ICCJ. Decizia nr. 2338/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2338/2010
Dosar nr. 27137/3/2008
Şedinţa publică din 19 aprilie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, reclamanta T.T.M. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Prefectura Municipiului Bucureşti şi a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi să răspundă la notificarea nr. 1481 din 13 iulie 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul emiterii dispoziţiei prin care să i se acorde despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4.
În motivarea cererii reclamanta arată că imobilul în litigiu a aparţinut autorului său HGA., a cărei unică moştenitoare este, imobil dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 60190 din 05 decembrie 1945 la Tribunalul Ilfov, Secţia notariat.
A mai precizat că, în baza Legii nr. 10/2001 a notificat Prefectura Municipiului Bucureşti în vederea obţinerii despăgubirilor băneşti pentru imobilul arătat şi că aceasta, la rândul său, a trimis notificarea Primăriei Municipiului Bucureşti, care nu a soluţionat-o nici până în prezent.
Faţă de obiectul acţiunii şi temeiul de drept indicat, respectiv prevederile Legii nr. 10/2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2251 din 17 aprilie 2008, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr. 467 din 01 aprilie 2009, a admis cererea şi a obligat pârâtul să acorde reclamantei măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul expropriat, situat în Bucureşti, sector 4.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că imobilul în discuţie a aparţinut autorului reclamantei HGA., a cărei unică moştenitoare este şi că imobilul a fost expropriat şi demolat, fără plata vreunei despăgubiri, în baza Decretului nr. 469/1960.
Conform adresei emisă de către Direcţia Generală de Dezvoltare Investiţii şi Planificare Urbană, s-a reţinut că terenul expropriat de la autorul reclamantei este afectat în totalitate de elemente de sistematizare.
Faţă de situaţia de fapt învederată şi de împrejurarea că, până în prezent notificarea reclamantei formulată în 2001 nu a fost soluţionată de către pârâtul Municipiul Bucureşti, a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 1 pct. 2 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Prin apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General s-a criticat hotărârea instanţei de fond, susţinându-se că este greşită, deoarece nu s-a analizat în mod corect probatoriul administrat în cauză şi s-au interpretat eronat dispoziţiile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Lege nr. 247/2005.
În opinia apelantului s-a arătat că, numai unitatea deţinătoare poate soluţiona notificarea în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi că instanţa de judecată nu se poate subroga în drepturile unităţii deţinătoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia nr. 451/A din 30 septembrie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi a obligat apelantul să plătească intimatei 1000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că, în speţă sunt incidente dispoziţiile Decizie nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei /dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
În motivarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că "în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire."
Faţă de aceste aspecte, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Lege nr. 10/2001, atribuţiile instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură, nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii ori dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie, printr-o dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă, ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6, paragraful I din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la care România a devenit parte.
În acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea investită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare, alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa investită să evoce fondul în condiţiile prev. de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
S-a mai reţinut că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţi investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
S-au apreciat ca neîntemeiate susţinerile apelantei privind condiţionarea răspunsului de existenţa unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire, în sensul că nu mai deţine alte probe, deoarece prin HG nr. 250/2007 au fost aprobate Normele Metodologice de aplicare unitară a Normelor Metodologice nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care nu mai prevăd o astfel de obligaţie în sarcina persoanei îndreptăţite.
Mai mult, lipsa declaraţiei persoanei îndreptăţite cu privire la faptul că nu mai deţine alte acte doveditoare, nu conduce la amânarea răspunsului ce trebuie dat notificării, ci, cel mult la respingerea cererii ca nefondată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar care, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine nelegalitatea acesteia.
În dezvoltarea criticilor se susţine în primul rând, că hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În acest sens, se arată că potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Pretinde recurenta că, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire, are două date de referinţă, fie data depuneri notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus o dată cu notificarea toate actele de care înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv curge de la data depunerii acestora.
În plus, normele metodologice fac vorbire despre necesitatea existenţei, alături de notificare şi de celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire, în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul să se pronunţe asupra notificării.
O a doua critică a hotărârii instanţei de apel, vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., constând în faptul că, cheltuielile de judecată la care recurentul a fost obligat sunt prea mari faţă de contribuţia apărătorului ales.
În acest sens, arată că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părţii, care prin atitudinea sa procesuală, prin acţiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.Invocă în susţinerea acestei critici, jurisprudenţa instanţelor de judecată, care au configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acţiune în justiţie, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanţă de judecată, numai pentru a valorifica un drept sau un interes legitim, inclusiv din perspectiva procedurilor prevăzute de însăşi legea procedurală pentru atingere are rezultatului propus.
Examinând recursul prin prisma criticilor întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa îl reţine ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Cu privire la primul motiv de recurs care, teoretic, vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legi în soluţionarea unei cauze, se constată că recurentul se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.
De fapt, aspectele invocate nu se referă la nelegalitatea hotărârii privind aplicarea greşită sau interpretarea greşită a acestui text, ci se face o analiză a modului în care se impunea soluţionarea notificării, invocându-se aspecte de netemeinicie.
Având în vedere că, instanţa de recurs are obligaţia de a analiza numai criticile privind nelegalitatea hotărârii supusă controlului judiciar, această critică se reţine ca nefondată.
Referitor la critica ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se reţine că şi aceasta este nefondată.
Este adevărat că, fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părţii care, prin atitudinea sa procesuală şi acţiunile concrete este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat. Recurentul apreciază cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat faţă de intimata-reclamantă, prea mare faţă de culpa sa în raport cu prejudiciul real creat părţii adverse şi că suma acordată este stabilită arbitrar.
Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de judecată este obligată, atunci când părţile formulează cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, să facă o analiză riguroasă a cuantumului acestora.
Conform textului enunţat, "Judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat." .
Se reţine că, în raport de dispoziţiile acestui text raportat la art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în care sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariilor unui avocat, cuantumul onorariului solicitat de către intimata-reclamantă este legal, în acord cu textele enunţate şi cu criteriile stabilite.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, hotărârea recurată este legală, în afara criticilor formulate, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatei-reclamante cheltuielile de judecată, ocazionate în recurs, în cuantum de 1000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E CI D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 451/A din 30 septembrie2009, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Obligă recurentul-pârât la 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta T.T.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 19 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2342/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 2334/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
