ICCJ. Decizia nr. 2598/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2598/2010
Dosar nr. 4337/85/2008
Ședința publică de la 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 381 din 28 aprilie 2009, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea S.I.A. în contradictoriu cu intimata T. SA Mediaş.
A modificat în parte Decizia nr. 547 din 22 septembrie 2008, emisă de intimată, în sensul că a restituit în natură suprafaţa de teren de 2.355 m.p., nr. top. nou 3739/1/2 şi a propus acordarea despăgubirilor pentru imobilele cu nr. top. nou 3.739/1/1, în suprafaţă de 944 m.p. şi 3.739/1/3, în suprafaţă de 901 m.p.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că imobilul înscris în CF 547 Tg. Secuiesc nr. top. 3739/1, în suprafaţă de 4791 m.p., a fost proprietatea tabulară a contestatoarei S.I.A., fiind trecut în proprietatea Statului Român în anul 1958, cu titlu de „drept de cedare".
Contestatoarea a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură şi prin echivalent bănesc a terenului.
Prin Decizia nr. 90/N/2001, intimata a restituit în natură suprafaţa de 1.940 m.p. teren şi a propus măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 2.197 m.p., motivat de faptul că restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind ocupat de sediul sectorului de producţie şi de locuinţe de serviciu, construcţii edificate în anul 1960.
Capătul de cerere prin care s-a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului a fost respins ca prematur, deoarece contestatoarea poate proceda la intabulare după emiterea deciziei de către unitatea notificată.
Prin Decizia nr. 157/A din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins apelul declarat de contestatoare.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, nu este posibilă restituirea întregii suprafeţe de teren ce a aparţinut contestatoarei, deoarece pe teren au fost edificate, înainte de anul 1990, o serie de construcţii, clădiri administrative şi locuinţe, care nu reprezintă construcţii uşoare sau demontabile.
Faţă de data la care au fost edificate construcţiile, nu era necesar să se dovedească existenţa autorizaţiei de construire, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
A mai reţinut instanţa de apel, că intimata deţine doar suprafaţa de teren de 4.200 m.p., dar nu se impune schimbarea sentinţei sub acest aspect, deoarece restituirea în natură s-a dispus în limitele suprafeţei aflate în deţinerea intimatei, pentru restul terenului, până la concurenţa suprafeţei de 4.200 m.p., stabilindu-se dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Pentru suprafaţa de 591 m.p. teren, pe care intimata nu o are în posesie, urmează să se pronunţe unitatea deţinătoare în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât este evident că aceasta excede obiectului contestaţiei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs contestatoarea S.I.A.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că Decizia este nelegală.
Restituirea în natură se impunea, deoarece terenul a fost preluat în baza unui act nul, intimata nu are nici măcar un drept formal de deţinere după anularea titlului statului, iar deţinerea construcţiilor existente este o deţinere precară.
Recurenta a mai arătat că noţiunea de „construcţii legale", utilizată de intimată în întâmpinare nu are corespondent legal în Legea nr. 10/2001, iar, după anularea titlului statului, pârâta nu mai are titlu juridic valabil pentru deţinerea şi administrarea terenului în cauză, contestatoarea fiind singura care are un bun, în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt întemeiate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Reclamanta pretinde că se impunea restituirea în natură a terenului pentru motivele prezentate în cererea de declarare a recursului, care, în opinia sa, constituie criterii de restituire.
Or, criteriile de restituire sunt cele prevăzute de lege, iar nu cele stabilite de părţi.
Astfel, în cauză, conform extrasului de carte funciară existent la dosar, Statul Român a devenit proprietar al imobilului solicitat cu titlu de „drept de cedare", ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, care prevede în alin. (1) şi (2) că în situaţia „imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
Prin urmare, restituirea în natură se analizează în funcţie de criteriile stabilite de acest text de lege, indiferent dacă trecerea imobilului în proprietatea statului a avut loc sau nu în baza unui titlu valabil.
Or, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, din suprafaţa deţinută de intimată, de 4.200 m.p. teren, este posibilă restituirea în natură doar a suprafeţei de teren de 2.355 m.p., pe diferenţa de teren până la suprafaţa de 4.200 m.p. fiind edificate construcţii, care nu sunt nici uşoare şi nici demontabile.
Existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-a constatat nulitatea titlului statului nu înseamnă că intimata nu este nici măcar un detentor precar, aşa cum susţine contestatoarea, deoarece, actul juridic în baza căruia intimata a dobândit dreptul de administrare asupra terenului nu a fost anulat, fiind încă în fiinţă.
De altfel, susţinerea reclamantei - recurente nu este de natură a aduce beneficii acesteia, deoarece, dacă nu ar fi avut nici măcar calitatea de detentor precar, intimata n-ar fi avut competenţa să soluţioneze notificarea transmisă conform Legii nr. 10/2001.
Existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-a constatat, aşa cum s-a arătat, nulitatea actului de preluare a imobilului, nu instituie în mod automat, în sarcina unităţii deţinătoare, obligaţia restituirii în natură a imobilului.
Stabilirea regimului juridic al preluării este doar unul din elementele ce trebuie avute în vedere, deoarece, la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, se analizează şi dreptul de proprietate al fostului proprietar, precum şi natura şi întinderea măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate.
În pofida susţinerilor contestatoarei, aceasta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece, constatarea preluării abuzive printr-o hotărâre anterioară deschide contestatoarei doar vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Or, vocaţia de a beneficia de măsuri reparatorii nu reprezintă nici „bun actual" şi nici „speranţă legitimă", în sensul Convenţiei, din moment ce procedura judiciară nu s-a finalizat prin transmiterea unui drept de creanţă suficient consolidat în patrimoniul contestatoarei.
De altfel, chiar dacă s-ar accepta ideea că există un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, garanţiile oferite de acest text nu impun cu necesitate restituirea în natură a bunului, din moment ce dreptul de proprietate, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, poate fi supus anumitor limitări pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, ceea ce presupune achitarea unei indemnizaţii care să reflecte valoarea reală a bunului, acordată într-un termen rezonabil.
Faţă de considerentele expuse, recursul declarat se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.I.A. împotriva deciziei nr. 157A din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în Şedinţa publică din 28 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2607/2010. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2600/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
