ICCJ. Decizia nr. 251/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 251/2010
Dosar nr. 20386/3/2006
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 aprilie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamanta S.M.E. a chemat în judecată pe pârâta SC D. SA solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că reclamanta are calitatea de moştenitoare legală a proprietăţii imobilului situat în Bucureşti, sector 2 (teren şi construcţie), să dispună evacuarea pârâtei, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a autorilor S.E. şi S.M., care au dobândit proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie, în baza actului de vânzare-cumpărare transcris la 16 septembrie 1943 sub nr. 10021 la grefa Tribunalului Ilfov, Secţia notariat.
A mai arătat reclamanta că, prin ordinul de rechiziţie nr. 7469 din 21 februarie 1948 a fost rechiziţionată locuinţa şi garajul, iar terenul şi construcţia sunt actualmente ocupate şi folosite de pârâtă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Reclamanta şi-a precizat ulterior acţiunea, în sensul că solicită să fie obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de cca 2.800 mp situat în sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 5507 din 16 aprilie 1999, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei către Tribunalul Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1628 din 8 noiembrie 1999 a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor S.E. şi S.M., că reclamanta este unica moştenitoare a acestora, că imobilul a fost rechiziţionat de la autorii proprietari prin Ordinul de rechiziţie nr. 7469 din 21 februarie 1948 iar ulterior, prin Decretul de Stat nr. 192 din 25 octombrie 1951 a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, trecând în proprietatea statului.
A mai reţinut tribunalul că, prin Legea nr. 15/1990 imobilul în litigiu a trecut în proprietatea pârâtei, căreia i s-a eliberat Certificatul de proprietate seria M 11 nr. 0040 din 7 noiembrie 1994, astfel că reclamanta nu este proprietara imobilului, nefiind întrunite dispoziţiile art. 480 C. civ., iar cererea privind evacuarea paratei nu este întemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 359 A din 15 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.M.E.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, iar Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 692 din 31 ianuarie 2001 a admis recursul, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, arătând că instanţele erau datoare să constate că pricina trebuia judecată în contradictoriu şi cu autoritatea statului în beneficiul căreia s-a realizat exproprierea şi în patrimoniul căreia s-a aflat bunul până la emiterea certificatului seria M 11 nr. 0040 din 7 noiembrie 1994 şi să verifice dacă imobilul revendicat este sau nu inclus în acest certificat.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, iar prin cererea depusă la 16 octombrie 2001, reclamanta şi-a precizat acţiunea solicitând chemarea în judecată şi a pârâtului Consiliul general al municipiului Bucureşti.
În rejudecare, tribunalul a respins ca inadmisibilă acţiunea completată şi precizată, motivat de faptul că reclamanta nu a înţeles să urmeze procedura specială obligatorie prevăzută de art. 20 din Legea nr.10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 213 din 21 mai 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1726 din 13 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pe care a anulat-o şi a fixat termen pentru judecata în fond, urmând a se cita reclamanta S.M.E., pârâţii Consiliul general al municipiului Bucureşti şi SC D. SA, precum şi Ministerul Culturii - autoritatea statului în beneficiul căreia s-a realizat exproprierea şi în patrimoniul căreia s-a aflat bunul până la emiterea certificatului de proprietate, conform îndrumărilor date de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 692/2000.
Recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva acestei decizii a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 4481 din 10 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 358 din 9 septembrie 2003, evocând fondul, a respins ca nefondată acţiunea în revendicare, reţinând că reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii sale asupra imobilului revendicat, în condiţiile art. 480 C. civ.
Curtea Supremă de Justiţie, învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamantă împotriva acestei decizii, constatând că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea unui imobil cu o valoare de 267.102.515 lei, faţă de dispoziţiile art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea OG nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, a dispus prin încheierea nr. 7012 din 22 septembrie 2005, scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea la Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. II alin. (1)-(4) din Legea nr. 219/2005.
Primind dosarul, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 799 din 4 aprilie 2006, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 358 din 9 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care a casat-o, şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, apreciind că se impune efectuarea unei noi expertize topocadastrale pentru a se putea verifica dacă terenul revendicat de reclamantă se află în totalitate sau parţial inclus în cel menţionat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele pârâtei SC D. SA, precum şi administrarea tuturor probelor în vederea identificării exacte a numerelor topocadastrale (istoric şi certificate de nomenclatură urbană, hărţi topocadastrale din 1943 şi până în prezent).
După casare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 20386/3/2006, iar prin sentinţa civilă nr. 1613 din 21 decembrie 2007 a fost admisă acţiunea astfel cum a fost precizată privind pe reclamanta D.(fostă Ş.)M.E. şi pe pârâtele SC D. SA, Consiliul general al municipiului Bucureşti, Ministerul Culturii şi cultelor şi SC T. C.A.R. SRL. Au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2533,14 mp şi construcţiile aferente P+1, respectiv P+2, cu o suprafaţă desfăşurată la sol de 1650 mp, astfel cum este identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză înregistrat la BLE sub nr. 3833 din 14 mai 2007. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că titlul în baza căruia reclamanta revendică imobilul este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare transcris la 16 septembrie 1943 sub nr. 100021 la grefa Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat.
S-a mai reţinut că imobilul a aparţinut iniţial soţilor S.E. şi S.M., care au decedat la data de 11 martie 1966 şi, respectiv, 26 aprilie 1989. Din certificatul de moştenitor nr. 222/966 rezultă că de pe urma defunctului S.E. au rămas ca moştenitori S.M., în calitate de soţie supravieţuitoare, şi S.N.A., în calitate de fiică. Din certificatul de moştenitor nr. 974 din 03 iunie 1993 rezultă că defuncta S.M. a fost moştenită de fiica sa S.N.A., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală. Reclamanta D.(fostă Ş.)M.E. este unica moştenitoare a defunctei S.N.A., fiind fiica acesteia, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 1089 din 19 mai 1995, justificându-şi calitatea procesuală activă.
Procedând la compararea titlurilor părţilor, tribunalul a constatat că pârâta SC D. SA deţine imobilul situat în sector 2 Bucureşti, în suprafaţă totală de 13.402 mp în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M11 nr. 0040 din 7 noiembrie 1994, iar pârâta SC T. C.A.R. SRL a cumpărat imobilul de la aceasta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3158 din 25 septembrie 2001.
Tribunalul a mai reţinut că Ordinul de rechiziţie nr. 7469 din 21 februarie 1948 prin care a fost preluat imobilul de la autorul E.S. în baza Decretului-lege nr. 439/1945 se referă la folosinţa imobilului compus din teren şi construcţii aferente, şi nu la proprietatea imobilului, astfel că actul care a dus la pierderea proprietăţii imobilului de către autorii reclamantei este Decretul nr. 192/1951 prin care s-a dispus exproprierea.
Cu privire la acest decret, tribunalul a reţinut că exproprierea nu s-a făcut cu plata unei drepte şi prealabile despăgubiri, încălcându-se chiar Constituţia în vigoare la momentul respectiv. În plus, exproprierea s-a făcut doar de la unul din proprietari, respectiv E.S., deşi în actul de vânzare-cumpărare din anul 1943 figurează atât E.S., cât şi M.S. De asemenea, utilitatea publică ce ar fi putut determina exproprierea nu este justificată în cauză, din moment ce bunul expropriat a fost trecut în administrarea şi folosinţa unei societăţi de stat.
În consecinţă, tribunalul a constatat că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără titlu valabil, iar singurul titlu valabil şi, prin urmare, titlul preferabil, este cel al autorilor reclamantei, având în vedere că certificatul de atestare a dreptului de proprietate provine de la stat (Ministerul Culturii), adică de la un neproprietar.
A mai arătat tribunalul că acţiunea introductivă datează din anul 1996, iar la momentul respectiv nu exista lege specială în sensul art. 6 alin. (2) ultima teză din Legea nr. 213/1998, iar faptul că pârâta SC T. C.A.R. SRL a cumpărat imobilul în timpul procesului de la pârâta SC D. SA este lipsit de relevanţă, deoarece proprietarul neposesor poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 668 din 17 septembrie 2008, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti, SC D. SA, SC T. C.A.R. SRL şi Ministerul Culturii şi Cultelor împotriva sentinţei menţionate.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a arătat că pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti, în calitate de reprezentant al statului pentru bunurile imobile şi Ministerul Culturii şi Cultelor, ce a avut bunul în administrare, astfel cum rezultă din Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al capitalei, prin care s-a stabilit că terenul trece în administrarea C.S.C.A. I.D., au calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că prin Decizia civilă nr. 692 din 31 ianuarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că prezenta cauză trebuie judecată în contradictoriu cu autoritatea statului care a efectuat preluarea bunului.
Curtea de apel a mai reţinut că prin Ordinul de rechiziţie nr. 7469 din 21 septembrie 1948 imobilul a trecut în posesia statului în mod temporar, rechiziţia fiind o instituţie juridică care încetează la momentul la care nu mai există motivul pentru care sunt rechiziţionate imobilele, în speţă, la momentul încetării celui de-al doilea război mondial.
Astfel, statul a devenit numai un posesor temporar, fără a dobândi în proprietate imobilul.
A mai reţinut instanţa de apel că Decretul nr. 192/1951 nu operează şi nu reprezintă titlu de proprietate în prezenta cauză, deoarece nu a operat o expropriere pentru utilitate publică, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, încălcându-se prevederile constituţionale cu privire la preluarea bunurilor proprietate privată de către stat, preluare declarată abuzivă prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
S-a mai constatat că reclamanta a făcut dovada proprietăţii, că terenul revendicat este deţinut de pârâtele SC D. SA şi SC T. C.A.R. SRL, conform raportului de expertiză întocmit în cauză şi că în mod corect instanţa de fond a apreciat că titlul reclamantei este preferabil titlului celor două pârâte sus-menţionate, deoarece statul nu a deţinut imobilul cu titlu valabil, situaţie în care acestea au dobândit bunul de la un neproprietar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor, SC D. SA şi SC T. C.A.R. SRL .
Recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează următoarele aspecte:
Consiliul General al municipiului Bucureşti nu are capacitate procesuală de folosinţă deoarece nu are personalitate juridică, iar potrivit dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de Primarul General, este cel care are capacitate procesuală de folosinţă.
O altă critică se referă la inadmisibilitatea acţiunii, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura reglementată de legea specială pentru restituirea imobilelor, la art. 6 din Legea nr. 231/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, dar şi în raport cu deciziile nr. 53/2007 şi nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile unite.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Referitor la primul motiv de recurs, recurentul Ministerul Culturii şi Cultelor a arătat că motivarea hotărârii instanţei de apel este insuficientă şi contradictorie, deoarece nu s-a motivat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor şi, deşi s-a reţinut în considerentele hotărârii că terenul revendicat este deţinut doar de doua dintre pârâtele care au declarat apel, au fost respinse toate cele patru apeluri.
Se mai susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că Ministerul Culturii şi Cultelor are calitate procesuală pasivă doar pentru faptul că la un moment anterior înfiinţării acestuia terenul revendicat a fost transmis în administrarea C.S.C.A., având ca destinaţie I.S.D.
Caracterul omisiv al hotărârii rezultă şi din faptul că în cuprinsul acesteia nu se face nici o referire la HG nr. 834 din 14 decembrie 1991, în temeiul căreia Ministerul Culturii şi Cultelor a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi, în plus, acest pârât nu poate fi obligat să dea ceea ce nu are.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul Ministerul Culturii şi Cultelor a arătat că instanţa de apel nu a menţionat punctual şi nu a motivat în drept originea raportului juridic obligaţional de restituire, raportat la temeiul de drept al obiectului acţiunii (art. 480 C. civ.).
Astfel, deşi instanţa a calificat obiectul acţiunii ca fiind de revendicare, în mod nelegal a respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor, în condiţiile în care acest pârât nu are posesia bunului, şi deci, nici calitate procesuală pasivă. Or, atâta timp cât bunul se află în posesia altei persoane, care este parte în proces, este evident că numai acea persoană poate fi obligată la restituirea bunului aflat în posesia sa fără titlu.
Prin recursul declarat de pârâtele SC D. SA şi SC T. C.A.R. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
Reclamanta, deşi a învederat instanţei că nu doreşte să se prevaleze de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, a formulat notificare şi a continuat prezenta acţiune în revendicare, în condiţiile în care formulase notificare, alegând calea legii speciale.
Se mai susţine că acţiunea în revendicare este inadmisibilă deoarece încalcă dreptul de proprietate al pârâtei SC T. C.A.R. SRL, care a cumpărat imobilul deţinut de pârâta SC D. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Culturii şi care nu a fost desfiinţat.
Inadmisibilitatea acţiunilor în revendicare prin care este afectat un alt drept de proprietate este evocată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia dată în recursul în interesul legii în dosarul nr. 60/2007. Prin prezenta acţiune în revendicare este afectat dreptul de proprietate atât al SC D. SA, atestat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M11 nr. 0040 din 07 noiembrie 1994 emis de Ministerul Culturii şi transcris sub nr. 12260 – 12261 – 12262 din 16 septembrie 1996 de Judecătoria sector 2 Bucureşti, cât şi dreptul de proprietate al SC T. C.A.R. SRL, dovedit prin două contracte de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 2224 din 01 august 2003 de BNP R.E. şi nr. 3158 din 25 septembrie 2003 de BNP R.E.
Un alt motiv de recurs formulat de cele două pârâte se referă la faptul că instanţa a acordat reclamantei ce nu s-a cerut, în sensul că reclamanta a solicitat să îi fie lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul situat în Bucureşti, iar instanţa de fond a obligat pârâtele să îi lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, deşi reclamanta nu a avut nici o pretenţie asupra terenului de la nr. 16.
Se mai susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că singurul act de preluare a imobilului deţinut de E.S. a fost Ordinul de rechiziţie nr. 7469 din 21 decembrie 1948 întrucât, în realitate, imobilul revendicat a fost declarat de utilitate publică şi trecut în proprietatea statului prin Decretul-lege nr. 192 din 25 octombrie 1951.
Analizând recursurile în limita criticilor formulate, se constată că acestea nu sunt întemeiate, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare.
Recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, nu poate fi primit, deoarece acesta nu a figurat ca parte în proces nici în apel, nici înaintea primei instanţe, şi nici în ciclurile procesuale anterioare, astfel că acesta nu are calitate procesuală pentru a declara recurs în prezenta cauză.
În procesele civile, instanţele, prin hotărârea judecătorească, statuează asupra drepturilor părţilor şi obligaţiilor asumate de părţi în cadrul raportului juridic civil.
Prin urmare, dreptul de a ataca cu recurs hotărârea dată de instanţă, susceptibilă de o astfel de cale de atac, aparţine numai părţilor care au participat la judecata în fond sau succesorilor acestora.
În cauză, calitatea de pârât a avut-o Consiliul general al municipiului Bucureşti, pe care reclamanta a înţeles să îl cheme în judecată, aşa cum rezultă din cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 16 octombrie 2001. Acesta a figurat ca parte în proces pe parcursul întregii proceduri judiciare şi a uzat de dreptul de a declara apel.
Pe cale de consecinţă, nefiind parte în proces, Municipiul Bucureşti nu are calitatea procesuală de a declara recurs.
De altfel, participarea în proces, în calitate de pârât, a Consiliului general al municipiului Bucureşti, a avut în vedere îndrumările date prin Decizia de casare nr. 692 din 31 ianuarie 2001, în sensul că pricina trebuia judecată în contradictoriu şi cu autoritatea statului în beneficiul căreia s-a realizat exproprierea şi în patrimoniul căreia s-a aflat bunul până la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Faţă de aceste aspecte, recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, va fi respins, cu consecinţa neanalizării celorlalte critici formulate de acesta.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor (în prezent Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional), se constată că nu este fondat şi urmează a fi respins.
Instanţa de apel a constatat în mod corect că Ministerul Culturii şi Cultelor are calitate procesuală pasivă, cu motivarea că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin Decizia de casare a instanţei supreme că această cauză trebuie judecată în contradictoriu cu autoritatea statului care a efectuat preluarea bunului, respectiv Consiliului general al municipiului Bucureşti, precum şi cu Ministerul Culturii şi Cultelor, care a avut bunul în administrare, arătându-se că acest aspect rezultă din Decizia Comitetului Executiv al Sfatului popular al capitalei, prin care s-a stabilit că terenul trece în administrarea C.S.C.A.I.D.
În plus, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M11 nr. 0040 din 7 noiembrie 1994, titlul de proprietate invocat de către pârâta SC D. SA, în cadrul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, a fost emis de către Ministerul Culturii şi, chiar dacă acesta nu are posesia bunului, trebuie să stea în proces în calitate de emitent al titlului de proprietate ce se compară, pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă, sub acest aspect fiind obligat prin dispozitivul hotărârii primei instanţe, menţinută prin respingerea apelului.
Faptul că în considerentele deciziei atacate nu este menţionată ad literam HG nr. 834 din 14 decembrie 1991, în temeiul căreia recurentul a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu echivalează cu o omisiune, instanţa analizând titlurile de proprietate ale părţilor.
În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de apel nu a menţionat punctual şi nu a motivat în drept originea raportului juridic obligaţional de restituire, acesta nu poate fi primită, având în vedere că instanţa a analizat sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel formulate şi a constatat că instanţa de fond în mod corect a apreciat că titlul reclamantei este preferabil titlului pârâtelor SC D. SA şi SC T. C.A.R. SRL.
Nici recursul declarat de pârâtele SC D. SA şi SC T. C.A.R. SRL nu este fondat, pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În cauză, problema admisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de reclamantă a fost soluţionată în mod irevocabil de către instanţele de judecată într-un ciclu procesual anterior.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1726 din 13 noiembrie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Sentinţa a fost anulată, însă, prin Decizia civilă nr. 213 din 21 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, în urma admiterii apelului declarat de reclamantă.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că acţiunea este admisibilă, deoarece principiul neretroactivităţii legii civile face ca Legea nr. 10/2001 să se aplice doar pentru viitor, iar conform art. 47 din legea specială de restituire, partea poate alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea.
Recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva acestei decizii a fost respins ca inadmisibil prin Decizia civilă nr. 4481 din 10 decembrie 2002 a fostei Curţi Supreme de Justiţie.
Recurentele pretind prin motivele de recurs că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, dar critica este vădit nefondată, din moment ce această problemă de drept a fost soluţionată prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată.
Recursul declarat de pârâtele SC D. SA şi SC T. C.A.R. SRL nu este fondat nici sub aspectul susţinerii că instanţa a acordat ce nu s-a cerut, întrucât reclamanta, atât prin precizarea la acţiune, cât şi prin celelalte cereri depuse la dosar pe parcursul procesului, a solicitat să-i fie lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat, iar în urma efectuării expertizei de către expert tehnic C.G. pentru identificarea terenului în litigiu, în baza actelor de proprietate, a planurilor topografice, a schiţelor şi a măsurătorilor, s-a constatat că terenul este situat la nr. 16 -18.
Nici susţinerea că instanţa de apel ar fi reţinut că actul de preluare a imobilului a fost ordinul de rechiziţie nu este reală, deoarece în motivarea deciziei dată în apel se arată că prin Ordinul de rechiziţie nr. 7469 din 21 septembrie 1948 imobilul a trecut temporar în posesia statului, iar preluarea abuzivă s-a făcut prin Decretul nr. 192/1951.
Faţă de cele arătate, recursurile declarate se vor privi ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor (în prezent Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional), SC D. SA şi SC T. C.A.R. SRL împotriva deciziei nr. 668 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2538/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2502/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
