ICCJ. Decizia nr. 2682/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2682/2010
Dosar nr. 33322/2/2005
Şedinţa publică din 30 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 18 martie 1998, reclamantul C.A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Bucureşti prin reprezentant legal, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă să-i retrocedeze terenul în suprafaţă de 154,70 mp situat în Bucureşti, sector 5, iar în subsidiar să o oblige pe pârâtă fie să-i predea aceeaşi suprafaţă de teren pe un alt amplasament, fie să-i plătească valoarea terenului la preţul zilei.
Prin încheierea din 7 decembrie 1998, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a dispus citarea în cauză a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, acesta figurând în proces în continuare în locul Primăriei Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 631 din 29 mai 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti , ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că terenul în litigiu a aparţinut reclamantului şi a intrat în proprietatea statului prin Decretul de expropriere nr. 219/1984 al fostului Consiliu de Stat al R.S.R., reclamantul fiind despăgubit la data de 7 mai 1986 cu suma de 11.786 lei.
Terenului revendicat îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, astfel încât, pentru a obţine restituirea în natură a terenului trebuie să urmeze calea prevăzută de legea specială.
Prin Decizia civilă nr. 761A din 14 decembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Decizia nu a fost recurată şi, în raport cu dispoziţiile procedurale în vigoare la acea dată, nu a fost motivată.
Prin sentinţa civilă nr. 627 din 5 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul a depus la dosar certificatul de moştenitor nr. 503/1972 eliberat de notariatul de Stat sector 6, din care rezultă că de pe urma defunctului său tată, C.M., a rămas ca masă succesorală ⅓ din imobilul situat în Bucureşti, compus din 700 mp şi construcţiile edificate pe el, dar că, alături de reclamanţi mai au calitatea de moştenitori ai defunctului şi C.L., P.M. şi C.V.
Aşadar, reclamantul nu a făcut dovada calităţii sale de unic proprietar asupra terenului revendicat la momentul exproprierii.
De asemenea, există şi o inadvertenţă între suprafaţa de teren revendicată de 154,70 mp şi suprafaţa de teren expropriată; pentru acesta din urmă, reclamantul a încasat deja despăgubiri la data de 7 mai 1986, astfel încât exproprierea a respectat dispoziţiile art. 482 C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 400 din 30 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Din certificatul de moştenitor depus la dosar, unit cu titlul de proprietate al autoarei tatălui reclamantului, D.I.P., căsătorită C., rezultă că reclamantul face dovada dreptului de proprietate numai pentru o suprafaţă de teren de 58,20 mp şi nu pentru 154,70 mp cât a pretins prin acţiune.
Astfel, suprafaţa totală dobândită de autoarea originară, C.D., a fost de 700 mp, din care tatăl reclamantului a moştenit numai o cotă de ⅓ conform certificatului de moştenitor nr. 57/1968.
Din această cotă de ⅓ s-a transmis reclamantului o cotă de ¼, ceea ce corespunde unei suprafeţe de 58,20 mp, dat fiind că, de pe urma defunctului tată al reclamantului, C.M., au rămas patru moştenitori în cote de câte ¼ fiecare, aşa cum rezultă din certificatul nr. 503/1972.
Faptul că în decretul de expropriere s-a menţionat ca fiind preluată de la reclamant o suprafaţă de teren construit şi neconstruit de 154,70 mp nu are nicio relevanţă, întrucât decretul de expropriere nu face dovada dreptului de proprietate al persoanelor expropriate.
Această dovadă este făcută de titlul de proprietate prezentat de reclamant şi de transmisiunile succesorale constatate prin certificatele de moştenitor de pe urma defuncţilor C.D. şi C.M.
În limita suprafeţei de 58,20 mp teren reclamantul şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, lege incidentă în speţă faţă de dispoziţiile art. 47 alin. (1).
Potrivit legii speciale de reparaţie, respectiv art. 11 alin. (4), nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, deoarece nu este liber de construcţii şi nu pot fi acordate nici despăgubiri băneşti ca măsură reparatorie prin echivalent.
Acordarea unor alte măsuri decât cele solicitate de reclamant prin acţiune ar echivala cu o pronunţare extra petita nepermisă de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 4675 din 2 iunie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei, pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea introdusă la 20 martie 1998, deci cu trei ani înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, pe dispoziţiile art. 481 C. civ.
La data de 12 noiembrie 2000 reclamantul a depus la dosar o petiţie, precizând că renunţă la judecarea capetelor de cerere din acţiunea introductivă privind retrocedarea în natură sau prin compensaţie a terenului şi că solicită plata de despăgubiri la preţul zilei.
În raport de această precizare, în mod eronat curtea de apel a analizat pretenţiile reclamantului în lumina dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, deoarece reclamantul nu a solicitat aplicarea acestui act normativ, ci şi-a menţinut solicitarea formulată în subsidiar de a i se plăti contravaloarea terenului la preţul zilei.
De altfel, în apel, potrivit art. 294 C. proc. civ., reclamantul nu-şi putea schimba temeiul de drept al acţiunii cu un articol dintr-o lege care a fost promulgată la 3 ani de la introducerea acţiunii.
În Decizia de casare, Înalta Curte a mai indicat instanţei de trimitere să aibă în vedere celelalte motive de recurs, ca apărări de fond.
Prin Decizia civilă nr. 316 din 6 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul C.A. şi a schimbat în tot sentinţa, a admis acţiunea, l-a obligat pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 423.330 lei reprezentând echivalent a 98.564 Euro, cu titlu de despăgubiri, şi la plata sumei de 3.500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel, a avut în vedere şi expertiza tehnică efectuată în cauză cu ocazia rejudecării şi a reţinut următoarele:
Reclamantul a solicitat despăgubiri pentru un teren în suprafaţă de 154,70 mp situat în sector 5, expropriat în anul 1984.
În primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 761 din 14 decembrie 2000 curtea de apel a reţinut cu autoritate de lucru judecat că pentru terenul în litigiu reclamantul nu a primit nicio sumă de bani, ci doar o compensaţie pentru contravaloarea materialelor de construcţie înglobate în construcţia demolată.
Astfel, preluarea imobilului de către stat s-a făcut nelegal, fiind încălcate dispoziţiile art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi expropriat decât pentru utilitate publică cu plata unei drepte şi prealabile despăgubiri.
Actele de proprietate ale autorilor săi, precum şi actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor au fost depuse în dosarul curţii de apel nr. 3739/2001.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs atât reclamantul C.A., cât şi Primăria municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ambele reprezentate prin primarul general.
1. Recurentul reclamant a criticat Decizia sub aspectul refuzului de retrocedare în natură a terenului litigios, precum şi pentru faptul că terenul a fost subevaluat la suma de 98.564 Euro, în loc de o valoare cuprinsă între 200.000 şi 250.000 Euro, care reprezintă valoarea reală a pieţei.
În drept, a indicat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi retrocedarea terenului în natură.
2. Recurentele Primăria municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , susţinând următoarele:
2.1. Dat fiind că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., proba dreptului de proprietate se fac cu respectarea regulii unanimităţii, cu consecinţa că niciunul dintre copărtaşi nu ar un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în materialitatea lui şi că fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra părţii ideale din drept.
Din certificatul de moştenitor nr. 503/1972 eliberat de Notariatul de Stat sector 6, rezultă că de pe urma defunctului C.M. a rămas ca masă succesorală ⅓ din imobilul compus în întregul său de 700 mp teren şi construcţiile edificate pe el, iar alături de reclamant figurează a moştenitori ai defunctului şi C.L., soţie supravieţuitoare, P.M. şi C.V., în calitate de descendente.
Prin urmare, nu se poate dispune cu privire la acest imobil în favoarea reclamantului, în lipsa unor dovezi în sensul stabilirii calităţii reclamantului de unic moştenitor.
2.2. Pe de altă parte, imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 291/1984, exproprierea fiind făcută prin acordarea unor despăgubiri.
În atare situaţie, se impune restituirea de către reclamant a preţului actualizat plătit la momentul exproprierii aşa cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În caz contrar, se realizează o îmbogăţire fără just temei a reclamantului care beneficiază de măsuri reparatorii de două ori pentru acelaşi imobil.
2.3. În ceea ce priveşte situaţia foştilor proprietari, această problemă este reglementată prin dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, care au prioritate care are prioritate faţă de legea generală respectiv C. civ.
În continuare, recurenţii arată că reclamantul nu putea solicita alte despăgubiri decât cele recunoscute prin legea specială de reparaţie ce urmează a se acorda în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005.
Recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Pe parcursul procesului, recurentul reclamant a formulat două cereri de îndreptare a erorilor materiale strecurate atât în dosarul de faţă, cât şi în dosarul nr. 9134/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a pronunţat Decizia din primul recurs.
În opinia recurentului, în mod greşit a figurat în aceste dosare Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în loc de Primăria municipiului Bucureşti, pe care el a indicat-o în cererea de chemare în judecată, fără să şi-o fi modificat ulterior.
Prin încheierile din 19 februarie 2010 şi, respectiv 25 februarie 2010, ambele cereri au fost respinse ca neîntemeiate, cu următoarea motivare:
Este adevărat că prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul a înţeles să cheme în judecată în calitate de pârâtă Primăria municipiului Bucureşti, însă, începând cu termenul din 7 decembrie 1998, instanţa a dispus citarea Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca urmare a adresei depuse de reclamant – fila 14 dosar nr. 930/1998, Tribunalul Bucureşti.
Pe parcursul celor trei cicluri procesuale, reclamantul nu a contestat citativul încheierilor şi nici cele şase hotărâri pronunţate în cauză, în care, în dispozitiv a fost indicat drept pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
În atare situaţie, nu s-a putut reţine că acest pârât a fost conceptat şi a figurat în cele două dosare de recurs, în care se pretinde săvârşirea unei erori materiale, ca efect al unei astfel de erori, ci motivat de împrejurarea că a fost partea în contradictoriu cu care s-a derulat judecata şi s-au pronunţat deciziile recurate.
În ceea ce priveşte recursurile declarate în prezentul dosar, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recurentul reclamant, atât cu ocazia dezbaterilor din 22 ianuarie 2010, cât şi cu ocazia dezbaterilor din 16 aprilie 2010, a declarat că înţelege să-şi retragă recursul, situaţie în care, dând eficienţă principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, Înalta Curte va lua act de retragerea recursului reclamantului.
2. Referitor la recursul declarat de Primăria municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în raport şi cu constatările efectuate cu ocazia soluţionării cererii de îndreptare a erorii materiale, Înalta Curte reţine că cel care a avut calitate de pârât şi, respectiv, de pârât-intimat în cauză a fost Consiliul General al Municipiului Bucureşti .
Acesta a fost introdus în cauză încă din faza judecăţii în primă instanţă, în primul ciclu procesual, în locul Primăriei municipiului Bucureşti.
Cum Decizia recurată nu s-a pronunţat în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, aceasta nu are calitatea procesuală de a recura această decizie, în recurs fiind aplicabile dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. coroborate cu art. 316 C. proc. civ. , care nu permit introducerea de părţi noi în proces.
Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii procesuale a recurentei Primăria municipiului Bucureşti şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de aceasta pe acest considerent.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, acesta este fondat, în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta.
2.1. Referitor la temeiul de drept al acţiunii şi, în consecinţă la actul normativ prin prisma căruia trebuia soluţionat litigiul, nu pot fi primite criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul susţine că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi pe cele ale Legii nr. 247/2005, atunci când a dispus obligarea sa la plata de despăgubiri băneşti, deoarece actele normative menţionate prevăd alte măsuri reparatorii ce se pot acorda pentru imobile expropriate şi o altă procedură de acordare a acestora.
În realitate, cu privire la legea aplicabilă s-a pronunţat deja, cu putere de lucru judecat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4675 din 2 iunie 2005, prin care s-a stabilit că acţiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 481 C. civ. şi că, în atare situaţie, greşit a soluţionat curtea de apel pricina prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Această statuare a instanţei de recurs era obligatorie pentru judecătorii instanţei de trimitere conform art. 315 C. proc. civ., astfel încât nu li se poate imputa că nu ar fi rejudecat pricina în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
2.2. Referitor la lipsa de îndreptăţire a reclamantului la a primi despăgubiri pentru imobilul expropriat, Înalta Curte constată că această critică nu este formulată şi dezvoltată de o manieră care să permită încadrarea ei în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut de către instanţa de apel, ca situaţie de fapt, că pentru terenul expropriat reclamantul nu a primit nicio sumă de bani, ci doar o compensaţie pentru contravaloarea materialelor de construcţie înglobate în construcţia ce a fost demolată.
Această constatare a instanţei de apel a fost motivată de existenţa autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 7761/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Fără a combate acest considerent al deciziei, recurentul se limitează să afirme că rezultă din „adresa 1704 emisă de SC C. SA", plata de despăgubiri prin procesul verbal nr. 678/1985.
Or, o asemenea afirmaţie nu poate fi considerată critică de nelegalitate a deciziei, care să intre sub cenzura instanţei de recurs, iar reaprecierea probatoriului pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt nu mai este posibilă în recurs după abrogarea art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ.
2.3. În ceea ce priveşte întinderea drepturilor reclamantului, critica de nelegalitate formulată de recurent este întemeiată, deşi se face impropriu referire la regula unanimităţii.
Astfel, potrivit art. 480 şi art. 481 C. civ. reclamantul nu poate pretinde despăgubiri pentru bunul imobil expropriat în integralitatea sa, deoarece niciodată nu a fost proprietarul întregului imobil, ci doar al unei cote de ¼ din cota de ⅓ din suprafaţa de 700 mp teren, plus construcţiile situate pe acesta.
Cu privire la acest aspect, analizând actul de proprietate şi certificatele de moştenitor succesive emise de pe urma defuncţilor C.D. şi C.M. s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 400/2003, care a statuat că reclamantul a dobândit alături de alţi trei moştenitori o cotă de ⅓ din imobil şi că fiecăruia dintre cei patru moştenitori le-a revenit câte o cotă de ¼ al cărei echivalent în mp, îl constituie suprafaţa de 58,20 mp.
Este adevărat că Decizia sus-menţionată a fost casată, dar numai pentru greşita aplicare a Legii nr. 10/2001, în locul dispoziţiilor art. 480-481 C. civ.
În rejudecare, curtea de apel a avut în vedere aceleaşi înscrisuri şi, fără a reţine o altă situaţie de fapt, adică fără a constata că, în realitate, reclamantul ar fi devenit proprietar asupra întregii suprafeţe expropriate, îl obligă pe pârât la plata valorii întregii suprafeţe, în condiţiile în care aceasta depăşea cota indiviză dobândită de reclamant, încălcând astfel dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Deşi recurentul nu a depus la dosar întâmpinare, Înalta Curte i-a solicitat acestuia să precizeze care este raţiunea pentru care consideră că poate primi despăgubiri băneşti pentru întreaga cotă de ⅓ din terenul de 700 mp care a rămas de pe urma defunctului său tată.
Recurentul nu a contestat situaţia de fapt reţinută cu ocazia pronunţării deciziei nr. 400/2003 a Curţii de Apel Bucureşti – respectiv cota ideală din imobil pe care a dobândit-o prin moştenire, numărul şi cotele celorlalţi moştenitori şi nici împrejurarea că ceilalţi trei moştenitori şi-au vândut cotele lor din construcţie anterior exproprierii.
Explicaţia recurentului a fost aceea că, cu ocazia punerii în aplicare a decretului de expropriere, în posesia sa s-a găsit suprafaţa de 154,70 mp şi pe numele său a fost expropriată.
Acest argument nu poate fi primit, deoarece în materie de imobile simpla posesie nu valorează proprietate şi nimeni nu poate să pretindă mai mult decât a avut, conform art. 480-481 C. civ., pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea.
Cum reclamantul nu a devenit niciodată proprietar al suprafeţei de 154,70 mp menţionată în acţiune şi nici al suprafeţei de 157,90 mp identificată la măsurători, ambele depăşind suprafaţa de 58,20 mp corespunzătoare cotei sale de ¼ din ⅓ din 700 mp, constatată prin certificatul de moştenitor şi necontestată de reclamant, acesta nu poate fi despăgubit decât în limitele acestei cote.
Mai mult decât atât, chiar reclamantul a recunoscut – el însuşi reataşând la dosarul de recurs copiile contractelor de vânzare-cumpărare – că ceilalţi trei comoştenitori C.V., C.L. şi P.M. şi-au vândut cotele indivize de câte ¼ din imobilul moştenit – ⅓ din 700 mp şi construcţii - unor terţe persoane fizice, înainte de apariţia decretului de expropriere.
Potrivit legislaţiei în vigoare, respectiv art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cu ocazia încheierii contractelor de vânzare-cumpărare s-a menţionat că se vând cotele indivize de câte ¼ din construcţie şi că, în ceea ce priveşte terenul, cotele indivize de câte ¼ din ⅓ din 700 mp – adică 58 mp – acestea trec în proprietate statului.
Câtă vreme statul a preluat trei cote indivize de câte ¼ din ⅓ din 700 mp în anii 1974-1980 de la vânzătorii C.V., C.L. şi P.M., reclamantul nu poate pretinde ca, pe calea dreptului comun, pe care el însuşi a ales-o, să fie despăgubit şi pentru cotele indivize preluate de la comoştenitorii săi sau pentru parte din acestea.
În atare situaţie, urmează ca statul să răspundă faţă de reclamant, pe care l-a privat de dreptul său de proprietate fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, cu o sumă de bani corespunzătoare cotei sale indivize din întregul teren de 700 mp, adică în limitele dreptului de care l-a privat.
Cu ocazia efectuării expertizei a fost identificată la adresa imobilului în litigiu o suprafaţă de teren de 157,90 mp pentru care expertul a calculat valoarea de 423.330 lei, echivalentul a 98.564 Euro.
În raport de aceste sume, Înalta Curte constată că reclamantului i se cuvine pentru o suprafaţă de 58,20 mp corespunzătoare cotei sale indivize, suma de 156.034,24 lei, echivalentul a 36.229,48 Euro.
În baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ. şi art. 480-481 C. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte Decizia şi îl va obliga la plata sumelor sus-menţionate către reclamant.
Înalta Curte nu va da eficienţă solicitării recurentului pârât de a respinge în totalitate acţiunea pentru că, deşi reclamantul nu este proprietarul întregii suprafeţe de teren expropriate, nu există niciun impediment legal pentru ca el să solicite plata despăgubirilor corespunzătoare cotei sale indivize de care a fost privat.
Problema posibilităţii de a acţiona în justiţie în lipsa calităţii de unic moştenitor, ar fi prezentat relevanţă în cazul în care reclamantul ar fi înţeles să solicite restituirea în natură a întregului teren, în condiţiile în care ar fi avut în proprietate doar o cotă indiviză, ceea ce nu mai este cazul în speţă, după modificarea cererii de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale a recurentei Primăria Municipiului Bucureşti şi respinge recursul declarat de aceasta împotriva deciziei nr. 316 din 6 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 316 din 6 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte Decizia în sensul că:
Obligă pe pârât să plătească reclamantului suma de 156.034,24 lei (noi), echivalentul a 36229,48 Euro.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Ia act de retragerea recursului declarat de reclamantul C.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2686/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2646/2010. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
