ICCJ. Decizia nr. 2355/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2355/2010
Dosar nr. 1077/111/2007
Şedinţa publică din 20 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Salonta la 30 octombrie 2006, reclamantul B.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Salonta anularea dispoziţiilor nr. 768 din 27 septembrie 2006 şi nr. 77/2003, emise de acesta şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, sau restituirea în natură a utilajelor şi instalaţiilor preluate cu forţa şi în mod abuziv de stat, odată cu preluarea imobilului situat în Salonta.
Prin sentinţa civilă nr. 78 din 8 februarie 2007 a Judecătoriei Salonta s-a admis excepţia necompetenţei materiale, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.
La 29 mai 2007, reclamantul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, arătând că prin condiţionarea acordării măsurilor reparatorii, în cazul bunurilor mobile preluate abuziv, de existenţa fizică a acestora, se aduce atingere dreptului de proprietate al foştilor proprietari. Condiţia ca utilajele să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse este mai presus de voinţa persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, întrucât depinde de fapta unui terţ şi anume persoana juridică în al cărei patrimoniu au intrat bunurile mobile la acea dată.
S-a arătat că, mai mult, în ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii, în cazul imobilelor preluate abuziv, legea nu condiţionează restituirea de această condiţie, fapt ce determină aplicarea unui tratament diferenţiat celor două categorii de păgubiţi. În aceste condiţii, s-a considerat că apare cu evidenţă că introducerea în conţinutul legii a dispoziţiei criticate s-a realizat doar pentru a se asigura aparenţa de drept, fără niciun efect juridic, deoarece nu există în practică nicio situaţie în care bunul mobil preluat abuziv în urmă cu aproximativ 60 de ani să mai existe în condiţii de funcţionalitate.
Curtea Constituţională a respins excepţia prin Decizia nr. 198 din 28 februarie 2008, cu motivarea că legiuitorul este liber să opteze în privinţa sferei bunurilor pentru care stabileşte măsuri reparatorii, precum şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, textul de lege examinat neinstituind un tratament juridic diferit pentru anumite categorii de cetăţeni aflate în situaţii identice, ci având în vedere situaţia concretă a bunurilor preluate.
Prin sentinţa civilă nr. 202/C din 19 mai 2009, Tribunalul Bihor a respins acţiunea reclamantului reţinând, în esenţă că, prin dispoziţiile atacate i s-au respins reclamantului cererile privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile revendicate, în baza art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, bunuri ce nu mai există şi că Decizia Curţii Constituţionale tranşează practic obiectul litigiului.
Pentru aceste motive s-a constatat că, în ceea ce priveşte dispoziţia 768/2006 contestaţia este neîntemeiată, iar în ceea ce priveşte dispoziţia nr. 77/2003, comunicată reclamantului la 4 martie 2003, contestaţia este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, arătând că legiuitorul a inclus în obiectul Legii nr. 10/2001 şi acordarea măsurilor reparatorii pentru bunurile mobile, având astfel intenţia de a le restitui sau a obliga la acordarea de despăgubiri.
În acest context, s-a arătat că Legea 247/2005, ce modifică Legea nr. 10/2001 a statuat valorificarea principiului restitutio in integrum, în cadrul juridic reglementat prin art. 6 alin. (2).
S-a susţinut că, prin Ordinul nr. 3/2001 al BNR privind coeficientul de actualizare al valorii leului la 11 iunie 1948 – 14 februarie 2001, se poate stabili valoarea actualizată a bunurilor naţionalizate, instanţa de fond încălcând, prin soluţia pronunţată, dreptul de proprietate garantat de art. 44 din Constituţia României.
Prin Decizia civilă nr. 127 din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins apelul ca nefondat, reţinând prin considerente că, întrucât situaţia juridică a bunurilor mobile preluate de Statul Român, ce nu mai există faptic, nu este reglementată, nu îşi poate găsi o justă soluţionare conform Legii nr. 10/2001, dispoziţia contestată prin care s-a respins notificarea fiind emisă cu respectarea normelor actului menţionat.
S-a constatat că instanţa de fond a analizat cererea reclamantului doar din perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, acestuia rămânându-i deschisă calea dreptului comun pentru solicitarea despăgubirilor ce i s-ar cuveni raportat la preluarea abuzivă a bunurilor mobile, ce nu intră sub incidenţa legii speciale de reparaţie.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul, criticând-o ca nelegală pentru încălcarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce reprezintă cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate şi are în vedere situaţia concretă a bunurilor preluate, conform menţiunilor din Decizia nr. 198 din 28 februarie 2008 a Curţii Constituţionale.
S-a susţinut că, în speţă, la data preluării – 15 iunie 1948, s-a întocmit un proces verbal de predare-primire şi un proces verbal de inventariere, în care se consemnează suma de 6.917.460 lei vechi, valoare de inventar, sub acest aspect cauza având un aspect particular, întrucât valoarea bunurilor mobile a fost expres determinată la momentul naţionalizării.
Astfel, s-a învederat că, având în vedere Ordinul Băncii Naţionale a României privind coeficientul de actualizare a valorii leului de la 11 iunie 1948 până la 14 februarie 2001, capătă conţinut textele Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, în sensul că s-ar putea stabili actualizarea valorii de inventar a bunurilor mobile naţionalizate.
S-a mai arătat că, prin Decizia recurată instanţa de apel a încălcat şi art. 44 din Constituţia României.
Intimata Primăria Municipiului Salonta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cărora acestea li se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin prima dispoziţie contestată, emisă de Primăria Municipiului Salonta la 27 februarie 2003 sub nr. 77, s-a respins notificarea prin care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru utilajele şi instalaţiile ce reprezentau dotarea presei de ulei, ce a funcţionat în Salonta, , pentru nedovedirea existenţei fizice a acestora, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Contestaţia formulată de reclamant împotriva acestei dispoziţii a fost în mod legal respinsă ca tardivă, raportat la dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, întrucât, având în vedere data comunicării acesteia, 4 martie 2003, conform dovezilor de la dosar, s-a încălcat termenul legal de 30 de zile, cererea de anulare a acestei dispoziţii fiind înregistrată la Judecătoria Salonta la 30 octombrie 2006.
Prin cea de-a doua dispoziţie, emisă de aceeaşi pârâtă la 27 septembrie 2006, sub nr. 768 s-a respins cererea reclamantului formulată prin notificarea nr. 1047/2005, înregistrată la B.E.J. B.I., în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru instalaţiile şi utilajele necesare funcţionării presei de ulei şi morii de măcinat din imobilul situat în str. K., preluate abuziv de stat în anul 1948.
În preambulul acestei dispoziţii, emitenta Primăria Municipiului Salonta şi-a motivat soluţia arătând, pe de o parte, că notificarea este tardivă, iar, pe de altă parte, că o notificare cu acelaşi obiect a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 77 din 24 februarie 2003, de asemenea contestată în prezenta cauză.
Curtea va reţine că Legea nr. 247/2005, pe prevederile căreia s-a întemeiat cea de-a doua notificare, înregistrată sub nr. 1047/2005, deşi a adus modificări semnificative Legii nr. 10/2001, nu a acordat o prelungire a termenului de formulare a notificărilor întemeiate pe dispoziţiile legii speciale.
Ca atare, în mod legal, Primăria Municipiului Salonta, prin primar, având în vedere prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, a concluzionat că a expirat termenul de depunere a notificărilor şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea reclamantului de acordare de despăgubiri băneşti, formulată prin cea de-a doua notificare, ca fiind tardivă.
În acest context, critica reclamantului recurent în sensul încălcării dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce reprezintă în opinia acestuia cadrul juridic pentru valorificarea dreptului său de proprietate asupra bunurilor mobile naţionalizate, este neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 198 din 28 februarie 2008, Curtea Constituţională, sesizată de reclamant, a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (2)din Legea nr. 10/2001, reţinând că „legiuitorul este liber să opteze în privinţa sferei bunurilor pentru care stabileşte măsuri reparatorii, precum şi a întinderii şi modalităţii de acordare a acestora" şi apreciind astfel că textul de lege examinat nu instituie un tratament juridic diferit pentru anumite categorii de cetăţeni aflate în situaţii identice, ci are în vedere situaţia concretă a bunurilor preluate.
Având în vedere considerentele deciziei Curţii Constituţionale, instanţele de fond şi apel au reţinut corect că, raportat la inexistenţa faptică a bunurilor mobile solicitate prin notificare, nu pot fi acordate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ca lege specială, ale cărei dispoziţii nu sunt incidente în cauză, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de alin. (2) al art. 6.
Ca atare, se va constata că este lipsită de relevanţă împrejurarea că, la momentul naţionalizării bunurilor mobile solicitate prin notificare, s-a întocmit un proces verbal de predare-primire, în care s-a consemnat valoarea de inventar a utilajelor preluate, valoare în raport de care s-ar putea calcula despăgubiri băneşti, câtă vreme dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicate, nu prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru bunurile ce nu mai existau la data notificării.
În acelaşi sens, şi critica referitoare la posibilitatea actualizării valorii bunurilor mobile naţionalizate conform Ordinului nr. 3 din 27 aprilie 2001 al B.N.R. cu privire la coeficientul de actualizare este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României, Curtea va constata că acesta este nefondat, având în vedere considerentele deciziei pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pentru toate aceste motive se va constata că recursul reclamantului este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.A.G. împotriva deciziei nr. 127/A din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2357/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2343/2010. Civil → |
|---|
