinând cuprinsul acestui înscris, s-a constatat că răspunsul pârâtei nu reprezintă o „dispoziţie/decizie motivată", în sensul exigenţelor art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Această adresă, deşi este intitulată „decizie" şi cuprinde expresia „decide", nu cuprinde expres nici menţiunea că „se respinge" notificarea nr. 1405/2001 şi nici menţiunea că „se trimite" notificarea reclamanţilor către entitatea competentă să o soluţioneze, respectiv Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiunilor Statului (în prezent AVAS).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC „S." S.A., în faliment, prin lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că greşit instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, întrucât dreptul de a fi soluţionată notificarea, prin emitentul unei decizii sau dispoziţii în favoarea notificatorului, născut în patrimoniul acestuia, este un drept de creanţă, care, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se prescrie extinctiv.
Dreptul la acţiune al reclamanţilor pentru formularea unei acţiuni având ca obiect obligarea societăţii de a se pronunţa asupra notificării formulate a început să curgă pe data împlinirii celor 60 de zile prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru soluţionarea notificării.
S-a arătat că, în mod greşit, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte, întrucât prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, nu se referă la unitatea notificată, ci la unitatea deţinătoare a imobilelor a căror restituire se solicită.
Recurenta-pârâtă arată că nu are calitatea de unitate deţinătoare şi, în consecinţă, nu are calitate procesuală pasivă.
Pe fondul litigiului, s-a arătat că reclamanţii, faţă de cererea formulată prin notificare, de restituire în natură a tuturor imobilelor, utilajelor, echipamentelor, instalaţiilor şi terenului deţinut de pârâtă, ce au aparţinut S.A.R. FABRICILE ASSAN, în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, nu au făcut dovada că sunt membrii aceleiaşi familii şi nici instanţa de fond, şi nici cea de apel nu au fost preocupate să verifice acest aspect, precum şi acţionariatul persoanei juridice preluate la momentul naţionalizării.
De asemenea, s-a mai arătat că nu s-a dovedit, de către intimaţii-reclamanţi, că imobilele ce compuneau patrimoniul S.A.R. Fabricile Assan, la data naţionalizării acesteia, erau evidenţiate în patrimoniul recurentei-pârâte pentru a fi obligată să emită Decizia de soluţionare a notificării, astfel că pretenţiile reclamanţilor sunt îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Se mai arată, că notificarea formulată de către reclamanţi a fost soluţionată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin Decizia nr. 262 din 7 septembrie 2007, prin care au fost acordate despăgubiri notificărilor, în considerarea calităţii de acţionari ai antecesorilor notificatorilor la fosta S.A.R. Fabricile Assan, naţionalizată prin Legea nr. 119/1948, astfel că, şi faţă de această situaţie, recurenta-pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în cauză; că, prin Decizia nr. 2071 din 26 aprilie 2005, comunicată reclamanţilor, constatându-se imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, reclamanţii au fost îndrumaţi să se adreseze Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (actuala Autoritate pentru Valorificarea Activelor Statului), astfel că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, iar instanţa de apel greşit a respins critica formulată prin cererea de apel privind această excepţie.
În şedinţa publică din 7 mai 2009, apărătorul intimaţilor-reclamanţi a precizat că a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 262 din 7 septembrie 2007 emisă de a Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care a fort admisă, iar Decizia a fost anulată prin Sentinţa civilă nr. 1905 din 19 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
La termenul din 1 octombrie 2009, instanţa, constatând că, potrivit Sentinţei comerciale nr. 5000 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială, unicul creditor al recurentei-pârâte SC S. SA este SC O.R.E. SRL, căreia i s-a transmis, prin convenţia de dare în plată autentificată sub nr. 2692 din 19 noiembrie 2008, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, a introdus în cauză SC „O.R.E." SRL, în calitate de continuatoare a recurentei-pârâte SC S. SA.
Prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din 4 martie 2010, SC O.R.E. SRL a invocat excepţiile inadmisibilităţii introducerii în cauză a SC O.R.E. SRL, întrucât nu există temei juridic pentru introducerea în cauză a acesteia; a lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu are calitate de unitate deţinătoare, în sensul dispoziţiilor cuprinse în Capitolul II din Normele metodologice de aplicare unitară a legii şi a lipsei de interes pentru formularea cererii de chemare în judecată, întrucât exista deja o hotărâre de acorde de despăgubiri emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
La dosarul cauzei, s-a depus certificatul de grefă emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în dosarul nr. 33785/3/2007, din care rezultă că, prin Decizia civilă nr. 205/A din 26 noiembrie 2009, s-a respins apelul contestatorilor împotriva Sentinţei civile nr. 1905/F din 19 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; s-a admis apelul Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a anulat dispoziţia contestată în ceea ce priveşte numărul de acţiuni în raport de care s-a stabilit dreptul contestatorilor de a primi măsuri reparatorii prin echivalent şi valoarea acestora; s-a constatat că sunt îndreptăţiţi contestatorii la măsuri reparatorii pentru un număr de 50.000 de acţiuni deţinute de autorii lor la fosta întreprindere S.A.R. - Fabricile Assan, având valoarea de 14.118.500 RON şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei contestate şi ale sentinţei apelate.
Examinând excepţiile invocate de SC O.R.E. SRL şi motivele de recurs formulate de SC S. SA, prin lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, având ca succesor cu titlu particular pe SC „O.R.E." SRL, instanţa constată următoarele:
Excepţiile inadmisibilităţii introducerii în cauză a SC O.R.E. SRL, ca şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC O.R.E. SRL, sunt nefondate şi vor fi respinse în consecinţă pentru următoarele considerente:
La termenul din 1 octombrie 2009, instanţa de judecată a introdus în cauză, în calitate de continuatoare a recurentei-pârâte SC S. SA, SC „O.R.E." SRL, căreia i s-a transmis, în calitate de unic creditor al recurentei-pârâte SC S. SA, potrivit Sentinţei comerciale nr. 5000 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În calitate de succesor cu titlu particular al pârâtei SC S. SA, către SC O.R.E. SRL s-au transmis toate drepturile şi obligaţiile ce-i reveneau pârâtei SC S. SA, privitoare la imobilul în litigiu, inclusiv obligaţia în a soluţiona cererea de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, de către intimaţii-reclamanţi.
Astfel, potrivit art. 9.1 din HG nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, „Sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (minister, primărie, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, organizaţie cooperatistă şi altele asemenea ) şi, pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care deţinea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii.
În cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrare unei alte entităţi, aceasta din urmă devine entitate deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării".
Prin urmare, legal, a fost introdusă în cauză SC O.R.E. SRL, în calitate de succesor cu titlu particular al pârâtei SC S. SA, pentru imobilul în litigiu, iar, în această calitate, în raportul juridic dedus judecăţii este titulara obligaţiei corelative dreptului reclamanţilor de a li se soluţiona notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, şi deci are calitate procesuală pasivă.
Excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea cererii de chemare în judecată invocată de SC O.R.E. SRL, cu ocazia dezbaterilor este, de asemenea, nefondată, deoarece, interesul, ca element al acţiunii civile, priveşte folosul practic urmărit de reclamanţi prin promovarea acţiunii în justiţie.
Or, câtă vreme acestora nu li s-a răspuns la notificarea de a li se restitui în natură imobilele în litigiu, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 printr-o decizie sau dispoziţie motivată, aceştia au un interes actual în promovarea acţiunii în justiţie pentru a constrânge entitatea notificată să se pronunţe asupra cererii lor.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Critica formulată de recurenta-pârâtă, potrivit cărora greşit instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, întrucât dreptul de a li se emite o decizie sau dispoziţie, născut în patrimoniul reclamanţilor, este un drept de creanţă, care, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se prescrie extinctiv, este nefondată.
Litigiul de faţă poartă asupra obligaţiei „de a face" născută în sarcina entităţii notificate în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv de a soluţiona notificarea formulată în termenul legal de către intimaţii-reclamanţi. Termenul de soluţionare a notificării este de recomandare, iar depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare la cererea persoanei îndreptăţite în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada unui prejudiciu.
Aşa fiind, susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia dreptul la acţiune al reclamanţilor privind soluţionarea notificării naşte în patrimoniul acestora un drept de creanţă, care, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se prescrie extinctiv, este nefondată.
Critica potrivit căreia „în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive" este, de asemenea, nefondată, întrucât prin notificarea pârâtei de către reclamanţi, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a născut raportul juridic între părţi, astfel că pârâta este titulara obligaţiei de a soluţiona notificarea reclamanţilor şi are deci calitatea procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii.
Celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată ce constă în obligaţia „de a face" sunt nefondate, pentru cele ce urmează.
Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată ) s-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare, notificate, obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii „de a face" se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unităţii notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deţine alte probe.
Prorogarea fiind condiţionată de faptul analizării notificării de către unitatea deţinătoare şi comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă, în prezenta cauză, în mod corect, prin Decizia atacată, s-a menţinut soluţia primei instanţe prin care instituţia notificată, care nu a făcut o asemenea comunicare, a fost obligată să emită dispoziţia.
Prin urmare, legal, prima instanţă, prin hotărârea pronunţată, păstrată prin Decizia recurată, a obligat pârâta să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării nr. 1405 din 9 martie 2001, formulată de intimaţii-reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001.
Celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă privind fondul litigiului nu vor fi primite şi analizate, deoarece instanţele nu au fost învestite cu soluţionarea unei contestaţii în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva unei decizii sau, după caz, dispoziţii motivate, emise urmare a soluţionării notificării.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţiile invocate de recurenta-pârâtă SC O.R.E. SRL şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de SC S. SA, prin lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, având ca succesor cu titlu particular SC „O.R.E." SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţiile invocate de recurenta-pârâtă SC „O.R.E." SRL.
Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA, prin lichidator judiciar I.P.C.M.G. R. SPRL, având ca succesor cu titlu particular SC „O.R.E." SRL împotriva Deciziei nr. 766 din 20 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 2304/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2273/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
