ICCJ. Decizia nr. 2357/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2357/2010
Dosar nr. 2044/1/2009
Şedinţa publică din 20 aprilie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele.
La data de 6 aprilie 2007, reclamanţii V.G.M. şi R.S.G. au chemat în judecată pârâtele Academia Română şi Academia Română, filiala Iaşi, solicitând anularea deciziei nr. 142 din 12 martie 2007 emisă de Academia Română şi obligarea acesteia, precum şi a entităţii deţinătoare în prezent, filiala Iaşi, la restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Iaşi.
În motivarea contestaţiei, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au arătat că imobilul a avut o suprafaţă de 1084,34 mp teren construit şi neconstruit, ce a aparţinut iniţial familiei G.G. şi P., ulterior devenind proprietatea fiicei lor, G.M. căsătorită cu S.Z., care, 1a rândul lui lasă imobilul, cu titlul de moştenire nepoţilor săi, Z.S. şi R.I., conform testamentului autentificat sub nr. 4319/1929.
Imobilul ce face obiectul litigiului a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la R.I. şi Z.S., aceştia fiind trecuţi la poziţia 327 din anexa la Decret, iar prin hotărârea nr. 14 din 1 iulie 1998, Consiliul judeţean Iaşi a acordat despăgubiri celor două comoştenitoare ale lui Z.S. pentru suprafaţa construită şi neconstruită de 542,67 mp aferentă corpului de proprietate deţinut de Primăria Iaşi, cealaltă jumătate din imobil, în suprafaţă de 542,67 mp, fiind în administrarea Academiei Române, filiala Iaşi.
Au mai susţinut reclamanţii că şi adresa la care se află imobilul a suferit pe parcursul trecerii timpului, mai multe modificări.
Prin sentinţa civilă nr. 1724 din 3 noiembrie 2008, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea, a anulat dispoziţia nr. 142/2007 emisă de pârâta Academia Română, a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului construit şi neconstruit, în suprafaţă de 578,997 mp situat în Iaşi.
A dispus restituirea în natură a imobilului construit şi neconstruit, în suprafaţă de 578,997 mp, identificat în schiţa-anexă la raportul de expertiză efectuat în cauză şi a obligat pârâtele la 1720 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că imobilul a fost iniţial deţinut de G.G. şi P., conform testamentului autentificat sub nr. 416/1886, iar după moartea soţului, imobilul i-a revenit soţiei supravieţuitoare, G.P.
Ulterior, după decesul acesteia, dreptul de proprietate s-a transmis prin succesiune, fiicei lor , G.M. căsătorită cu S.Z., astfel cum rezultă din actele de împărţeală voluntară nr. 1214 din 20 iunie 1902, nr. 1881 din 3 septembrie 1913, nr. 709 din 13 martie 1914 şi certificatul nr. 1268/2007.
Prin testamentul autentificat sub nr. 4319 din 17 august 1929, S.Z., (decedat după soţia sa, Z.G.M.) a transmis proprietatea imobilului, către Z.S. şi R.I., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 23/2003; Z.S. lasă, la rândul ei, ½ din imobil, nepoatelor sale, S.(V.)D. şi S.R., iar R.I., neavând moştenitori legali, lasă cealaltă jumătate din imobil, în proprietatea fraţilor săi, R.S. şi R.(R.)E., conform certificatului de moştenitor nr. 319 din 15 martie 1986; la rândul lor, fraţii lui R.I. au transmis proprietatea imobilului, astfel: R.S., fiului său, reclamantul R.G., conform certificatului de moştenitor nr. 84/2001, iar R.E., neavând copii, nepoatei sale, V.G.M., conform certificatului de moştenitor nr. 219/1998.
S-a reţinut că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite a solicita restituirea în natură a imobilului.
Tribunalul a apreciat că, nu reclamanţii au fost aceia care au primit despăgubiri, ci potrivit hotărârii nr. 14 din 1 iulie 1998 emisă de Consiliul Judeţean Iaşi, acestea au fost acordate moştenitoarelor lui Z.S., respectiv V. (Ş.)D. şi S.R., despăgubiri în sumă de 140.751 lei pentru ½ din imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Conform raportului de expertiză, încuviinţat şi administrat în cauză, s-a reţinut că imobilul liber de construcţii, care nu este afectat de detalii de sistematizare are o suprafaţă de 578,997 mp, numai acesta putând forma obiect al restituirii în natură.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel, pârâtele Academia Română şi Academia Română, filiala Iaşi, invocând critici comune, referitoare la nedovedirea preluării abuzive a imobilului, susţinându-se că pentru imobilul în litigiu au fost acordate despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995, conform hotărârii nr. 14 din 1 iulie 1998, pentru ambele corpuri de clădire, moştenitoarelor S.(V.)D. şi S.R., astfel cum este descris in matricola 2 - impozitul de clădiri.
Sunt dezvoltate critici formulate de către pârâta Academia Română, filiala Iaşi, privind concluziile raportului de expertiză, în ceea ce priveşte compunerea imobilului, ca fiind alcătuit din trei corpuri (C1,C2 si C3) şi acordarea de despăgubiri pentru două corpuri de construcţii şi restituirea în natură a CI, când în realitate, imobilul este compus doar din două corpuri, fiind respinse ca nefondate, obiecţiunile la acest raport de expertiză.
Apelanta-pârâtă Academia Română a formulat critici vizând şi restituirea în natură a suprafeţei de teren de 542,62 mp, deşi astfel cum se susţine în motivele de apel, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, în testamentul nr. 416 din 28 aprilie 1886, şi în actele de împărţeală voluntară nr. 1214 din 26 iunie 1902, nr. 1881 din 3 septembrie 1913, nr. 709 din 13 martie 1914, precum şi în testamentul nr. 4319/1929, nefiind consemnată suprafaţa de teren dobândită.
Prin Decizia nr. 68 pronunţată la 10 aprilie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri, cu următoarea motivare:
Instanţa de control judiciar ordinar a confirmat soluţia instanţei de fond, apreciind că preluarea imobilului s-a făcut în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind consemnată în matricola nr. 2 - impozitul pe clădiri, caracterul abuziv fiind al preluării fiind stabilit prin lege, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, actul normativ de reparaţie reglementând noţiunea de „preluare abuzivă".
S-a reţinut că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, în înţelesul art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii depunând la dosar, actele cu care s-a dovedit că imobilul a aparţinut autorului, R.I., acesta fiind trecut la poziţia nr. 327 din anexa la decret.
În fapt, în imobilul în litigiu funcţionează Staţia de Cercetări Antropologice Iaşi a Academiei Române.
Ca atare, bunul imobil s-a aflat în patrimoniul autorului reclamanţilor la data preluării şi instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 20 din acelaşi act normativ, persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, pot solicita numai restituirea în natură, cu obligarea returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată.
Raportul de expertiză tehnică topo (filele 138-150) a stabilit că se identifică pe teren trei corpuri de clădire, iar suprafaţa individualizată ca fiind CI este liberă de construcţii, pe o întindere de 578,997 mp, astfel că, în mod corect instanţa de fond a dispus restituirea în natură către reclamanţi a acesteia, iar despăgubirile au fost, în realitatea stabilite pentru ½ din imobil, moştenitoarelor lui Z.S., nu şi reclamanţilor.
Decizia nr. 68 din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, a făcut obiectul criticilor formulate de pârâtele Academia Română şi Acadamia Română, filiala Iaşi, prin recursurile declarate împotriva acestei hotărâri.
Ambele recursuri au reiterat criticile comune din apel privind: nedovedirea de către reclamanţi a preluării abuzive a imobilului şi a calităţii de proprietar al autorului R.I.; greşita compunere a imobilului din trei corpuri, în realitate fiind doar două; acordarea de despăgubiri pentru ambele corpuri de clădire, în temeiul Legii nr. 112/1995, precum şi pentru terenul aferent, moştenitoarelor S.(V.)D. şi S.R., din înscrisurile depuse de reclamanţi, respectiv actele de împărţeală şi testamentele, nefiind consemnată nicio suprafaţă a imobilului a cărui restituire în natură s-a solicitat.
Recursurile sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru considerentele ce succed.
S-a susţinut de către recurentele-pârâte în motivele de recurs că, menţiunile din matricola 2 nu fac dovada preluării abuzive a imobilului, în adresa nr. 1503/68 din 20 iunie 1968 a Consiliului Popular al Municipiului Iaşi, se evidenţiază că imobilul figurează naţionalizat la poziţia nr. 327 din anexa la decret, dar imobilul situat în Iaşi, nu se regăseşte pe lista imobilelor preluate abuziv, prin Decretul nr. 92/1950.
In ceea ce priveşte primul motiv de recurs, nedovedirea de către reclamanţi a preluării abuzive a imobilului şi nedepunerea înscrisurilor care să ateste calitatea de proprietar al autorului reclamanţilor, R.I., referitor la imobilul situat în Iaşi este de observat că, în accepţiunea legiuitorului, înscrisurile ce atestă calitatea autorului reclamantului de proprietar al imobilului, se coroborează cu prezumţia instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată şi fac dovada concludentă a celor susţinute prin notificare.
Dovada dreptului de proprietate rezultă indirect şi din adresa nr. 335 emisă la 7 februarie 2008 de Direcţia judeţeană a Arhivelor Iaşi, în care se precizează că, în tabelul nominal al imobilelor naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950 figurează la poz. 408, imobilul din Iaşi, sub vechea denumire, proprietar fiind R.I.
Ca atare, susţinerile recurentelor-pârâte, în sensul că imobilul situat în Iaşi, nu se regăseşte pe lista imobilelor preluate abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950 şi că la acea poziţie figurează un alt imobil, nu sunt fondate şi nu pot fi primite sub aspectul nedovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor, în prezenta cauză.
Pe tărâmul Legii nr. 10/2001, sintagma "acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are, prin urmare, în accepţiunea legii reparatorii, un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similare, corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor acestuia, în spiritul şi finalitatea legii speciale de reparaţie, astfel că este suficient a se stabili că la data preluării, bunul imobil s-a aflat în proprietatea autorului persoanelor îndreptăţite, ceea ce, în cazul concret dedus judecăţii s-a dovedit.
Existenţa unor neconcordanţe în anul 1951 cu privire la cine este plătitor de impozite nu stinge dreptul reclamanţilor la reparaţia dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu înlătură calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor din prezenta cauză.
Înalta Curte va păstra considerentele deciziei pronunţată în apel care fac referire la caracterul abuziv al preluării, consfinţit de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Nici motivul de recurs, ce vizează acordarea despăgubirilor şi restituirea în natură a imobilului, nu poate fi reţinut , sub aspectul încălcării legalităţii. In speţă, prin hotărârea nr. 14 din 1 iulie 1998 a Consiliului judeţean Iaşi au fost acordare despăgubiri moştenitoarelor numitei Z.S., respectiv: V.S.D. şi S.R. pentru jumătate din imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995, susţinându-se, în mod eronat, că s-au acordat despăgubiri atât pentru corpul I , cât şi pentru corpul II de clădire, reclamanţii nebeneficiind de acestea.
Faptul că au fost stabilite despăgubiri conform Legii nr. 112/1995, achitate sau nu, pentru unii dintre moştenitori, cu privire la jumătate din imobil, nu stinge dreptul reclamanţilor din prezenta cauză, care nu au primit despăgubiri, la beneficiul legii reparatorii.
Cum, în aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, principiul restituirii în natură guvernează caracterul reparatoriu al acestei legi şi are caracter obligatoriu, legiuitorul a stabilit restituirea în natură, condiţionată de returnarea despăgubirilor pentru cei care le-au încasat, situaţie ce nu se regăseşte în speţă, reclamanţii V.G.M. şi R.S.G., neprimind despăgubiri.
Critica privind nesolicitarea de către reclamanţi a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995 şi acordarea de despăgubiri altor comoştenitori, nu poate fi reţinută ca fondată, întrucât, în contextul în care art. 2 şi art. 7 din Legea nr. 10/2001, instituie ca regulă, acordarea măsurilor reparatorii în natură, iar ca excepţie, repararea prin echivalent şi numai atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură, în cauză reclamanţii nu au beneficiat de despăgubiri, ci au solicitat restituirea în natură, astfel încât nu poate fi încălcat principiul disponibilităţii procesului civil.
In acest sens, este de observat că reclamanţii V.G.M. şi R.G., în precizarea de la fila 86 dosar fond au arătat că solicită restituirea în natură şi nu prin echivalent a imobilului.
Nu se poate aprecia ca fondată nici critica privind concluziile eronate ale raportului de expertiză privind suprafaţa ce a fost restituită în natură, deoarece această critică reprezintă o obiecţiune, neformulată de pârâtele în cauză, la raportul de expertiză dispus şi administrat în cauză, sub aspectul stabilirii terenului liber, neafectat de detalii de sistematizare.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile, făcând aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele Academia Română şi Academia Română, filiala Iaşi, împotriva deciziei nr. 68 din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2358/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2355/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
