ICCJ. Decizia nr. 2755/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2755/2010
Dosar nr. 9782/1/2009
Şedinţa publică din 5 mai 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 4625 din 20 iunie 2002, reclamantul D.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC P.C. SA şi SC P. SA, să se constate că trecerea în patrimoniul statului a cotei indivize de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, s-a făcut în mod abuziv; să se constate că trecerea imobilului mai sus arătat în patrimoniul SC P.C. SA, prin includerea sa în capitalul social al societăţii ca aport în natură, s-a făcut cu încălcarea normelor legale în vigoare; să se dispună obligarea pârâtei SC P.C. SA să emită decizie de restituire în natură a cotei indivize de 1/3 din imobil, alcătuit din teren de 1280,77 mp şi construcţiile aflate pe acesta; obligarea pârâtei la plata contravalorii cotei de 1/3 din dreptul de proprietate al reclamantului, în cazul în care partajarea nu ar fi posibilă.
Prin sentinţa civilă nr. 858 din 7 octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a respins acţiunea formulată de acesta pentru lipsa calităţii procesuale active.
Prin Decizia civilă nr. 1545 din 30 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 867/2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 858 din 07 octombrie 2004 şi a trimis cauza în rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 546 din 4 mai 2006,pronunţată în dosarul nr. 5869/3/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis acţiunea reclamantului astfel cum a fost precizată, a constatat preluarea fără titlu, de către stat, a cotei de 1/3 din imobilul construcţie şi teren situat în Bucureşti, sector 1, a constatat că pârâta SC P.C. SA nu deţine un titlul valabil asupra acestei cote şi a obligat-o să emită decizie de restituire în natură în favoarea reclamantului a lotului 1, astfel cum acesta a fost identificat în anexa nr. 1 a raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert V.G., reprezentând 1/3 din terenul situat în sector 1.
Prin Decizia civilă nr. 72/A din 16 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelurile declarate de pârâtele SC P.C. SA şi SC P. SA, schimbând în tot sentinţa de fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 7274 din 1 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului D.G., a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 213/A din 23 septembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 1378/2/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă si pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondate apelurile declarate de paratele SC P.C. SA şi SC P. SA împotriva sentinţei civile nr. 546 din 04 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă.
Prin Decizia civilă nr. 9396 din 17 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia civilă si de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâtele SC P.C. SA şi SC P. SA împotriva deciziei nr. 213/A din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Prin cererea înregistrată la data de 11 decembrie 2009 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţia civilă si de proprietate intelectuală, SC P.C. SA a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 9396 din 10 noiembrie 2009 pronunţată de această instanţă în dosarul nr. 1378/2/2008, în contradictoriu cu intimaţii D.G. şi SC P. SA.
Prin motivele contestaţiei în anulare depuse la 22 aprilie 2010, petenta s-a prevalat de dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., arătând că, în soluţionarea recursului, instanţa de recurs a omis a cerceta unul din motivele de casare.
În susţinerea motivelor contestaţiei în anulare, s-a învederat că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la motivul de recurs privind stabilirea întinderii dreptului de proprietate al reclamantului D.G., aspect ce nu mai fusese analizat în nici o fază procesuală anterioară şi pe care petenta solicitase a fi lămurit atât instanţei de apel, cât şi celei de recurs.
S-a mai arătat că, necesitatea stabilirii întinderii dreptului de proprietate al reclamantului a fost determinată de probatoriile administrate cu prilejul rejudecării în apel, şi anume, adresa nr. 167393 din 14 decembrie 2007 emisă de Administraţia financiară sector 1, din care rezultă că imobilul în litigiu, care în prezent figurează cu număr poştal 15-17, este constituit din imobile care au avut numere poştale diferite, respectiv, nr. 15 şi nr. 17, la numărul 15 fiind un teren viran în suprafaţă de 400 mp, lucru ce rezultă şi din procesul-verbal întocmit la 6 iunie 1940 de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, aflat la fila 49 în dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, nr. 5869/3/2006.
Relevanţa celor două acte sus-menţionate, care nu au fost avute în vedere în soluţionarea pricinii, rezidă însă în faptul că demonstrează că terenul în litigiu nu mai aparţinea autorilor reclamantului anterior anului 1940, întrucât în adresa emisă de administraţia financiară sector 1 se specifică faptul că pe baza hotărârii Tribunalului Ilfov nr. 18297/1939 rolul a fost rectificat pe numele Societăţii Naţionale de Comerţ, iar pe verso-ul procesului-verbal al cărţii funciare se menţionează că în 1945, proprietara acestui teren era Banca de Scont Bucureşti.
Contestatoarea a mai arătat că instanţa supremă nu a răspuns acestui motiv de recurs, deşi se viza o chestiune de nelegalitate, întrucât rezulta fără dubiu că imobilul de la nr. 15 ieşise din patrimoniul autorilor reclamantului în anul 1939, iar Legea nr. 10/2001 vizează reparaţiile pentru nedreptăţile făcute de statul comunist şi nu de cel regalist, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 1 din legea specială de reparaţie.
Contestaţia în anulare urmează a fii respinsă ca nefondată, pentru considerentele ce succed:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Deşi contestatoarea nu a precizat la care dintre cele două cazuri reglementate de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. face referire, din modalitatea de redactare a cererii rezultă că este vorba de teza a doua a textului de lege indicat, respectiv, omisiunea cercetării unuia din motivele de modificare sau de casare.
Pentru a fi incident motivul de contestaţie prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ., este necesar ca instanţa de recurs să fi omis din greşeală vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte.
Argumentele invocate trebuie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanţa neavând obligaţia de a analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de modificare corespunzătoare argumentelor respective.
Recursul formulat de contestatoare s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., iar din analiza deciziei ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, rezultă că instanţa a analizat ambele motive invocate, pe care, în final, le-a apreciat ca fiind nefondate.
Astfel, cu privire la întinderea dreptului de proprietate al reclamantului D.G., instanţa supremă s-a pronunţat în cadrul analizei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când a reţinut că „nefondată este şi critica vizând necercetarea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului pe considerentul că s-ar încălca efectul puterii de lucru judecat al unei decizii anterioare, dată de aceeaşi instanţă de control judiciar şi respectiv limitele rejudecării stabilite prin hotărârea instanţei supreme..." şi a constatat că „...instanţa de control judiciar, într-o motivare amplă, reia în discuţie probele administrate în cauză şi care atestă, fără echivoc, că la data preluării de către stat, proprietari ai cotei de 1/3 din imobilul în litigiu, erau copiii lui S.T., drept constituit prin hotărâre irevocabilă (sentinţa nr. 78/1907 a Tribunalului Ilfov, secţia I-a) în temeiul dispoziţiilor art. 285 C. civ., normă în vigoare la data pronunţării acestei hotărâri, introdusă prin Legea din 15 martie 1906".
A mai constatat că probele administrate în cauză au dovedit că „adjudecarea definitivă asupra Societăţii Naţionale de Comerţ viza doar cota de 2/3 din imobilele de la nr. 15 şi 17 şi dreptul de uzufruct în cotă de 1/3, cotă ce aparţinea celor doi minori rezultaţi din căsătorie", respectiv, autorii reclamantului D.G.
Fată de cele arătate mai sus, rezultă că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluţiei adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de părţi nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ.
Dealtfel în finalul motivelor contestaţiei depuse la dosarul cauzei se arată că „...aserţiunile făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acest motiv de recurs, care dincolo de faptul că reţin greşit considerentele deciziei nr. 1545 din 30 noiembrie 2005 a Curţii de Apel, şi sunt în contradicţie cu prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ....", rezultând din chiar susţinerile contestatoarei că instanţa s-a pronunţat asupra chestiunilor de nelegalitate deduse judecăţii, însă nu în sensul favorabil părţii ce a promovat prezenta cale extraordinară de atac.
Contestatoarea solicită, în realitate, ca pe baza înscrisurilor despre care afirmă că nu au fost avute în vedere la soluţionarea pricinii, să se reaprecieze o serie de aspecte care ţin de situaţia de fapt or, faţă de configuraţia art. 304 C. proc. civ., acest lucru nu ar fi fost permis nici cu prilejul soluţionării recursului, cu atât mai puţin în soluţionarea contestaţiei în anulare.
Împrejurările relevate de contestatoare în susţinerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context şi care exced motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., întrucât deturnează scopul şi finalitatea textului legal arătat, încercându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.
Interpretarea şi aprecierea probatoriilor ori a dispoziţiilor legale incidente într-o anumită cauză este atributul instanţei de judecată astfel învestită şi reprezintă expresia principiului rolului activ al acesteia, neputând constitui premise ale formulării unor căi extraordinare de atac.
In consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC P.C. SA împotriva deciziei nr. 9396 din 10 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2774/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2743/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
