ICCJ. Decizia nr. 259/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 259/2010
Dosar nr. 35601/3/2007
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 306 din 12 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta D.F., în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să transmită dosarul nr. 37201/CC către evaluator.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr. 7463 din 12 februarie 2007 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti s-a propus acordarea pentru reclamantă de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din Bucureşti, sectorul 3, însă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 16 alin. (5) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de a transmite dosarul către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Apelul declarat de pârâtă a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2009, a fost admisă excepţia de necompetenţă funcţională şi s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi trimiterea cauzei la Secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 306 din 12 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 189 din 11 martie 2009, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza pentru soluţionarea în fond, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar nu este o contestaţie formulată de către persoana îndreptăţită la restituire împotriva dispoziţiei emise de către unitatea deţinătoare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru a fi de competenţa Tribunalului Bucureşti.
A reţinut instanţa de apel că, în speţă, solicitându-se trimiterea dosarului către evaluator de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cererea formulată se încadrează în prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reprezentând pretenţii îndreptate împotriva Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ce se află în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, iar competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.F. care, invocând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că obiectul dosarului este obligaţia de a face, iar cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, şi nu pe cele din Legea nr. 554/2004.
A mai susţinut recurenta că, raportat la dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se poate introduce o acţiune pe calea contenciosului administrativ numai în situaţia în care se contestă Decizia prin care se dispune emiterea titlului de despăgubire.
S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont nici de dispoziţiile art. 3 C. proc. civ., în situaţia în care s-ar accepta că ne aflăm în faţa unui act administrativ, faţă de împrejurarea că Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se află în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, entitate ce ar putea fi considerată autoritate centrală.
În plus, chiar Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, s-a pronunţat asupra naturii obiectului dosarului atunci când şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei civile.
La termenul din 21 ianuarie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a invocat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a fost învestită cu acţiunea formulată de recurenta-reclamantă, având ca obiect obligarea pârâtei la transmiterea în condiţiile legale a dosarului nr. 37201/CC către evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Faţă de obiectul acţiunii, care este o obligaţie de a face, respectiv de a transmite dosarul către evaluator, în condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (5) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, competentă material să soluţioneze pricina în primă instanţă este judecătoria, conform art. 1 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 5 C. proc. civ., care reprezintă regula în materia competenţei teritoriale, cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.
În cauza de faţă, pârât este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reprezintă în proces Statul Român.
În acest sens, prin încheierea din 1 octombrie 2009, Înalta Curte a dispus să fie citat în calitate de intimat-pârât Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Art. 8 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul".
Prin urmare, normele consacrate în acest text de lege reglementează o competenţă alternativă, în sensul că reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.
Reclamanta a adresat cererea de chemare în judecată Tribunalului Bucureşti.
În speţă, se constată că, faţă de obiectul cererii, instanţa de la domiciliul reclamantei este Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, iar instanţa de la domiciliul pârâtului este Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
În această situaţie, devin incidente dispoziţiile alin. (2) al art. 8 C. proc. civ., potrivit cărora „când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate în alin. (1) se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în capitală, la Judecătoria Sectorului 4".
Prin urmare, competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă este Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
De aceea, sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti este nelegală, fiind dată cu încălcarea competenţei judecătoriei.
Nelegală este şi Decizia pronunţată de instanţa de apel prin care a fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza pentru soluţionarea în fond la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., fără să se analizeze motivele invocate de recurentă, se va admite recursul, va fi casată Decizia atacată, precum şi sentinţa primei instanţe şi, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., se va trimite dosarul spre judecare instanţei competente, respectiv Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta D.F.
Casează Decizia nr. 189 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi sentinţa nr. 306 din 12 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Trimite cauza spre judecare Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2624/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2447/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
