ICCJ. Decizia nr. 2447/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2447/2010
Dosar nr. 9025/1/2009
Şedinţa publică din 22 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia formulată şi precizată, înregistrată la Tribunalul Mureş sub nr. 396 din 11 ianuarie 2007, reclamanţii S.R.R. şi S.H. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sighişoara, reprezentat de schimbarea în tot a Dispoziţiei nr. 1546 din 4 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Sighişoara, să constate că imobilul – teren şi construcţii – situat în municipiul Sighişoara, judeţul Mureş, întabulat în C.F. 750 Sighişoara, nr. top. 9536/543 a intrat în proprietatea Statului Român fără titlu valabil, să constate că sunt persoane îndreptăţite, accepţiunea art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru a le fi restituit imobilul, în baza acestei legi, restituirea în natură a imobilului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1447 din 2 noiembrie 2007, Tribunalul Mureş a respins ca nefondată acţiunea civilă.
Prin Decizia civilă nr. 39/A din 22 aprilie 2008 Curtea de Apel Târgu Mureş a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. S-a reţinut în considerentele acestei hotărâri că din cuprinsul precizării de acţiune rezultă că primul petit al acţiunii îl constituie acţiunea în revendicare, situaţie în care competenţa materială revine în primă instanţă judecătoriei, iar instanţa urma să disjungă această cerere de celelalte. Prin sentinţă tribunalul a stabilit că imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, dar nu a dispus nimic în raport de această situaţie, nesoluţionând acţiunea în revendicare. S-a recomandat clarificarea de către instanţă a caracterului fiecăreia dintre petitele formulate, competenţa materială de soluţionare a fiecărei cereri, măsura în care se impune disjungerea şi declinarea competenţei în favoarea altei instanţe competentă material, să se stabilească în ce măsură sunt reale susţinerile reclamantelor referitoare la atenţionarea dobânditorilor actualei asupra intenţiei lor de redobândire a imobilului.
Cu ocazia rejudecării, Tribunalul Mureş a pronunţat sentinţa civilă nr. 1867 din 18 noiembrie 2008 prin care s-a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii S.R.R. şi S.H. iar prin Decizia civilă nr. 101 din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş s-a admis apelul reclamanţilor, s-a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că s-a admis în parte contestaţia formulată şi s-a constatat că imobilul teren şi construcţii situat în Municipiul Sighişoara, întabulat în C.F. 750 nr. top. 9536/543, a intrat în proprietatea Statului Român fără titlu valabil.
S-a mai constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite în accepţiunea art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi s-au respins petitele având ca obiect schimbarea în tot a Dispoziţiei nr. 1546 din 4 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Sighişoara şi restituirea în natură a imobilului.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
În hotărârea atacată există o neconcordanţă între considerente şi dispozitiv. Din considerente ar rezulta că o parte din petite sunt întemeiate, în funcţie de starea de fapt şi de drept reţinute, însă în dispozitiv, s-a procedat la respingerea acţiunii civile, deşi ar fi trebuit să admită în parte acţiunea, relativ la petitele analizate şi apreciate ca fiind fondate. Cum însă neconcordanţa între considerente şi dispozitiv nu e motiv de desfiinţare sau anulare a hotărârii atacate, Curtea va examina cauza pe fond, reţinând că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a stării de fapt şi de drept. Astfel, în mod corect s-a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut antecesorului reclamanţilor şi că a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil. Imobilul a fost trecut fără plată în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, întrucât proprietarul a plecat în străinătate şi nu s-a mai întors la expirarea termenului stabilit. Acest Decret nu constituia un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, câtă vreme contravenea Constituţiei din 1965, în vigoare la acel moment şi art. 481 C. civ. Ca atare, imobilul face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv, fără titlu valabil, în accepţiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1072001. Astfel, petitul privind constatarea preluării abuzive a imobilului în litigiu este pe deplin întemeiat, urmând a fi admis.
În speţă nu s-a contestat nici un moment calitatea reclamanţilor de moştenitori ai fostului proprietar tabular al imobilului, acestea îndeplinind calitatea de persoane îndreptăţite la a solicita şi beneficia de măsuri reparatorii prevăzute prin Legea nr. 10/2001 [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege].
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că petitele al doilea şi al treilea nu ar avea autonomie distinctă, ci depind de soluţionarea petitului principal. S-a arătat mai sus că acestea sunt petite principale, distincte şi autonome şi nu depind de petitul privind restituirea imobilului. Dimpotrivă, poate acest petit ar fi depins de soluţionarea celorlalte două petite.
Dispoziţia emisă de Primar nu poate fi schimbată. Prin această dispoziţie s-a propus acordarea de despăgubiri în conformitate cu prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, întrucât locuinţa a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 iar Primăria municipiului nu poate acorda în compensare alte bunuri sau servicii. Într-adevăr, imobilul a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 613/1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 foştilor chiriaşi, numiţii L.W.F. şi L.R.
În faţa instanţei de fond reprezentantul reclamanţilor a arătat că părţile pe care le reprezintă nu înţeleg să se judece cu persoanele care au cumpărat construcţiile în baza Legii nr. 112/1995, ci cu Statul Român (fila 83 prim dosar de fond). În rejudecare, a precizat că nu au contestat contractul de vânzare-cumpărare (fila 21). În atare situaţie, câtă vreme prin contestaţia formulată nu există un petit având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de fond nu se putea pronunţa asupra legalităţii pe baza bunei sau relei-credinţe a părţilor contractului. per a contrario, contractul fiind în fiinţă, se prezumă că a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului iar în speţă sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum s-a dispus prin dispoziţia atacată.
Se mai reţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra efectelor contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, întrucât analiza bunei sau relei-credinţe se poate face doar în cadrul unui proces ce ar avea ca obiect constatarea nulităţii sau anularea respectivului contract. Reclamanţii nu au avut pe rol un astfel de proces, printre petitele formulate nu se regăseşte un astfel de petit iar în faţa instanţei au indicat expres că nu doresc să conteste contractul de vânzare-cumpărare. Instanţa nu poate depăşi cadrul procesual fixat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, fără a încălca principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil. Rolul activ al judecătorului nu poate fi exercitat cu încălcarea altor principii de drept procesual civil. Prin acest motiv de apel practic reclamanţii formulează cereri noi, inadmisibile în această fază de judecată, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii S.R.R. şi S.H. solicitând modificarea ei în parte în sensul admiterii apelului în tot şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii în totalitate.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte ce vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii susţin că au arătat că într-adevăr nu au atacat contractul de vânzare-cumpărare, dar acest fapt nu înseamnă că sunt de acord cu acest act juridic, care a fost încheiat cu rea credinţă în condiţiile în care anterior încheierii lui, prin notificările formulate au fost atenţionate părţile contractante să nu se treacă la înstrăinarea imobilului.
Se mai susţine în aceeaşi în aceeaşi idee, că acest contract nu le este opozabil, motiv pentru care se solicită stabilirea în natură a imobilului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Reclamanţii şi-au precizat contestaţia la 11 ianuarie 2007 fila 11 dosarul instanţei de fond în sensul schimbării în tot a Dispoziţiei nr. 1546 din 4 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Sighişoara; - să se constate că imobilul teren şi construcţii, situat în Municipiul Sighişoara judeţul Mureş, intabulat în C.F. nr. 750 Sighişoara, nr. top. 9536/543 a intrat în proprietatea Statului, fără titlu valabil şi să se constate calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în accepţiunea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Sighişoara .
Prin Dispoziţia nr. 1546 din 5 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Sighişoara s-a propus acordarea pentru reclamanţi, a măsurii reparatorii în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prin acordarea despăgubirilor pentru imobilul ce a format obiectul notificării, situat în Sighişoara, înscris în C.F. 750 nr. top. 9536/543, reţinându-se că nu este posibilă restituirea în natură şi nici compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă.
Faţă de obiectul dedus judecăţii, de dispoziţiunile deciziei civile nr. 39 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, prin care s-a recomandat instanţei în rejudecare clarificarea petitelor acţiunii, raportat şi la susţinerile reclamanţilor în ce privesc demersurile făcute pentru redobândirea imobilului, instanţa de fond şi cea de apel au analizat raporturile juridice dintre părţi prin prisma principiului disponibilităţii, în limitele învestirii prin acţiunea precizată.
Astfel conform principiului disponibilităţii, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.
Atât sub aspectul obiectului cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, cadrul procesual, este cel fixat de părţi, nefiind astfel permis instanţei să se pronunţe în afara şi peste limitele petitelor cu care a fost investită.
Or, în condiţiile în care reclamanţii nu au învestit instanţa, (nici măcar prin precizarea de acţiune) cu anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 613/1997, acesta nu putea fi examinat din oficiu de către instanţe, cu atât mai mult cu cât beneficiarii contractului susmenţionat nu au fost chemaţi în judecată, pentru a se putea examina reaua sau buna credinţă a părţilor contractante la momentul încheierii lui.
De altfel chiar reclamanţii în cererea de recurs recunosc inexistenţa unui astfel de petit ce ar viza nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Or în lipsa unui astfel de petit, instanţa nu poate să se pronunţe în afara limitelor cadrului stabilit chiar de reclamanţi prin acţiunea introductivă şi apoi precizată.
Din perspectiva celor expuse, a respectării principiului disponibilităţii, instanţele au făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, nefiind prezente nici unul din motivele de recurs invocate, situaţie în care recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii S.R.R. şi S.H., împotriva deciziei nr. 101/A din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 259/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2417/2010. Civil → |
|---|
