ICCJ. Decizia nr. 246/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 246/2010
Dosar nr. 40964/1/2004
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 499/S din 5 decembrie 2003, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis în parte contestaţia formulată de contestatorii F.E.C. şi F.L. în contradictoriu cu pârâta SC R.I.A.L. SRL.
A anulat în parte Decizia nr. 204 din 15 august 2003, emisă de pârâtă şi a dispus restituirea în natură către contestatori a imobilului situat în Braşov, înscris în C.F. 14635 Braşov, sub nr. top. 4819/1/4/II, compus din 3 camere, bucătărie, baie, hol, antreu, vestibul, cămară, W.C., debara, balcon, casa scării nr. 2, pivniţa nr. 2 la demisol, podul nr. 2 şi 40% din PVC, precum şi a garajului.
A respins cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că F.E.C. şi F.L. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6002 din 11 iunie 1971 la fostul notariat de Stat al judeţului Braşov, imobilul fiind preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, cu despăgubiri pentru cota de ½ ce aparţinea lui F.E.C. şi fără despăgubiri pentru cota ce aparţinea lui F.L.
În urma notificării transmisă de contestatori, SC R.I.A.L. SRL Braşov, prin Decizia nr. 204 din 15 august 2003, a admis în parte cererea şi a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din imobil, preluată fără plată şi a respins cererea de restituire în natură a cotei de ½ din imobil, pentru care s-au primit despăgubiri.
Tribunalul a reţinut că imobilul intră în întregime sub dispoziţiile Legii nr. 10/2001, că este posibilă restituirea în natură, condiţionată de înapoierea sumei primită cu titlu de despăgubire şi că, în cauză, nu s-a probat că despăgubirea ar fi fost primită de contestatori.
Prin Decizia nr. 481/Ap din 13 mai 2004, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC R.I.A.L. SRL Braşov şi cererea de intervenţie formulată de S.M. şi S.C. în interesul pârâtei.
A schimbat în tot sentinţa atacată şi a respins contestaţia.
A respins cererea intervenienţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că preluarea cotei de ½ din imobil, prin acordarea de despăgubiri, nu a fost abuzivă, iar prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor HG nr. 498/2003.
Prin sentinţa nr. 260/S din 11 septembrie 2006, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii F.E.C. şi F.L. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov, prin primar, SC R.I.A.L. SRL, S.M. şi S.C.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 24958 din 1 iunie 2005, încheiat între pârâtul Municipiul Braşov, prin primar, prin mandatar SC R.I.A.L. SRL Braşov, în calitate de vânzător şi pârâţii S.M. şi S.C., în calitate de cumpărători.
A respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că este lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 iunie 2005, deoarece imobilul face obiectul procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001, de existenţa notificării având cunoştinţă atât pârâta SC R.I.A.L. SRL, cât şi pârâţii S.M. şi S.C.
Reclamanţii nu s-au aflat în culpă, deoarece nu puteau solicita suspendarea executării unei hotărâri prin care li s-a respins contestaţia, iar textul de lege care instituie sancţiunea nulităţii nu face vreo distincţie în acest sens.
Prin Decizia nr. 36/Ap din 3 aprilie 2007, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile declarate de pârâţii S.M. şi S.C. şi pârâta SC R.I.A.L. SRL.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au calitate procesuală activă, deoarece sunt foştii proprietari ai imobilului, care solicită restituirea în natură, prin urmare, au un drept şi interes în promovarea acţiunii civile.
A mai reţinut instanţa de apel, că în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea art. III din Legea nr. 247/2005 şi art. 44 din OUG nr. 40/1999, deoarece cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe aceste texte legale.
Dreptul la acţiune nu este prescris, deoarece art. III din Legea nr. 247/2005 reglementează un caz special de nulitate, iar termenul de prescripţie curge de la data intrării în vigoare a legii sau de la data la care reclamanţii au luat la cunoştinţă de încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva deciziei nr. 481/Ap din 13 mai 2004 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, au declarat recurs contestatorii F.E.C. şi F.L., iar împotriva deciziei nr. 39/Ap din 3 aprilie 2007 a aceleiaşi instanţe, au declarat recurs pârâţii S.M. şi S.C.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., recurenţii-contestatori au arătat că Decizia nr. 481/Ap din 13 mai 2004 este nelegală, deoarece prevederile HG nr. 498/2003 adaugă la lege, iar instanţa de apel a dat prioritate unor dispoziţii legale cu rang inferior legii speciale de reparaţie.
„Înstrăinarea" către stat a fost forţată, neavând la bază acordul proprietarului, iar din suma stabilită cu titlu de despăgubiri s-au achitat doar 19.174 lei.
Pârâţii S.M. şi S.C. au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că Decizia nr. 36/Ap din 3 aprilie 2007 este nelegală.
Instanţa trebuia să aibă în vedere faptul că reclamanţii nu au solicitat suspendarea efectelor deciziei civile nr. 481/Ap/2004 a Curţii de Apel Braşov şi că, pentru cota de ½ din imobil s-au primit despăgubiri.
De asemenea, trebuia avut în vedere că au solicitat înstrăinarea încă din anul 1996, când reclamanţii nu ceruseră restituirea în natură a imobilului.
Instanţa de apel ar fi trebuit să suspende judecata până la soluţionarea dosarului nr. 40964/1/2004 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care era prioritar şi care era de natură a conferi reclamanţilor calitate procesuală activă şi trebuia să ţină cont de dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care împiedică repunerea în discuţie a unei hotărâri definitive.
Recurenţii au mai arătat că invocarea art. 44 din OUG nr. 40/1999 este greşită, deoarece acest text nu se aplică atunci când acţiunea în revendicare s-a finalizat printr-o hotărâre definitivă şi executorie.
La data de 21 ianuarie 2009, cele două cauze au fost întrunite, în raport de dispoziţiile art. 164 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând cele două recursuri declarate împotriva celor două decizii pronunţate în apel, Înalta Curte constată următoarele.
Recursul declarat de pârâţii S.M. şi S.C. împotriva deciziei civile nr. 36/Ap din 3 aprilie 2007 a Curţii de Apel Braşov nu este fondat.
În formularea criticilor lor, recurenţii au plecat de la premisa falsă că Decizia pronunţată în apel reprezintă tranşarea irevocabilă a raportului juridic dedus judecăţii şi că Decizia nr. 481/Ap/2004 a Curţii de Apel Braşov a statuat cu putere de lucru judecat asupra calităţii procesuale active a reclamanţilor.
În sistemul românesc de drept, raportul juridic dedus judecăţii este soluţionat în mod irevocabil în momentul în care se pronunţă instanţa de recurs, iar faptul că recursul nu suspendă, în principiu, executarea nu semnifică că în recurs, prin aplicarea corectă a legii, instanţa nu poate da o altă soluţie în cauză. O astfel de interpretare ar goli de conţinut însăţi raţiunea judecăţii în recurs.
Articolul 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu are legătură cu cele susţinute de recurenţi, deoarece acest text interzice discriminarea.
Principiul stabilităţii raporturilor juridice este consacrat de Preambulul Convenţie, iar jurisprudenţa masivă a Curţii Europene privind repunerea în discuţie a unor raporturi juridice tranşate irevocabil prin hotărâri executorii reprezintă o aplicare a art. 6 din Convenţie şi se referă la situaţia permisă de vechea legislaţia când raportul juridic soluţionat irevocabil putea fi reanalizat în cadrul unei noi proceduri judiciare, declanşate prin promovarea recursului în anulare
Nefondate sunt şi criticile referitoare la faptul că înstrăinarea imobilului s-a solicitat încă din anul 1996, deoarece ceea ce contează este momentul la care actul de înstrăinare a fost încheiat, şi nu momentul la care s-a solicitat înstrăinarea.
Astfel, art. III din Legea nr. 247/2005, pe care s-a întemeiat acţiunea reclamanţilor F., prevede că actele juridice de înstrăinare încheiate după 14 februarie 2001 cu nerespectarea interdicţiilor art. 44 din OUG nr. 40/1999, pot fi atacate în instanţă în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sau, după caz, de la data luării la cunoştinţă a încheierii actului, iar art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată dispune că sub sancţiunea nulităţii absolute, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile notificate potrivit prevederilor legii, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de lege.
De asemenea, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea art. 44 din OUG nr. 40/1999, deoarece şi acest text de lege interzice, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea bunurilor imobile care fac obiectul unei încunoştinţări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri.
Textul în discuţie nu condiţionează aplicarea sa de preexistenţa unui litigiu anterior, ci de existenţa unei solicitări de restituire din partea foştilor proprietari.
Nici critica referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să suspende judecata până la soluţionarea dosarului nr. 40964/1/2004 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este fondată, deoarece obiectul dosarului menţionat era o contestaţie la dispoziţia emisă conform Legii nr. 10/2001, iar soluţia pronunţată nu putea afecta dreptul reclamanţilor de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Dimpotrivă, soluţia asupra contestaţiei împotriva dispoziţiei emisă de unitatea deţinătoare este influenţată de validitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Recursul declarat de contestatorii F.E.C. şi F.L. împotriva deciziei nr. 481/Ap din 13 mai 2004 a Curţii de Apel Braşov este, însă fondat.
Astfel, regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este reglementat prin Legea nr. 10/2001.
Articolul 2 al actului normativ în discuţie stabileşte domeniul de aplicare al legii, printre ipotezele avute în vedere regăsindu-se şi imobilele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
De altfel, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, au abrogat HG nr. 498/2003 şi includ în domeniul de aplicare a legii speciale de restituire toate imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974.
Faţă de cele expuse, se va respinge recursul declarat de pârâţii S.M. şi S.C. împotriva deciziei nr. 36/Ap din 3 aprilie 2007 a Curţii de Apel Braşov.
Se va admite recursul declarat de contestatorii F.E.C. şi F.L. împotriva deciziei nr. 481/Ap din 13 mai 2004 a Curţii de Apel Braşov, care va fi casată, în sensul că se va respinge apelul declarat de pârâta SC R.I.A.L. SRL împotriva sentinţei nr. 499 din 5 decembrie 2003 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, şi cererea de intervenţie accesorie, formulată de S.M. şi S.C.
Pentru respingerea apelului declarat de pârâtă se va avea în vedere, aşa cum s-a arătat, că şi cota de ½ imobil pentru care s-a respins notificarea face obiectul Legii nr. 10/2001 şi că restituirea în natură este posibilă, ca urmare a constatării nulităţii contractului de înstrăinare.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenţii S.M. şi S.C. vor fi obligaţi la plata sumei de 1360 lei cheltuieli de judecată către intimaţii F.E.C. şi F.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii S.M. şi S.C. împotriva deciziei nr. 36/Ap din 3 aprilie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de contestatorii F.E.C. şi F.L. împotriva deciziei nr. 481/Ap din 13 mai 2004 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, pe care o casează.
Respinge apelul declarat de pârâta SC R.I.A.L. SRL împotriva sentinţei nr. 499 din 5 decembrie 2003 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, şi cererea de intervenţie accesorie, formulată de S.M. şi S.C.
Obligă pe recurenţii S.M. şi S.C. la plata sumei de 1360 lei cheltuieli de judecată către intimaţii F.E.C. şi F.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 30/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 236/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
