ICCJ. Decizia nr. 2297/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2297/2010
Dosar nr.11771/99/2005
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 545 din 09 aprilie 2008, Tribunalul Iaşi a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor G.I.R. şi G.I.M., în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iaşi, a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive acţiunea reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, P.M. şi P.R.
Prima instanţa a reţinut că, prin acţiunea înregistrată sub nr. 11777/2005, reclamanţii au solicitat anularea Dispoziţiei nr. 3451 din 27 octombrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, motivat de faptul că, prin aceasta, s-a reţinut în mod greşit o situaţie de fapt nereală, în sensul că imobilul revendicat ar fi fost demolat.
Totodată, contestatorii au mai promovat o acţiune înregistrată sub nr. 9266/99/2006 prin care au solicitat şi anularea Dispoziţiei nr. 1445 din 26 aprilie 2006 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, prin care s-a modificat dispoziţia iniţială emisă sub nr. 3451 din 27 octombrie 2005.
Această din urmă contestaţie a fost conexată, prin încheierea de şedinţă din 04 octombrie 2006, la cea înregistrată sub numărul 1177/2005.
Contestatorii şi-au completat acţiunea introductivă cu o cerere de introducere în cauză a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, precum şi a actualilor deţinători ai imobilului revendicat, P.M., deţinătoarea apartamentului de la etaj, şi P.R., deţinătoarea apartamentului de la parter imobilului situat în Iaşi.
Au susţinut contestatorii că introducerea acestor pârâţi în cauză se impune, întrucât au solicitat restituirea în natură a imobilului.
Pârâtele P.R. şi P.M., prin întâmpinarea depusă, au invocat lipsa calităţii lor procesuale pasive, motivat de faptul că nu au nici o obligaţie faţă de contestatori, întrucât au dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 octombrie 1963, de la vânzătorii N.A.A., S.C.I. şi N.M., contract ce a fost menţinut prin Sentinţa civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003, rămasă irevocabilă prin Decizia Curţi de Apel Iaşi din 17 februarie 2006.
Excepţia astfel invocată a fost admisă de instanţa de fond, care a reţinut că, atât pârâtele P.M. şi P.R., cât şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor nu au calitate procesuală pasivă.
În privinţa pârâtelor persoane fizice, instanţa a reţinut că, atâta timp cât acţiunea contestatorilor de anulare a titlului de proprietate al acestora a fost respinsă irevocabil, ele nu mai pot fi obligate la restituirea imobilului în natură, contestatorii fiind îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii în echivalent, context în care pârâtele nu au nici o calitate.
Şi în privinţa calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, instanţa a reţinut că nici acesta nu are legitimare procesuală decât în situaţia în care persoana îndreptăţită optează pentru titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.
Cum însă, în cauză, s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, instanţa a admis excepţiile lipsei calităţi procesuale pasive a celor trei pârâţi.
Pe fondul cauzei, prima instanţa a reţinut că acţiunea contestatorilor este nefondată, atâta timp cât restituirea în natură nu este posibilă, respectiv că în mod legal li s-au acordat acestora măsuri reparatorii prin despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 153 din 8 octombrie 2008, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul contestatorilor G.I.R. şi G.I.M., ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Potrivit art. 297 C. proc. civ., cauzele de desfiinţare a sentinţei atacate şi de trimitere a pricinii spre rejudecare primei instanţe sunt expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, ele rezumându-se la doar două situaţii, respectiv rezolvarea procesului fără a intra în cercetarea fondului, ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
Prin urmare, faptul că hotărârea instanţei de fond nu a fost motivată, nu constituie o cauză care să conducă la desfiinţarea hotărârii, instanţa de apel având posibilitatea să substituie sau să complinească motivarea instanţei de fond, dacă soluţia pronunţată este temeinică şi legală.
Ca atare, Curtea a constatat că sentinţa primei instanţe este legală, chiar dacă motivaţia dată de instanţa de fond nu răspunde punctual şi distinct fiecărei apărări în parte invocate de contestatori.
Prin urmare, acest motiv de apel a fost respins ca nefondat, în contextul în care instanţa şi-a asumat obligaţia complinirii motivării primei instanţe.
Cât priveşte critica referitoare la neanalizarea temeiurilor de fapt şi de drept ale pretenţiei deduse judecaţii de către instanţa de fond, Curtea a reţinut că şi aceasta este nefondată.
Prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, respectiv că atâta timp cât notificatorii au solicitat restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut autorilor lor, fără însă a obţine anularea titlului de proprietate a pârâtelor P.R. şi P.M., în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.
Astfel, s-a apreciat ca dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind categoria imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, se completează cu cele ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care practic delimitează sfera imobilelor care pot fi restituite în natură. Art. 20 alin. (1) prevede că: „imobilele terenuri şi construcţii - preluate abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite, persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau după caz prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".
Rezultă că, pentru a putea dispune restituirea în natură a unui imobil preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă 1945 -1989, imobilul respectiv trebuie să se afle în posesia uneia dintre persoanele juridice enunţate în dispoziţia suscitată.
Pentru situaţiile în care imobilele preluate abuziv de stat nu se mai regăsesc în posesia statului, a autorităţilor sale locale sau centrale sau a societăţilor ori companiilor la care statul este acţionar, astfel încât nu se mai poate dispune restituirea lor, legiuitorul a prevăzut la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent".
În cauza de faţă, atâta timp cât imobilul nu se mai află în posesia Consiliului Local Iaşi, contestatorii nu mai pot beneficia de restituirea lui în natură, ci doar de măsuri reparatorii prin echivalent, aşa cum de altfel s-a şi propus şi dispus prin dispoziţiile contestate.
Curtea a constatat că susţinerile apelanţilor privind lipsa titlului valabil al statului, cu consecinţa restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, deşi în parte sunt corecte, trec sub tăcere faptul că acţiunea lor privind desfiinţarea titlului de proprietate, le-a fost respinsă, astfel încât bunul nu a mai putut fi readus în patrimoniul statului, pentru a fi restituit în natură contestatorilor.
Aşa fiind, Curtea, având în vedere şi Sentinţa civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003 a Judecătoriei Iaşi, rămasă irevocabilă prin Decizia Curţii de Apel Iaşi din 17 februarie 2006, a constatat că imobilul revendicat a rămas în posesia dobânditorilor P.M. şi R., aceştia fiind consideraţi ca fiind dobânditori de bună-credinţă.
Prin urmare, chiar dacă prin Decizia civilă nr. 3761 din 15 decembrie 1999 s-a reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut în temeiul unui titlu nul, Curtea a reţinut că acest aspect a fost analizat în cadrul dosarului nr. 5800/2003 al Judecătoriei Iaşi, în care, prin Sentinţa civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003, a fost respinsă acţiunea contestatorilor de anulare a titlului de proprietate al pârâţilor P.
Şi în privinţa susţinerilor apelanţilor formulate ca subsidiar, respectiv cererea acestora de obligare a Statului Român la plata unor despăgubiri băneşti, reprezentând contravaloarea părţii de 5/8 din imobilul preluat de stat şi imposibil de restituite în natură, Curtea a constatat ca această cerere este lipsită de temei legal, întrucât în actuala reglementare a Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, dar şi prin OUG nr. 81/2007, pentru imobilele care au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. d), care prevăd că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Dispoziţiile de mai sus se complinesc şi cu cele ale art. 24 alin. (1) care prevăd că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca prin decizie sau dispoziţie notificată, să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale. Abia ulterior, după parcurgerea procedurii prevăzute prin Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 81 din 29 iunie 2007, aceste propuneri vor fi convertite în titluri de plată care vor putea apoi, în funcţie de opţiunea titularului dreptului, să fie transformate fie în despăgubiri în numerar, fie în acţiuni.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 4 noiembrie 2008, contestatorii G.R. şi G.M., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Prima critica adusă prin motivele de apel, pe care recurenţii-contestatori înţeleg sa o reitereze în recurs, vizează nemotivarea hotărârii de prima instanţa.
Deşi instanţa a admis fără echivoc faptul că a existat aceasta neregularitate procedurala - lipsa de motivare a hotărârii judecătoreşti de prima instanţa, a considerat în mod nelegal ca această carenţă poate să fie asanată prin Decizia instanţei de control judiciar, astfel încât soluţia nelegală şi nemotivată să fie practic salvată în apel.
Nemotivarea hotărârii este în mod expres consacrată de lege ca motiv de casare în calea de atac a recursului, potrivit art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., cu atât mai mult nemotivarea constituie motiv de anulare a sentinţei civile în calea de atac a apelului, neputând fi primită opinia potrivit căreia, instanţa de apel va putea suplini această lipsă esenţială a hotărârii pronunţate în prima instanţă.
S-a ajuns astfel la încălcarea unui principiu esenţial al judecaţii, al independenţei şi imparţialităţii actului de justiţie, fapt care atrage după sine nulitatea hotărârii.
Instanţa de apel nu a răspuns tuturor apărărilor de drept invocate prin apel, înlăturând fără nici o justificare din motivarea sa analiza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Acest temei legal are caracter de excepţie în raport de dispoziţiile art. 1, coroborate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii legale avute în vedere de instanţa atunci când a respins apelul.
Dacă prin aceste dispoziţii Legea nr. 10/2001 stabileşte atât persoanele îndreptăţite, modalitatea de despăgubire a acestora, cât şi persoanele obligate la asigurarea despăgubirilor, art. 2 alin. (2) dobândeşte un caracter de excepţie în raport de primele, motivat de faptul că prin voinţa legiuitorului s-a recunoscut calitatea de proprietar a persoanei deposedate încă de la data preluării abuzive.
O dată recunoscută preluarea abuzivă, instanţa va trebui să ordone emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului pentru ca persoana îndreptăţită să-şi poată exercita prerogativele calităţii de proprietar.
Faţă de acest temei de drept, instanţa avea doar obligaţia să ţină seama de nulitatea titlului statului, asupra căruia s-a statuat în mod definitiv şi irevocabil prin Decizia civilă nr. 3761 din 15 decembrie 1999 a Tribunalului Iaşi, nevalabilitatea decretului de despăgubire a familiei N. şi, pe cale de consecinţă, să dispună emiterea deciziei de restituire în natură.
Mai mult, instanţa de apel a ignorat reglementările comunitare invocate în cauză, refuzând să dea eficienţă juridică principiului aplicării cu prioritate a normelor de drept comunitar atunci când reglementarea internă, fie vine în contradicţie cu cea europeana, fie nu asigură condiţiile necesare şi nu oferă garanţiile suficiente pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cum este şi dreptul de proprietate, drepturi consacrate prin Convenţia la care şi România este parte, încălcând astfel dispoziţiile art. 20, alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
Acest caracter preeminent al dreptului comunitar, faţă de norma internă, se reflectă în obligaţia asumată prin tratatele de aderare a statelor membre de a abroga norma internă ori de câte ori aceasta nu este compatibilă cu cea internaţionala iar, până la momentul abrogării, să lase fără eficienţă juridică norma internă şi să aplice cu prioritate dreptul comunitar.
Această din urmă latură a obligaţiei amintite se impune tuturor autorităţilor naţionale şi în special judecătorilor naţionali, aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea Europeana a Drepturilor Omului, ca instanţă internaţională, a sancţionat în repetate rânduri ineficienţa sistemului juridic naţional care nu a dovedit capacitatea respectării pe fond a dreptului de proprietate garantat prin Convenţie şi Protocoalele sale adiţionale.
Asupra acestor aspecte instanţa nu s-a pronunţat, fapt care atrage nelegalitatea şi nulitatea hotărârii pronunţate.
În măsura în care instanţa ar fi ţinut seama de reglementările Convenţiei, ar fi fost în măsură să primească cel puţin capătul de cerere subsidiar privind obligarea Statului Român la plata, cu titlu de despăgubiri, a contravalorii imobilului, soluţie pronunţată cu caracter de practică judiciară constantă a Curţii Europene.
Ca reglementările internaţionale cuprinse în tratatele şi convenţiile la care România a aderat, au prevalenţă faţă de dreptul intern când intră în coliziune cu acesta, a fost confirmat şi de doctrina de specialitate.
Astfel, s-a exprimat în literatura de specialitate faptul că dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au dobândit, efect al ratificării Convenţiei prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, o forţă constituţională şi supralegislativă, forţa recunoscută, de asemenea, şi jurisprudenţei europene în materia drepturilor omului, consecinţe juridice de care instanţa nu a ţinut seama.
Prevalenţa normelor de drept internaţional cuprinse în Convenţiile la care România a aderat, a fost confirmată chiar şi de Curtea Constituţională.
Prin urmare, jurisprudenţa nu are doar valoare informativă, ci are valoare normativă, pentru că doar în acest fel poate fi asigurat un tratament egal cetăţenilor, esenţă a garanţiei cuprinsă în art. 6 al Convenţiei.
Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează;
Actul de dispoziţie al primei instanţe a fost calificat de însăşi instanţa de apel ca fiind neregulat întocmit dat fiind ca acesta nu cuprindea în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, reţinând faptul concret ca instanţa de fond nu a răspuns punctual şi distinct fiecărei apărări în parte invocata de contestatori.
În aceste condiţii, constatând ca soluţia pronunţată este temeinică şi legală, instanţa de apel a apreciat ca are posibilitatea reala de a substitui/complini motivarea hotărârii instanţei de fond,
Recurenţii-contestatori au criticat hotărârea instanţei de apel pentru faptul ca ea însăşi nu a reuşit, în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, să realizeze o analiză detaliată şi aplicată a temeiurilor juridice invocate de această parte în susţinerea pretenţiei concrete deduse judecăţii.
Recurenţii-contestatori au solicitat răspunsuri directe, clare şi pertinente asupra mai multor chestiuni juridice esenţiale de care depindea, în accepţiunea lor, soluţionarea pretenţiei de restituire în natură a imobilului în litigiu, anume (1) analiza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi" - şi corelarea acestuia cu art. 20 din Legea nr. 10/2001 - dispoziţii legale avute în vedere de instanţa atunci când a respins apelul - (2) relevanţa normelor de drept comunitar în activitatea instanţelor naţionale în condiţiile în care reglementarea internă, fie vine în contradicţie cu cea europeană, fie nu asigură condiţiile necesare şi nu oferă garanţiile suficiente pentru ocrotirea drepturilor fundamentale (în speţă dreptul de proprietate), (3) luarea în considerare în circumstanţele concrete ale cauzei, inclusiv a capătul de cerere subsidiar privind obligarea Statului Român la plata cu titlu de despăgubiri a contravalorii imobilului.
Nemotivarea hotărârii de primă instanţă, dar şi a celei pronunţate în apel - pe unele din aspectele esenţiale ale raportului juridic dedus judecăţii - susţinută în mod formal de recurenţii-pârâţi pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au fost analizate în recurs din perspectiva dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", ceea ce înseamnă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Dispoziţiile legale sus-menţionate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.
Dacă în ceea ce priveşte hotărârea de prima instanţă nemotivată, pentru ipoteza în care soluţia pronunţată este confirmată de instanţa de apel, aceasta din urmă poate substitui/complini considerentele de fapt şi de drept avute în vedere pentru dezlegarea pricinii, dat fiind caracterul devolutiv al apelului şi dispoziţiile art. 106 alin. (2) din C. proc. civ., în recurs, o altă neregularitate procedurală de aceeaşi natură săvârşită de instanţa de apel, nu mai poate fi salvată, întrucât dispoziţiile art. 314 din C. proc. civ. prescriu condiţia existentei unor împrejurări de fapt pe deplin stabilite, în măsură să asigure cercetarea tuturor criticilor de nelegalitate.
O astfel de analiză detaliată şi strict aplicată asupra chestiunilor de esenţă în lămurirea situaţiei de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, era cerută chiar de complexitatea intrinsecă a cauzei (din perspectiva susţinerilor părţilor, uneori contradictorii în cursul derulării procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanţelor administrării probatoriului, relevanţei acestora pentru proces, etc.), de importanţă deosebită a litigiului pentru fiecare din părţile din proces, de modalitatea concretă în care legiuitorul a înţeles să restabilească situaţia anterioară pentru titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul fostului stat comunist, fără însă a ignora situaţiile juridice deja create şi angrenate de circuitul civil general (principiul stabilităţii şi cel al securităţii raporturilor juridice civile) etc.
Cum dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecinţele acestei încălcări prin desfiinţarea hotărârii recurate.
S-a avut în vedere şi împrejurarea că, lipsa motivării sau insuficienţa motivării, în forma şi limitele circumscrise de textul de lege sus-menţionat, mai ales în privinţa unor aspecte relevante pentru cauză, redate deja în paragrafele anterioare a fost privită în jurisprudenţa instanţelor naţionale, cu atât mai mult cu cât neregularitatea procedurală s-a succedat în faţa instanţelor fondului, ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin urmare, în raport de aceste aspecte care configurează conţinutul unor neregularităţi procedurale evidente, dar şi esenţiale în raport cu judecata anterioară, luând în considerare şi jurisprudenţa instanţelor de judecată, Înalta Curte a făcut aplicaţia dispoziţiilor art. 312 alin (1), (2), (3) şi (5) C. proc. civ. - text de lege care prescrie soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de recurs.
Soluţia de casare a hotărârii pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă s-a impus, aşadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalităţii, a normelor de drept aplicabile, dar şi a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.
Este important de arătat şi că, în ceea ce priveşte calea de atac extraordinară a recursului, examinarea pe fond a acesteia înseamnă cercetarea motivelor de casare-modificare invocate de recurent, iar nu examinarea fondului litigiului ca atare, a situaţiei de fapt şi de drept susţinute prin cererea introductivă de instanţă.
Toate aceste considerente de fapt şi de drept s-au impus a fi avute în vedere de instanţa de recurs în configurarea soluţiei pronunţate şi ca o garanţie a respectării dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.
Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la organizarea şi compunerea instanţei, cu privire la desfăşurarea procesului civil, la tranşarea pe fond a litigiului, la obţinerea unei soluţii asupra temeiniciei pretenţiei, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate etc., aspecte care înseamnă, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.
Numai astfel se asigură, pe de o parte, transparenţa actului de justiţie, şi, pe de altă parte, se oferă în mod real justiţiabililor posibilitatea de a fi convinşi că s-a făcut dreptate şi că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele susţinute, probate, dar şi relevante pentru cauză.
În plus, enunţarea consideraţiilor de fapt şi de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, sunt importante şi din perspectiva posibilităţii conferite părţii interesate de a aprecia asupra şanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinară sau extraordinară subsecventă celei în care a obţinut deja hotărârea judecătorească.
Toate aceste consideraţii de fapt şi de drept redate în paragrafele anterioare au menirea să justifice soluţia propusă, respectiv admiterea recursului formulat de contestatori, casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Este nevoie, aşadar, de o preocupare reală din partea instanţei de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezultă din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu susţinerile părţilor - care prezintă punctual şi persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanţa, în mod argumentat - toată această preocupare în scopul realizării unei judecăţi echitabile în sensul dispoziţiilor legale interne şi internaţionale (prevederile art. 6 din CEDO.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii G.R. şi G.M. împotriva Deciziei nr. 153 din 8 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 2274/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2272/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
