ICCJ. Decizia nr. 2595/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2595/2010
Dosar nr. 5018/62/2007
Ședința publică din 28 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 iunie 2007, reclamanţii T.G., C.E., T.C. şi au solicitat în contradictoriu cu pârâţii B.E., B.E.A.A., C.C., SC R. SRL Braşov, Municipiul Braşov prin Primar şi Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Braşov, să se constate inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtei B.E. asupra imobilului situat în Braşov, înscris în CF nr. 329 Braşov, sub nr. top. 5367; să se constate că obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 22442 din 23 iunie 1995 încheiat între pârâţii 1 şi 2 este imobilul situat în Braşov, înscris în CF nr. 330 Braşov, nr. top. 5368, iar nu cel din str. P. nr. x, identificat la petitul nr. 1, cum greşit s-a menţionat în actul intervenit între părţi, să se constate nulitatea absolută a înscrisului numit „adeverinţă" cu nr. 10270 din 27 martie 1995, emis de Serviciul de Arhitectură şi Urbanism din cadrul Consiliului local al municipiului Braşov şi să fie obligată pârâta A.M.GP., Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară să facă cuvenitele rectificări în ceea ce priveşte menţiunile făcute la A + 1 din cartea funciară a imobilului, ce a a fost efectuate în baza adeverinţei menţionate.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că pârâta B.(F.)E. a dobândit prin cumpărare de la A.T. la data de 15 septembrie 1948, imobilul situat în Braşov, înscris în CF 330 Braşov, sub nr. top. 5368, imobil care, la data de 1 iulie 1958, a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului 92/1950, în a cărui anexă a fost indicat greşit numărul imobilului ca fiind 22 în loc de cererea înregistrată la data de 28 a solicitat restituirea acestui imobil, cerere care a fost admisă prin sentinţa nr. 7561/1994 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1188/1994 a Tribunalului Braşov. În temeiul acestor hotărâri judecătoreşti, pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietăţi asupra imobilului situat în Braşov, înscris în CF nr. 330 Braşov, la nr. top. 5368, pentru ca, la data de 11 martie 1995, serviciul de carte funciară din cadrul Judecătoriei Braşov să rectifice adresa stradală a imobilului din str. P. nr. x în nr. y, modificări operate în baza adresei nr. 10270 din 27 martie 1995 emisă de Serviciul de Arhitectură şi Urbanism din cadrul Consiliului local al municipiului Braşov.
Ulterior, la data de 23 iunie 1995, pârâta B.E. a înstrăinat imobilul arătat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22442 pârâtului C.C., în contract fiind identificat imobilul ca fiind situat în Braşov, str. P. nr. x, înscris în CF 330 Braşov, nr. top. 5368, deşi acest imobil este în realitate înscris în CF 329 Braşov, sub nr. top. 5367 şi are ca proprietari tabulari pe S.L.K. şi Z.R., în cote egale de 1/3, nefiind niciodată trecut în proprietatea Statului Român.
Reclamanţii au mai arătat că pârâta B.E. nu a avut niciodată vreun drept cu privire la imobilul înstrăinat şi deci nu îl putea transmite în mod valabil pârâtului C.C., deoarece nimeni nu poate transmite mai mult decât are, precum şi că remedierea erorii săvârşite prin adresa menţionată nu se poate face decât prin constatarea nulităţii acesteia, al cărei conţinut fals a fost de altfel constatat prin rezoluţia din 4 august 2005 dată în Dosarul nr. 6223/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov.
Au susţinut că menţiunile cuprinse în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu pot avea forţă probantă superioară actului juridic prin care pârâta B.E. a dobândit dreptul de proprietate.
În drept, au fost invocate prevederile art. 644 - 645 şi art. 954 C. civ.
Pârâtul C.C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pentru lipsa unui interes legitim în promovarea cererii dedusă judecăţii.
În susţinerea excepţiei, pârâtul a învederat că reclamanţii nu pot invoca un drept legitim cu privire la imobilul în litigiu, întrucât aceştia nu mai au calitatea de chiriaşi ai imobilului din anul 1995, când SC R. SRL a predat bunul autoarei sale, B.E. şi că împotriva reclamanţilor s-a dispus inclusiv măsura evacuării din imobil.
Totodată, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, care sunt terţi faţă de actul de vânzare-cumpărare intervenit între pârâţi, cu privire la care au invocat nulitatea convenţiei sub pretextul erorii asupra obiectului convenţiei, sens în care au invocat prevederile art. 954, 961 C. civ., motiv de nulitate ce este specific nulităţii relative, ce poate fi invocată doar de părţile contractante.
A mai susţinut că cererile formulate în cadrul petitelor 1, 3 şi 4 ale cererii introductive sunt inadmisibile, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., respectiv de neîndeplinirea condiţiilor şi termenelor prevăzute de Legea nr. 29/1990 sub imperiul căreia a fost emis actul administrativ solicitat a fi anulat.
A mai arătat că imobilul în litigiu a fost corect individualizat prin adresa administrativă şi datele de carte funciară şi ca pârâtei B.E. i-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de proprietate asupra acestui bun, drept înscris în evidenţele de carte funciară şi care, în raport de constatările jurisdicţionale arătate nu a ieşit niciodată din patrimoniul pârâtei, care astfel i l-a transmis valabil.
Pârâtul Municipiul Braşov prin Primar a formulat de asemenea întâmpinare, solicitând admiterea acţiunii, cu motivarea că imobilul în litigiu a fost greşit identificat prin adeverinţa menţionată, acesta constituind proprietatea altor persoane decât a pârâtei B.E., ele se identifică după datele de carte funciară, iar nu după cele administrative.
Prin sentinţa nr. 195 din 4 februarie 2008, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins acţiunea reclamanţilor formulată împotriva pârâţilor, ca fiind exercitată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.
Prima instanţă a reţinut în esenţă, că reclamanţii fiind terţi atât faţă de dreptul de proprietate al pârâtei B.E., consolidat prin hotărâre judecătorească, cât şi faţă de raportul juridic intervenit între cei doi pârâţi persoane fizice, cu privire la care nu s-au indicat motivele pentru care acesta ar fi afectat de nulitate, nu au la dispoziţie acţiunea dedusă judecăţii.
Deşi prin cererea introductivă se invocă şi o cauză de nulitate absolută, aceea referitoare la lipsa cauzei convenţiei, pe motiv că nimeni nu poate transmite mai mult decât are, cauză de nulitate ce poate fi invocată de terţi, exercitarea unei atare cereri este permisă însă cu condiţia ca aceştia să dovedească un interes legitim, direct, personal şi actual.
Instanţa a constatat că reclamanţii nu dovedesc un asemenea interes, deoarece, pe de o parte, ei nu ar obţine nici un folos practic în ipoteza desfiinţării actului care ar avea drept consecinţă reîntoarcerea bunului în patrimoniul pârâtei B.E., situaţie ce nu ar fi de natură a crea vreun beneficiu patrimonial reclamanţilor, iar pe de altă parte actele de locaţiune exhibate de titularii cererii de chemare în judecată sunt lipsite de eficienţă atâta timp cât nu provin de la proprietarul bunului, înscris ca atare în evidenţele de publicitate imobiliară, C.C.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sus menţionatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 68 Ap din 19 mai 2009, Braşov, secţia civilă şi pentru cauze de muncă şi asigurări sociale.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că deşi dispoziţiile hotărârii judecătoreşti invocate de pârâta B.E. au fost desfiinţate urmare a admiterii recursului în anulare declarat de procurorul general prin Decizia nr. 88 din 16 ianuarie 1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, celelalte hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate anterior între părţi fac dovada lipsei de legitimare procesuală activă a reclamanţilor în ce priveşte capătul de cerere prin care se solicită a se constata inexistenţa dreptului de proprietate al acestei pârâte asupra imobilului situat în Braşov, str. P. nr. x, înscris în CF 329 Braşov, sub nr. top. 5367.
În acest sens au fost evocate dispoziţiile sentinţei civile nr. 8196 din 28 iunie 2002 pronunţată de Judecătoria Braşov, irevocabilă, prin care la cererea pârâtului C.C., reclamant în acea cauză (Dosar nr. 203/2002) s-a dispus evocarea reclamanţilor din prezenta cauză din imobilul în litigiu.
De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 7555 din 20 septembrie 2004 pronunţată în Dosarul nr. 13641/2003, irevocabilă, Judecătoria Braşov a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a aceloraşi reclamanţi cărora le-a fost respinsă acţiunea „în compararea titlurilor de proprietate" formulată în contradictoriu cu pârâţii din cauza de faţă.
Aceste hotărâri judecătoreşti se bucură de o prezumţie absolută de lucru judecat între părţile litigante, care nu vor mai putea pretinde într-un litigiu ulterior să dovedească o situaţie contrară celei deja stabilite pe cale judecătorească.
Caracterul absolut al prezumţiei sus reţinute nu se poate extinde faţă de terţi (cu referire la titlul pârâtei - sentinţa civilă nr. 7561 din 6 iunie 1994 a Judecătoriei Braşov, însă în speţă nu s-a făcut dovada contrară celor statuate prin hotărârile judecătoreşti sus menţionate, în sensul inexistenţei dreptului de proprietate al pârâtei B.E. asupra imobilului în litigiu.
S-a constatat, de asemenea, cât priveşte capătul doi al cererii introductive de instanţă, pe de o parte, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor în cererea de constatare a motivului de nulitate relativă prevăzut de art. 954 C. civ., iar pe de altă parte, lipsa interesului acestora în cererea de constatare a lipsei cauzei convenţiei, motiv pentru care s-a conchis în sensul pronunţării de către prima instanţă a unei hotărâri legale şi temeinice.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au susţinut că dispoziţiile hotărârii judecătoreşti de care se prevalează pârâta B.E. şi care a constituit titlul în baza căruia a transmis bunul pârâtului C.C., au fost desfiinţate prin Decizia nr. 88/1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, care a respins acţiunea în revendicare formulată de această pârâtă în contradictoriu cu Statul Român.
Imobilul în litigiu - situat pe str. P. nr. x, înscris în CF nr. 397 nr. top. 5367, nu a constituit niciodată proprietatea reclamantei, ci a familiei K. din al cărei patrimoniu a fost preluat de stat şi care nu a fost revendicat/solicitat a fi restituit, nici în temeiul Legii nr. 10/2001, de către proprietarii tabulari.
Prezentul demers judiciar a fost declanşat în scopul respectării/apărării dreptului locativ propriu pe care reclamanţii l-au dobândit în baza unor contracte de locaţiune încheiate cu bună-credinţă cu administratorul imobilului, pârâta SC R. SRL, care se află în derulare şi expiră în luna mai 2014.
Din această perspectivă, dar şi în raport de probaţiunea administrată ce susţine aserţiunile sus menţionate, apare a fi nelegală operaţiunea de transmitere a bunului litigios, bun ce nu a constituit niciodată proprietatea reclamantei şi care astfel nu îl putea transmite în mod valabil.
Greşit a fost soluţionat şi capătul de cerere privind nulitatea absolută a înscrisului „adeverinţă" înregistrat sub nr. 10270 din 27 martie 1995 la Primăria municipiului Braşov, al cărui conţinut nereal este susţinut şi confirmat chiar de emitentul actului în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
În raport de motivele expuse şi pe care reclamanţii le-au încadrat în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului şi casarea ambelor hotărâri şi admiterea cererii de chemare în judecată.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, ale cărei critici au fost întemeiate pe motivele de recurs arătate, ce nu îşi găsesc corespondent în raport de dezvoltările recursului în ipotezele normelor enunţate, dar care pot fi încadrate, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
Declanşarea activităţii judiciare presupune, indispensabil, o premisă iniţială şi anume o pretenţie civilă, în lipsa căreia nu se poate ajunge la rezultatul acestei activităţi, adevărul determinat judecătoreşte.
Aceasta presupune, în mod necesar, o expunere a faptelor ce determină pretenţia, o analiză a acestora şi în final, formularea unei soluţii definitive şi irevocabile.
Iar actul procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa de judecată şi guvernează activitatea de judecată este, în materia civilă, cererea de chemare în judecată, care se constituie în cererea persoanei interesate în salvgardarea unui drept subiectiv, potrivit principiului unanim recunoscut - ne procedet judex ex officio, nemo judex sine actum.
În afară de faptul că cererea de chemare în judecată constituie actul de învestire a instanţei competente, ea se constituie şi în primul act al procedurii judiciare în materie civilă şi prin obiectul său unul din cele mai importante acte de procedură.
Obiectul cererii de chemare în judecată, ca element esenţial al acesteia, ce constituie însăşi raţiunea de existenţă a acestui act de procedură şi în limitele căruia se desfăşoară întreaga activitate judiciară, presupune o pretenţie civilă concretă, respectiv tocmai ceea ce se cere prin actul de învestire al instanţei, adică plata unei sume de bani, revendicarea unui bun, recunoaşterea unei stări de fapt, constatarea inexistenţei unui drept, anularea căsătoriei sau desfiinţarea unui act juridic etc.
Determinarea şi limitele activităţii judiciare îşi au corespondent în obiectul cererii de chemare în judecată care constituie şi elementul esenţial de stabilire a categoriei de acţiuni în care se încadrează, cu conotaţii procedurale specifice corespunzător fiecăreia dintre acestea.
În acest sens, relativ la capătul de cerere privind constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al pârâtei B.E. (fostă F.), ambele instanţe au reţinut lipsa de legitimare procesuală activă a reclamanţilor, justificat, pe de o parte de calitatea de terţi a acestora în litigiul în care acţiunea în revendicare a pârâtei a fost admisă, ceea ce înseamnă că nu au calitatea de a contesta existenţa dreptului recunoscut într-o atare hotărâre judecătorească, dar şi pentru că celelalte litigii purtate între aceleaşi părţi litigante se bucură de prezumţie de lucru judecat, nefiind admisibil a se repune într-un litigiu ulterior dovedirea unei situaţii contrare celei deja stabilită pe cale judecătorească.
Argumentele celor două instanţe în susţinerea excepţiei menţionate, considerată întemeiată pentru cele expuse, se plasează dincolo de conceptul de calitate procesuală, ca o condiţie indispensabilă de exercitare a acţiunii civile.
Calitatea procesuală nu presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiţie, ci justificarea unei persoane de a sta/participa ca parte în procesul civil.
Aceasta înseamnă că pentru a avea legitimare procesuală activă nu trebuie să justificăm existenţa unui anumit drept, una dintre aceste acţiuni constituind-o şi cea dedusă judecăţii, a cărei finalitate nu este stabilirea concretă a unui drept subiectiv, respectiv acţiunea în constatare negativă.
Art. 111 C. proc. civ., „partea care are un interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept", adică stabilirea existenţei/neexistenţei unui drept sau raport juridic.
Prin urmare, nu se poate afirma că legitimarea procesuală se confundă cu interesul judiciar, ci aceasta se raportează la dreptul de a reclama în justiţie şi consecutiv la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de învestire al instanţei. Existenţa dreptului subiectiv nu poate fi altceva decât o condiţie de admitere în fond a acţiunii.
Pe de altă parte, justificarea unui interes ca o condiţie generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în procesul civil, condiţie prevăzută expressis verbis de textul art. 111 C. proc. civ., sus evocat, nu reprezintă altceva decât folosul practic material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce promovează acţiunea.
Prin urmare, dacă activitatea judiciară nu îi poate procura părţii un interes practic (spre exemplu a obţinut câştig de cauză), cererea sa nu poate fi primită pentru lipsa acestei cerinţe.
Justificarea oarecare unui interes de iniţere şi întreţinere nu este însă suficientă, ca a cererii de chemare în judecată, fiind necesar totodată ca interesul afirmat în justiţie să fie legitim, personal, născut şi actual.
Legitimitatea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea de drept şi cu regulile de convieţuire socială, iar caracterul său personal înseamnă ca acesta să fie propriu celui ce promovează acţiunea.
De asemenea, interesul judiciar se consideră că exista şi a devenit actual din momentul încălcării unui drept subiectiv.
Or, în speţă, reclamanţii care deţin contracte de locaţiune în fiinţă, cu termen de expirare în mai 2014, justifică, în raport de cerinţele procesuale enunţate, atât legitimare procesuală în cererea ce constituie obiectul petitului unu al acţiunii introductive de instanţă, cât şi interesul judiciar în declanşarea acestei acţiuni, justificat de riscul pierderii drepturilor locative asupra imobilului litigios.
Aceleaşi considerente privesc şi capătul doi al aceleiaşi acţiuni, privind desfiinţarea convenţiei încheiate între pârâţi şi pentru existenţa unei cauze de nulitate absolută a actului juridic astfel încheiat - lipsa cauzei convenţiei - care de asemenea a fost greşit soluţionată pe excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Se cuvine totodată a se menţiona că reclamanţii, sunt terţi în raport de hotărârea judecătorească invocată ca titlu de pârâta B.(F.)E., hotărâre ce de altfel a fost desfiinţată, fiind lipsită astfel de efectele specifice unui asemenea act procesual (inexistentă deci din punct de vedere juridic) şi ale cărei dispoziţii nu au aptitudinea şi nu pot avea valenţele prezumţiei puterii lucrului judecat, constituindu-se într-un simplu fapt juridic.
Totodată, nici celelalte litigii purtate între părţile litigante - din care unul în evacuare, iar altul în „compararea titlului" - nu se pot opune cu putere de lucru judecat în cauza dedusă judecăţii, pentru inexistenţa cerinţelor specifice acestei instituţii procesuale, astfel cum sunt acestea prescrise de dispoziţiile art. 1201 C. civ.
Deşi neinvocată excepţia lucrului judecat, instanţele au verificat legitimarea procesuală activă a reclamanţilor din perspectiva constatărilor jurisdicţională cuprinse în hotărârile menţionate, care însă nu pot închide părţii accesul la valorificarea/realizarea pretenţiilor deduse prin prezenta cerere în justiţie, altele decât cele ce au făcut obiectul dezbaterilor precedente.
Ca urmare, faţă de cele ce preced şi în scopul soluţionării fondului cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi va fi admis cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de T.G., T.C., G.M. şi C.E. împotriva deciziei nr. 68 Ap din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 29 S din 4 februarie 2008 a Tribunalului Braşov, secţia civilă şi trimite cauza spre rejudecare acestei din urmă instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2600/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2593/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
