ICCJ. Decizia nr. 2502/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2502/2010
Dosar nr. 5998/1/2009
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, la data de 2 februarie 2006, reclamanta SC C.M. SA a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 480, art. 492 C. civ., art. 111 C. proc. civ. şi Legii nr. 7/1996, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Timişoara şi SC G. SRL, să se constate că a edificat construcţii în regim P, P+1, P+2, extratabulare, constând din incintă industrială de producţie, depozitare, comerţ, pe terenurile înscrise în C.F. nr. 8307 Timişoara, nr.top 17576 şi nr.top 17577, C.F. 8309 Timişoara, nr.top 17580 şi nr.top 17581, situate în Timişoara, 2; C.F. nr. 8310 Timişoara, nr.top 17582; C.F. nr. 8403, Timişoara, nr.top 17583,; C.F. nr. 8478 Timişoara, nr.top 17583 şi nr.top 17504, care sunt proprietatea pârâtelor, precum şi asupra terenurilor înscrise în C.F. nr. 130007, nr.top 17578, şi C.F. nr. 130812 Timişoara, nr.top 17505/1/2 şi nr.top 17574/2, situat în Timişoara, terenuri aflate actual în proprietatea reclamantei; să se constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra tuturor construcţiilor mai sus amintite, să se dispună rectificarea cărţii funciare menţionate sau înfiinţarea unei cărţi funciare noi, prin înscriere în coala A a acestor construcţii; să se dispună întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor edificate pe aceste terenuri; să se dispună instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantei asupra terenului proprietatea pârâtelor, pe durata existenţei construcţiilor; să se dispună întabularea în cartea funciară a dreptului de superficie.
În motivare, a arătat că terenurile sunt înscrise în cartea funciară ca proprietate a Statului Român, asupra lor fiind înscris dreptul de administrare operativă al antecesoarei în drepturi a reclamantei.
Construcţiile iniţial edificate au fost demolate, ulterior fiind edificate construcţii industriale de către antecesorii reclamantei şi aceasta.
Prin Protocolul nr. 996 din 26 martie 1993 şi Decizia Consiliului Judeţean Timiş nr. 392/1993 construcţiile au revenit reclamantei, fiind preluate efectiv şi incluse în evidenţa contabilă şi în fişa de mijloace fixe.
Prin sentinţa civilă nr. 3386/PI din 15 decembrie 2006 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte cererea reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 515/R din 26 noiembrie 2007 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat hotărârea şi a trimis cauza în rejudecare aceleiaşi instanţe, respingând ca inadmisibil apelul declarat de Primarul municipiului Timişoara, reţinând că tribunalul nu a cercetat fondul pricinii, nepronunţându-se pe toate capetele de cerere formulate.
În rejudecare, reclamanta şi-a precizat şi completat petitele 1 şi 2 din acţiunea introductivă, solicitând instanţei să constate că asupra terenurilor înscrise în C.F. menţionate a edificat construcţii ce constituie active imobiliare ale societăţii, după cum urmează: Clădire principală P+2E, situată pe teren aferent nr.top 17582, înscrs în C.F. nr. 8310 Timiş şi nr.top 17583 înscris în C.F. nr. 8403 Timişoara; Clădire depozit G în regim P, situată pe teren aferent nr.top 17578, înscris în C.F. nr. 130007 Timişoara; Clădire PU producţie, în regim P, situată pe teren aferent nr.top 17580, înscris în C.F. nr. 8309 Timişoara şi parţial situată pe teren aferent nr.top 17583 înscris în C.F. nr. 8403 Timişoara; Clădire post TRAFO, în regim P, situată pe teren aferent nr.top 17583, înscris în C.F. nr. 8403 Timişoara; Clădire producţie P, în regim P, situată pe teren aferent nr.top 17581, înscris în C.F. nr. 8309 Timişoara, şi pe teren aferent nr.top.17578, înscris în C.F. nr. 130007 Timişoara; Clădire depozitare L, în regim P, situată pe teren aferent nr.top 17577, înscris în C.F. nr. 8307 Timişoara şi parţial pe teren aferent nr.top 17578, înscris în C.F. nr.130007 Timişoara şi nr.top 17574/2 înscris în C.F. nr. 130812 Timişoara; Clădire producţie B, în regim P, situată pe teren aferent nr.top 17574/2 înscris în C.F. nr.130812 Timişoara; Clădire producţie I, în regim P+1E situată pe teren nr.top 17504, înscris în C.F. nr. 8478 Timişoara nr.top 17505/1/2 şi nr.top 17505/2/2 şi nr.top 17574/2 înscrise în C.F. 130812 Timişoara, nr.top 17578 înscris în C.F. nr. 130007 Timişoara, nr.top 17577 înscris în C.F. nr. 8307 Timişoara; Clădire ateliere şi birouri, în regim P+1E, situată pe teren aferent nr.top17582, înscris în C.F. nr. 8310 Timişoara, nr.top 17581 înscris în C.F. nr. 8309 Timişoara; Clădire casa poarta, în regim P, situată pe teren aferent nr.top 17582 înscris în C.F. nr. 8310 Timişoara, nr.top 17583 înscris în C.F. nr. 8403 Timişoara, să se constate dreptul de proprietate asupra tuturor construcţiilor menţionate în petitul nr. 1, edificate de către antecesoarea sa ca investiţii proprii în anii 1985-1989, conform anexei 1 din expertiza întocmită în cauză, ce au constituit active imobiliare ale acesteia, menţinându-şi petitele din acţiunea introductivă.
Prin sentinţa civilă nr. 3778/PI din 26 noiembrie 2008 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins ca inadmisibilă cererea de constatare a existenţei construcţiilor extratabulare şi a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată.
A constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor enumerate anterior, a dispus rectificarea cărţilor funciare menţionate prin înscrierea în coala A - descriere imobil - a acestor construcţii; a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor edificate pe terenurile înscrise în cărţile funciare menţionate - cu titlu de construire; a respins cererea de înfiinţare de noi cărţi funciare; a constatat că reclamanta are un drept de folosinţă, parte a dreptului de superficie, asupra terenurilor aferente construcţiilor de mai sus, pe durata existenţei acestora şi a dispus înscrierea acestui drept în cărţile funciare menţionate, cu excepţia C.F. 8307 Timişoara nr.top 17577.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut din probele administrate că în perioada 1985-1989, antecesoarele reclamantei, fosta întreprindere socialistă de stat, şi respectiv SC M. SA, au edificat construcţiile indicate de reclamantă, proprietarii terenurilor fiind Statul Român, reclamanta SC C.M. SA Timişoara şi pârâta SC G. SRL, conform menţiunilor din cărţile funciare şi raportului de expertiză.
La data edificării construcţiilor statul român era proprietarul terenurilor, iar pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Timişoara, nu a dovedit opunerea manifestată la aceste lucrări, fiind astfel operabile dispoziţiile art. 492 C. civ., potrivit cărora orice construcţie este prezumată a fi făcută de către proprietarul acelui pământ, până ce se dovedeşte contrariul.
Având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 3386/PI din 15 decembrie 2006 tribunalul a admis petitul privind constatarea dreptului de proprietate, iar apelul declarat de pârât a fost respins ca inadmisibil, în virtutea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, soluţia a fost menţinută.
Au fost înlăturate apărările pârâtului Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Timişoara, în sensul că lipseşte autorizaţia de construire, faţă de împrejurarea că această instituţie nu a sancţionat contravenţional reclamanta, percepând impozit şi recunoscând astfel construcţiile edificate menţionate supra şi nu a solicitat demolarea acestora.
Capătul de cerere privind constatarea existenţei construcţiilor extratabulare a fost respins ca inadmisibil, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., doar existenţa unui drept poate fi admisă pe calea amintită.
Tribunalul a constatat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 36 pct. 4 din Legea nr. 7/1996, în sensul că, drept consecinţă a edificării construcţiilor, situaţia din cartea funciară nu mai corespunde cu starea de fapt reală, astfel încât se impune rectificarea cărţilor funciare 8403, 8310, 8309, 130007, 8307, 130812, 8478 Timişoara prin înscriere în coala A, descriere imobil, a acestor construcţii, iar în baza art. 22 din aceeaşi lege a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor edificate pe terenurile înscrise în cărţile funciare menţionate - cu titlu de construire.
A fost respinsă cererea de înfiinţare a noi cărţi funciare faţă de dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 7/1996 cât şi faţă de faptul că o parcelă a fost restituită foştilor proprietari deposedaţi de regimul comunist.
Deşi multe din clădirile în litigiu se află situate pe două numere de top din două cărţi funciare diferite, planul de dezmembrare şi unificare întocmit de expertul R. nu a fost valorificat de instanţă, făcându-se aplicarea art. 44 din Legea nr. 7/1996, potrivit căruia mai mulţi proprietari nu pot fi înscrişi în aceeaşi carte funciară, decât dacă se găsesc în cazul coproprietăţii, caz în care se va arăta partea indiviză a fiecăruia.
Instanţa a mai reţinut că dreptul de superficie constituie o derogare de la regula înscrisă în art. 492 C. civ., astfel încât, constatând dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor edificate de autorii săi, se impune recunoaşterea dreptului de folosinţă asupra terenurilor aferente, pe durata existenţei construcţiilor şi înscrierea în cartea funciară, mai puţin parcela nr.top 17577 din C.F. nr. 8307 Timişoara, restituită în natură prin Dispoziţia Primarului nr. 1787 din 29 iulie 2008.
Prin Decizia civilă nr. 124 din 20 mai 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului Timişoara împotriva sentinţei de fond, pe care a menţinut-o ca legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs acelaşi pârât, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia în sensul admiterii apelului cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor.
În susţinerea recursului pârâtul a arătat că în mod greşit s-a reţinut că acesta nu ar fi formulat întâmpinare , faţă de împrejurarea că la data de 27 martie 2006 a depus la dosarul cauzei un înscris denumit „Întâmpinare", prin care a solicitat comunicarea înscrisurilor depuse în probaţiune de către reclamantă.
Cu privire la imobilele faţă de care s-a dispus restituirea în natură prin Dispoziţia Primarului nr. 1787 din 29 iulie 2008 (nr.top nou 17576/1- casă şi curte în suprafaţă de 705 mp şi nr.top nou 17577/1-grădină în suprafaţă de 506 mp), arată că instanţa a soluţionat fondul fără a se pronunţa în contradictoriu cu proprietarul terenului asupra căruia au fost edificate construcţiile în litigiu, respectiv, numitul U.L.E. şi nu a fost introdus în cauză dobânditorul ulterior al imobilelor-terenuri, respectiv, SC T.C.C. SRL, care ar fi trebuit citat în nume propriu, chiar dacă este acţionarul principal al reclamantei, faţă de împrejurarea că nu s-a făcut dovada unui mandat dat de către această societate către reclamantă. De asemenea, apreciază că în mod greşit s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra edificatelor de pe aceste terenuri.
Cu privire la imobilul situat în Timişoara, faţă de care s-a emis Dispoziţia Primarului nr. 2676 din 28 noiembrie 2008, de retrocedare, către B.C.D. (moştenitorul revendicatoarei P.E.), arată că nici în această situaţie nu s-a dispus introducerea în cauză a moştenitorului, instanţa pronunţându-se doar în contradictoriu cu Statul Român, care la momentul respectiv nu mai era proprietarul terenurilor.
A mai invocat caracterul nelegal al construcţiilor, lipsa autorizaţiei de construire şi neurmarea procedurii administrative reglementate de dispoziţiile art. 57 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, acestea neputând fi suplinite de plata/perceperea impozitului pe clădiri, plata impozitului asupra unor construcţii ilegale neputând conduce la constituirea unui drept de proprietate valabil asupra acestor construcţii.
Prin aplicarea Legii nr. 50/1991 nu s-ar încălca principiul neretroactivităţii în timp a legii, aşa cum a reţinut instanţa de judecată, întrucât anterior acesteia era în vigoare Legea nr. 4/1973 care prevedea aceeaşi obligaţie de a obţine adeverinţă de existenţă a construcţiilor.
Legea nr. 50/1991 este incidentă în speţă deoarece solicitarea de întabulare a construcţiilor, făcută în timpul cât era în vigoare această lege, impune parcurgerea unei proceduri administrative de care reclamanta nu a înţeles să se prevaleze.
Recurentul s-a referit la accesiune ca mod de dobândire a proprietăţii, arătând că reclamanta urmăreşte eludarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 50/1991, potrivit căruia dreptul de construire se face în condiţiile acestei legi.
A făcut referire şi la dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 7/1996, despre care a arătat că nu sunt incidente în cauză, atâta timp cât reclamanta nu a uzat de procedura administrativă prin care să se adreseze Biroului de Carte Funciară, ci a adresat o asemenea cerere direct instanţei de judecată.
A arătat că printr-o hotărâre pronunţată în dosarul nr. 11034 din 25 septembrie 2003, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea prin care reclamanta solicitase pe cale reconvenţională să se constate dezmembrarea numerelor topografice ce fac obiect şi al cererii de faţă, unificarea, deschiderea unei cărţi funciare noi şi întabularea unificării realizate, aspect faţă de care şi prezenta cerere apare ca inadmisibilă, câtă vreme reclamanta are la îndemână o acţiune în realizare şi este ţinută să justifice un interes născut şi actual.
A invocat incidenţa dispoziţiilor speciale conţinute în OUG nr. 88/1997, HG nr. 577/2002 şi Legea nr. 137/2002 cu privire la reglementarea drepturilor reale asupra terenurilor societăţilor comerciale care au făcut obiectul privatizării, dispoziţii pe care instanţa în mod eronat a reţinut că nu ar fi incidente în speţă.
Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele argumente:
Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la pretenţiile formulate de reclamant, arătând totodată şi propriile apărări.
Conţinutul şi termenul de depunere al întâmpinării sunt reglementate în mod expres de lege, respectiv, art. 115 C. proc. civ. stabileşte că întâmpinarea trebuie să conţină excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile reclamantului, răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată precum şi dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere, iar art. 1142 alin. (2) din acelaşi cod, prevede că întâmpinarea se depune de către pârât cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit de instanţă pentru înfăţişarea părţilor.
Sub acest aspect, instanţa a apreciat în mod corect că în cauză nu s-a formulat întâmpinare de către această parte, întrucât înscrisul de care se prevalează recurentul nu întruneşte condiţiile unui asemenea act procedural nici în ceea ce priveşte termenul de depunere, ulterior primei zile de înfăţişare, care a fost la termenul din 14 martie 2006, şi nici în ceea ce priveşte conţinutul pe care ar fi trebuit să-l aibă, documentul invocat de recurent reprezentând o simplă solicitare formulată către instanţă, de a pune în vedere reclamantei să depună la dosar actele pe care îşi întemeiase acţiunea.
Referitor la critica privind necompletarea cadrului procesual prin introducerea în cauză a proprietarilor iniţiali ai terenurilor în litigiu, aceasta urmează a fi înlăturată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 2 februarie 2006, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de SC T.C. SRL cu B.C.D. la data de 19 ianuarie 2009 iar cu U.L.E. la data de 29 martie 2009, în condiţiile în care Decizia recurată a fost pronunţată la data de 20 mai 2009, moment la care titulară a dreptului de proprietate era societatea cumpărătoare, acţionar majoritar al reclamantei.
Legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt şi de drept prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, şi presupune, în esenţă, în cazul reclamantului, existenţa unui drept care a fost încălcat sau nerecunoscut, iar în cazul pârâtului, existenţa unei obligaţii faţă de reclamant de a respecta sau de a recunoaşte dreptul acestuia.
Or, în cauză, între proprietarii iniţiali ai bunurilor şi reclamantă nu s-a constatat existenţa unor asemenea raporturi juridice, iar pe parcursul procesului nu s-au formulat cereri de completare a cadrului procesual şi nu s-au ridicat excepţii cu privire la calitatea procesuală, astfel încât instanţa a soluţionat cauza şi s-a pronunţat în limitele în care a fost investită.
Nu se poate reţine nici incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, construcţiile edificate pe terenurile în litigiu fiind ridicate anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Astfel, art. 3 C. civ. consacră principiul tempus regit actum, conform căruia actele şi faptele ce se produc între momentul intrării în vigoare şi abrogare vor fi supuse legii respective, legea neavând putere retroactivă.
Acelaşi principiu este înscris şi în art. 15 alin. (2) din Constituţie, text potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile".
Ca atare, raportarea Legii nr. 50/1991 la situaţii existente înainte de intrarea acesteia în vigoare ar semnifica încălcarea principiului neretroactivităţii evocat mai sus, motiv pentru care textul legal arătat nu poate constitui temei pentru criticile formulate de recurent, iar Legea nr. 4/1973, anterioară Legii nr. 50/1991, reglementa dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie şi construirea de case de odihnă proprietate personală, or, în cauză este vorba de construcţii industriale.
Mai mult, dreptul de superficie reglementat prin art. 494 C. civ. a fost recunoscut în cauză de ambele instanţe de fond şi este compus din dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului.
Or, dreptul de superficie se dobândeşte chiar dacă clădirile s-au edificat pe teren fără autorizaţie, dar cu acordul titularului dreptului de proprietate, sens în care incidenţa Legii nr. 50/1991 este lipsită de relevanţă, din moment ce recunoaşterea acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate nu este condiţionată în speţă de existenţa unei autorizări a construcţiilor, de care se preocupă Legea nr. 50/1991.
Dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 7/1996 despre care recurentul susţine că ar fi incidente în cauză, se aplică în situaţiile în care solicitarea înscrierii în cartea funciară a fost adresată registratorului de carte funciară, reclamanta optând însă pentru acţiunea în justiţie, astfel încât nu pot fi reţinute în speţă.
Susţinerea recurentului în sensul că sentinţa civilă nr. 729 din 29 ianuarie 2004 pronunţată în dosarul nr. 11034/2003 ar avea putere de lucru judecat în cauză (apărare respinsă de către instanţa de apel în contextul analizării excepţiei inadmisibilităţii) nu poate fi primită.
Cererile formulate în acel dosar atât de către Consiliul Local al Municipiului Timişoara, cât şi de către reclamanta din prezenta cauză, de lămurire a situaţiei construcţiilor şi a terenurilor stăpânite au fost respinse ca inadmisibile, ca atare, în condiţiile în care soluţia dată asupra acestora nu a vizat însuşi fondul dreptului dedus judecăţii, nu poate fi invocată cu putere de lucru judecat într-un proces ulterior în care se dezbate fondul aceluiaşi drept.
Având în vedere că dispoziţiile speciale invocate de recurent, respectiv, OUG nr. 88/1997, HG nr. 577/2002 şi Legea nr. 137/2002, reprezintă, în realitate, argumente folosite în motivarea sentinţei civile pronunţate în dosarul sus-menţionat, care a avut un alt obiect decât speţa dedusă judecăţii, urmează a se constata că acestea nu sunt incidente în cauză.
Prin referirile pe care recurentul le face cu privire la accesiune, rezultă că de fapt critica vizează modalitatea în care instanţa a recunoscut în favoarea reclamantei dreptul de superficie, critică ce nu poate fi subsumată motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât priveşte apărări de fond şi evaluări ale probatoriului administrat ce nu pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului, în care se dezbat exclusiv aspecte de nelegalitate ale hotărârii contestate.
Dreptul de superficie este un dezmembrământ al dreptului de proprietate ce poate fi definit ca acel drept ce constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, numită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care se află pe o suprafaţă de teren ce aparţine unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea un drept de folosinţă.
Dreptul de superficie constituie o derogare de la regula înscrisă în art. 492 C. civ., potrivit cu care, orice construcţie, plantaţie sau lucru în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa, şi că sunt ale lui, până se face dovada contrară.
Or, în speţă, pornind de la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond în cauză, ce nu poate fi reevaluată în această fază procesuală, faptul că Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Timişoara nu a sancţionat contravenţional reclamanta pentru lipsa autorizaţiei de construire, nu a solicitat demolarea acestor construcţii pentru nerespectarea dispoziţiilor legale în momentul edificării, percepând impozit pentru acestea, echivalează cu o acceptare tacită a ridicării lor, aspecte de natură să înlăture prezumţia statuată de art. 495 C. civ. privind dreptul de proprietate al proprietarului terenului asupra construcţiilor situate pe acesta.
Pornind de la această constatare, precum şi de la faptul că urmare a edificării construcţiilor arătate situaţia de carte funciară nu mai avea corespondent în situaţia de fapt, în mod corect instanţa a dispus rectificarea cărţilor funciare şi întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor respective.
Faţă de cele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 124 din 20 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 251/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2499/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
