ICCJ. Decizia nr. 3747/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3747/2010
Dosar nr. 1340/103/2009
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. 1340/103 din 26 martie 2009, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.E.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale, ca urmare a privării de libertate în mod nelegal.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ nr. 587/P din 28 mai 2002, a fost trimis în judecată pentru presupusa comitere a infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri private, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 215 alin. (2), art. 290 şi 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Deşi şi-a susţinut constant nevinovăţia, prin ordonanţa procurorului s-a dispus privarea sa de libertate, fiind arestat preventiv în perioada 27 mai 2002 - 5 iunie 2002.
Această măsură a avut importante repercusiuni asupra sa şi a familiei sale, fiind transformat dintr-un prosper om de afaceri într-un infractor.
Calvarul său nu s-a terminat pe data de 5 iunie 2002, fiind obligat să-şi dedice aproape şapte ani din viaţă pentru a-şi proba nevinovăţia. Astfel, prin Decizia penală nr. 80 din 26 februarie2009 a Curţii de Apel Suceava a fost casată Decizia penală nr. 328 din 4 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Suceava şi s-au înlăturat dispoziţiile de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 290 alin. (1) C. pen. Prin aceeaşi decizie fusese deja achitat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, pentru care fusese dispusă măsura arestării preventive.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
La termenul din 20 mai 2009 (fila 86), reclamantul şi-a precizat cererea, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 490.000 lei, actualizată la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material şi diferenţa până la 10.000.000 euro, cu titlu de daune morale (la un curs de 4 lei/euro).
Prin încheierea din 17 iunie 2009 (filele 122.-123 dosar), s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtul Statul Român, prin M.E.F.P., pentru motivele expuse pe larg în considerentele încheierii.
Acelaşi pârât a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de despăgubiri aferente perioadei ce vizează condamnarea reclamantului, arătând că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., întrucât acesta nu se afla în situaţia de a fi fost condamnat definitiv, iar în urma rejudecării să fi fost achitat.
Instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii invocata de pârât prin întâmpinare, reţinând în principal că inadmisibilităţile nu sunt consacrate ca excepţie în procedura civilă şi prin invocarea acestora se urmăreşte încălcarea dreptului de acces la o instanţă.
Analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen. presupune tocmai analiza pe fond a cererii formulate şi nu poate fi interpretată ca un fine de neprimire, care să conducă la respingerea de plano a acţiunii pe motiv de inadmisibilitate.
Prin sentinţa civilă nr. 655/C din 29 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Neamţ, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român, prin M.E.F.P.; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.C. şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului despăgubiri constând în suma de 15 lei, cu titlu de daune materialei şi suma de 10.000 lei, cu titlu de daune morale.
S-a dispus ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri să fie actualizate cu indicele de inflaţie de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii până la plata efectivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea în pretenţii pe dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., arătând că a fost privat de libertate în mod nelegal, iar durata mare a procesului i-a adus o serie de prejudicii materiale şi morale; că din cuprinsul alin. (1) al art. 504 C. proc. pen., rezultă clar că repararea prejudiciului în ipoteza reglementată de acest text de lege se datorează doar persoanei condamnate definitiv, cu condiţia ca în urma rejudecării cauzei să fie achitată; că, în speţă, reclamantul nu a fost condamnat definitiv pentru vreo infracţiune ci, în cadrul exercitării căilor legale şi ordinare de atac, a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, iar pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată condamnarea iniţială (dată printr-o hotărâre nedefinitivă) a fost înlăturată şi s-a dispus încetarea procesul penal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.
S-a conchis, că nu se poate vorbi în acest sens despre o eroare judiciară pentru a se putea face aplicarea art. 504 alin. (1) C. proc. pen.
Instituirea cailor de atac s-a făcut de către legiuitor tocmai în scopul asigură legalităţii procesului penal, al aflării adevărului şi pentru ca nici o persoană nevinovată să fie trasă la răspundere penală. Asigurarea accesului la căile de atac reprezintă o garanţie a desfăşurării echitabile a procesului penal, aşa încât reclamantul nu poate obţine obligarea statului la repararea unui prejudiciu pe care acesta susţine că l-a suferit, prevalându-se de achitarea obţinută chiar în urma exercitării căilor de atac pe care statul i le-a pus la dispoziţie în vederea realizării scopului pentru care a început şi s-a desfăşurat întreg procesul penal, iar, din această perspectivă, pretenţiile reclamantului la despăgubiri materiale şi moral aferente întregii perioade de desfăşurare a procesului penal sunt neîntemeiate.
Însă, în cazul reclamantului, factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive, 27 mai 2002 - 5 iunie 2002, de 10 zile, deoarece derularea procesului penal reprezintă o cauza licită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic, pe care procesul le-ar fi putut avea asupra persoanei în cauză.
Instanţa a reţinut că reclamantul a fost victima unei arestări nelegale în raport cu dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., având în vedere şi faptul că pentru infracţiunea de înşelăciune, singura care putea determina arestarea ca limite speciale de pedeapsă (închisoare mai mare de doi ani), s-a dispus prin hotărâre definitivă achitarea. De asemenea, prin Decizia penală nr. 312/RP din 5 iunie 2002 a Tribunalului Neamţ, s-a revocat măsura arestării preventive şi s-a dispus punerea în libertate a inculpatului, reţinându-se că acesta nu prezintă un pericol pentru ordinea publică, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. h) C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal are dreptul la repararea pagubei.
Articolul 505 din C. proc. pen. reglementează felul şi întinderea reparaţiei, stipulând că ea constă în plata unei sume de bani sau, după caz, în constituirea unei rente viagere, respectiv în încredinţarea unui institut de asistenţă socială şi medicală, şi este, în toate cazurile, suportată de stat, prin M.F.P. La stabilirea întinderii reparaţiei se va ţine seama de durata privării sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate. Mai mult decât atât, persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechime în muncă stabilită potrivit legii şi timpul cât au fost private de libertate.
Cât priveşte daunele morale solicitate, instanţa a reţinut că, prin lipsirea de libertate pe o perioada de 10 zile, reclamantului i s-a adus atingere cinstei, onoarei, reputaţiei, iar durerile psihice ca şi suferinţele fizice provocate de o atare măsura pot şi trebuie sa fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
Deşi reclamantul nu a administrat dovezi în această privinţă, este de netăgăduit că orice arestare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social si profesional, le lezează demnitatea si onoarea, libertatea individuala, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege şi că din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
La evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit prin arestarea nelegală, instanţa, statuând în echitate, are în în vedere, în principal, criteriile referitoare la suferinţele fizice şi psihice, expunerea la dispreţul public, atingerea adusă onoarei şi demnităţii persoanei, afectarea prestigiului profesional al reclamantului, precum şi a personalităţii sale morale.
În raport de situaţia de fapt concretă în care reclamantul a fost pus, având în vedere şi durata arestării preventive (10 zile), instanţa a apreciat că suma de 10.000 lei (100.000.000 lei vechi) reprezintă şi exprimă o reparaţie pecuniară echitabilă şi o compensare corectă şi neexagerată a prejudiciu moral suferit de acesta.
Cuantumul daunelor morale pretinse de reclamant apare disproporţionat faţă de prejudiciul efectiv, întrucât reparaţia trebuie să fie echitabilă şi proporţională cu prejudiciul.
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, instanţa a reţinut că reclamantul a pretins 490.000 lei, invocând pierderile înregistrate pe parcursul celor şapte ani de procese penale.
Or, aşa cum s-a arătat mai sus, în speţa nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., pentru a se acorda despăgubiri pentru întreaga perioadă a procesului penal, ci daunele pot privi exclusiv perioada detenţiei preventive, respectiv 27 mai 2002 - 5 iunie 2002 (în aplicarea art. 504 alin. (2) C. proc. pen.).
În raport de înscrisurile depuse la dosar, s-a dovedit ca prejudiciu material efectiv îl reprezintă doar salariul de care a fost lipsit reclamantul în timpul perioadei de arest, care, conform menţiunilor din cartea de muncă, era de 450.000 lei vechi pe lună, iar, în raport cu cele 10 zile de arest, instanţa a constatat că reclamantului i se cuvin 150.000 lei vechi (15 lei noi).
S-a mai reţinut, că, înscrisurile vizând activitatea firmei SC N. SRL la care reclamantul era administrator şi asociat (împreună cu alte persoane), nu fac dovada unui prejudiciu efectiv încercat ca urmare a lipsei reclamantului din societate timp de 10 zile, în perioada arestului. Ca şi daunele morale, daunele materiale sunt o consecinţă directă a arestării preventive nejustificate.
Prin Decizia nr. 104 din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, a respins apelurile promovate de apelanta-pârâtă D.G.F.P. Neamţ, în numele şi pentru M.F.P. şi de apelantul-reclamant C.C., ca nefondate, reţinând, în esenţă, următoarele:
Conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".
Este de principiu că în cazul cererii de chemare în judecată, prin obiect se înţelege pretenţia concretă a reclamantului.
Conform art. 112 alin. (1) pct. 3 şi 4 C. proc. civ., obiectul cererii şi motivele pe care se întemeiază cererea sunt două elemente distincte ale conţinutului cererii de chemare în judecat.
Motivele de drept pe care reclamantul are obligaţia, conform art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., să le menţioneze în cererea de chemare în judecată, reprezintă cauza raportul juridic sau a obligaţiei puse în discuţie (cauza debendi).
Conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se pot schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
La prima instanţă reclamantul a fost asistat de apărător ales, iar cererea de chemare în judecată cuprinde un singur obiect şi anume acordarea de daune materiale şi morale pentru privarea de libertate în mod nelegal.
Durata procesului penal a fost invocată de reclamant doar ca motiv de fapt în susţinerea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii, Curtea a constatat că reclamantul nu a invocat principiile generale de drept la care face referire pentru prima dată în cererea de apel, ci, doar dispoziţiile art. 504 şi următoarele C. proc. pen. şi ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În cursul soluţionării procesului la prima instanţă, reclamantul nu şi-a completat nici obiectul şi nici temeiul juridic al acţiunii
Daunele materiale şi morale pentru durata procesului penal fiind invocate ca obiect al cererii de chemare în judecată pentru prima dată în apel, instanţa de apel nu a analizat criticile apelantului ce fac referire la acestea.
Pentru aceleaşi considerente, Curtea nu a analizat nici susţinerile apelantului-reclamant cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de acesta în cursul soluţionării proceselor având ca obiect măsura arestării preventive.
Limitându-se doar la durata arestării preventive, aşa cum în mod judicios a procedat şi prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că sentinţa apelată este temeinică sub aspectul cuantumului daunelor materiale şi morale, neimpunându-se a fi schimbată sub acest aspect.
Astfel, în raport de obiectul acţiunii, s-a reţinut în mod corect că probatoriul administrat în cauză nu confirmă decât existenţa prejudiciului material concretizat în salariul de care a fost lipsit reclamantul în timpul arestului preventiv.
Referitor la cuantumul daunelor morale, s-a reţinut că, în raport de principiile reparării prejudiciului moral, de practica judiciară naţională şi cea europeană, acesta reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru reclamant; că daunele morale nu reprezintă o amendă excesivă şi nici nu pot constitui o îmbogăţire fără just temei a persoanei vătămate, şi că apelantul-pârât a solicitat diminuarea daunelor morale fără a arăta, nici măcar orientativ, un alt cuantum al acestora.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul C.C. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamţ, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele motive:
Reclamantul C.C., prin recursul său, a arătat că instanţa a apreciat că nu trebuie să fie despăgubit pentru toate cheltuielile materiale şi pentru suferinţa morală şi psihică la care a fost supus pe perioada celor 8 ani de judecată, cât a durat procesul, invocând dispoziţiile art. 504 C. proc. civ., potrivit cărora există posibilitatea despăgubirii „pentru arestul nelegal".
Or, instanţa trebuia să judece pe fond această cerere şi să dea o soluţie după principiile de drept, în cazul în care aprecia că „nu are text de lege expres" şi, după normele europene, să verifice dacă durata de 8 ani a procesului a fost una rezonabilă, şi să-l despăgubească pe reclamant în mod echitabil şi nu doar simbolic.
A mai arătat, că despăgubirea acordată, inclusiv pentru perioada arestului nelegal, este foarte mică, întrucât în această perioadă a suferit pe toate planurile, respectiv moral, precum şi din punct de vedere al sănătăţii şi familiei.
De asemenea, despăgubirea materială ar trebui să cuprindă efectiv cheltuielile de judecată, cheltuielile de deplasare la termenele de judecată, onorariile avocaţiale, diurnele pentru deplasări pentru a lua legătura cu apărătorii.
În ceea ce priveşte daunele morale, s-a arătat că „acestea trebuie să cuprindă şi să aibă caracter echitabil, a suferinţei reale" ce i s-a produs reclamantului şi familiei sale.
Sub aspectul duratei procesului, de 8 ani, s-a arătat că aceasta trebuie apreciată în mod clar ca fiind o durată ce depăşeşte cu mult termenul rezonabil, iar, în această perioadă, reclamantul arată că a stat sub semnul insecurităţii personale, a fost tracasat permanent, nu s-a putut ocupa corespunzător de probleme personale, de sănătate, de familie, ci a trebuit în permanenţă să îşi dedice timp, efort fizic şi material, pentru apărare şi prezentare la procese.
A conchis, că suma pentru care s-a dispus a fi despăgubit material şi moral stabilită de Tribunalul Neamţ este derizorie şi nu are caracterul unei despăgubiri echitabile.
Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamţ, a arătat că daunele morale şi materiale acordate reclamantului, în sumă de 10.000 lei, trebuie redimensionate, în sensul diminuării acestora, pentru cele ce urmează:
Arestarea reclamantului a avut loc în perioada 27 mai 2002 - 5 iunie 2002, astfel că acordarea de daune în sumă de 10.000 lei apare ca fiind excesivă; că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 504 (1) C. proc. pen., întrucât reclamantul nu se află în situaţia de a fi fost condamnat definitiv, iar, în urma rejudecării, să fi fost achitat.
În speţă, reclamantul a fost judecat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 C. proc. pen., pentru care nu a fost condamnat definitiv, fiind achitat încă din primul stadiu procesual şi de art. 290 C. proc. pen., pentru care a fost condamnat definitiv, iar ulterior pentru această faptă nu a operat achitarea ci încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen.
S-a mai arătat, că la redimensionarea sumei acordate reclamantului cu titlu de despăgubiri morale, trebuia să se aibă în vedere „prejudiciul moral exclusiv dovedit", faptul că „eroarea judiciară" suferită de reclamant a fost reparată, în principal, prin măsura achitării şi prin aducerea la cunoştinţa opiniei publice a acestei măsuri, şi faptul că despăgubirile morale ce se acordă în acţiunile formulate în temeiul art. 504 C. proc. pen., apar ca o măsură adiacentă reparaţiei principale, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate, ilegale, astfel încât cuantumul exagerat al acestora nu trebuie să le transforme într-o „îmbogăţire fără justă cauză".
Aprecierea prejudiciului moral trebuie făcută nu după criterii patrimoniale, ci, dimpotrivă, nepatrimoniale, cum ar fi importanţa acestuia, durata şi intensitatea daunelor fizice şi psihice, tulburările şi neajunsurile suferite de victima prejudiciului moral, şi, mai mult, aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate de reclamantul C.C. ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamţ, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:
Deşi nu arată expres, reclamantul susţinând că instanţa trebuia să judece pe fond cererea sa prin care a solicitat despăgubiri de la Statul Român pentru „purtarea sa în cadrul unui proces care a avut o durată de 8 ani", a criticat implicit pronunţarea deciziei apelate cu aplicarea greşită a prevederilor art. 294 (1) C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi altele asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".
Solicitarea reclamantului de a i se acorda despăgubiri pentru perioada de 8 ani, cât a durat judecata procesului penal, a fost formulată pentru prima dată prin cererea de apel.
Cererea introductivă de instanţă, aşa cum a fost precizată ulterior, a avut un singur petit şi anume obligarea pârâtului la despăgubiri materiale şi morale, al căror cuantum a fost modificat, fila 3 dosar fond.
Faţă de caracterul de strictă interpretare a prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor morale pentru durata procesului penal formulată pentru prima dată în apel constituie o cerere nouă, astfel că instanţa de apel în mod legal nu a procedat la analizarea fondului acesteia.
Pentru aceleaşi considerente, nici criticile formulate în recurs de reclamant privind fondul acestei cereri nu vor fi primite şi analizate.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamţ, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. civ., întrucât reclamantul nu se află în situaţia de a fi condamnat definitiv iar, în urma rejudecării, să fi fost achitat, se constată următoarele:
Recurentul-reclamant C.C. a fost trimis în jduecată pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri private, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 215 alin. (2) şi art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), iar prin ordonanţa procurorului s-a dispus arestarea sa preventivă în perioada 27 mai 2002 – 5 iunie 2002.
Pentru infracţiune de înşelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), reclamantul a fost achitat din primul stadiu procesual, prin sentinţa penală nr. 187 din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Suceava, iar pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., de fals în înscrisuri sub semnătură privată, pentru care iniţial a fost condamnat, s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., prin Decizia penală nr. 80 din 26 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Suceava.
Pentru perioada privării de libertate în mod nelegal, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la daune materiale şi morale, iar instanţele de fond şi apel au reţinut legal că reclamantul a fost victima unei arestări nelegale, în raport de dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., potrivit cărora „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal" şi „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentrucauză prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)".
În speţă, măsura arestării preventive luată pentru perioada 27 mai 2002 - 5 iunie 2002 prin ordonanţa procurorului, a fost revocată şi s-a dispus punerea în libertate a inculpatului, prin hotărâre definitivă, Decizia penală nr. 312/RP din 5 iunie 2002 a Tribunalului Neamţ, situaţie în care recurentul-reclamant are dreptul la repararea pagubei produse pentru privarea de libertate în mod nelegal, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
Prin urmare, instanţele de fond şi apel, legal, nu au reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., întrucât reclamantul nu a fost condamnat definitiv, pentru ca, în urma rejudecării, să fi fost achitat.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-reclamant, în sensul că suma stabilită de instanţele de fond şi apel cu titlu de daune morale este simbolică şi nu reprezintă o despăgubire rezonabilă, şi de recurentul-pârât în sensul că trebuie redimensionat cuantumul stabilit de instanţele de fond şi apel pentru daunele morale, de 10.000 RON, respectiv redus, li se vor răspunde prin următoarele considerente comune.
Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă".
În speţă, legal au apreciat instanţele de fond şi apel că arestarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestuia.
În acest sens, C.E.D.O. a reţinut constant că, potrivit art. 5 paragraful 1 al Convenţiei privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul produs victimei, material şi moral, pe perioada arestării nelegale.
Arestarea nelegală a reclamantului a avut grave consecinţe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziţia socială, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic; importanţa valorilor morale lezată; măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.
În această situaţie, stabilirea cuantumului despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face numai pe baza calităţii personale şi profesionale ale judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, se constată că întinderea despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale de 10.000 lei RON, faţă de perioada arestării nelegale a reclamantului, 27 mai 2002 - 5 iunie 2002, de 10 zile, de atingere adusă de această măsură prestigiului, demnităţii reclamantului şi de suferinţelor fizice şi psihice cauzate acestuia, reprezintă o reparaţie echitabilă a daunei produse prin arestarea sa nelegală.
De aceea, criticile formulate, atât de reclamant, cât şi de pârât, pe acest aspect apar ca nefondate, urmând a fi respinse în consecinţă.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamantul C.C. şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamţ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.C. şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Neamţ împotriva Deciziei nr. 104 din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 642/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3379/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
