ICCJ. Decizia nr. 2754/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2754/2010
Dosar nr. 4286/2/2009
Şedinţa publică din 5 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti la 8 iunie 2006, reclamantul H.M. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, M.I.L. şi M.P.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că imobilul situat în Bucureşti, Str. S.N.M. a fost preluat abuziv de către stat şi să se dispună obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie acest imobil, compus din teren şi construcţie.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a aparţinut tatălui său, G.I.H. care a dobândit de la Primăria Oraşului Bucureşti dreptul de proprietate asupra terenului situat în fosta Str. B.O., prin actul de vânzare-cumpărare din 22 martie 1927, iar prin autorizaţia din 1930 i s-a permis să edifice o locuinţă pe acest teren. Întregul imobil a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, la poziţia nr. 3406 din anexa la decret.
Reclamantul a susţinut că Decretul nr. 92/1950 era vădit neconstituţional, nu a putut produce efecte valabile, iar, pe de altă parte, naţionalizarea imobilului nu a fost conformă nici măcar cu dispoziţiile actului normativ menţionat, încălcând art. II, deoarece tatăl reclamantului era intelectual profesionist – inginer.
Reclamantul a precizat că a mai introdus o acţiune prin care a solicitat repunerea sa în drepturi asupra acestui imobil, acţiune ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 792 din 13 ianuarie 1996, în sensul respingerii ca neîntemeiată, fără a se compara, însă, titlurile de proprietate ale părţilor, întrucât s-a considerat că Legea nr. 112/1995 reprezintă un fine de neprimire a cererii.
Ulterior, imobilul a fost vândut de SC F. SA, în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti, prin contractul nr. 3 din 10 septembrie 1996, către pârâţii M.I.L. şi M.P.G.
Reclamantul a arătat că, drept urmare, a formulat o nouă acţiune întemeiată pe dispoziţiile HG nr. 11/1997, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 7474 din 26 iunie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, hotărâre prin care s-a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de prima acţiune introdusă în anul 1995.
Prin sentinţa civilă nr. 7675 din 16 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi reţinând că valoarea obiectului cererii este de 593.351 RON, aşa cum a rezultat din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit la 16 octombrie 2006 de expert F.F.
Învestit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 656 din 8 mai 2007, a respins acţiunea reclamantului reţinând existenţa autorităţii de lucru judecat conform dispoziţiilor art. 1201 C. civ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 7474/1997, definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de Consiliul Local sectorul 2 Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte constatarea lipsei titlului statului asupra imobilului, şi a admis cererea de intervenţie formulată de M.I.L. şi M.P.G., respingând acţiunea în revendicare.
S-a apreciat că există identitate de părţi, de obiect şi de cauză, instanţa constatând că prin ambele acţiuni scopul urmărit de reclamant a fost întoarcerea imobilului în proprietatea sa.
Prin Decizia civilă nr. 768 A din 29 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinţei menţionate de reclamant şi pârâţi, reţinând că cererea dedusă judecăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a fost structurată formal pe două capete de cerere: 1. constatarea preluării abuzive şi fără titlu de Statul Român; 2. obligarea pârâţilor de a-i lăsa reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
S-a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 792 din 31 ianuarie 1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea având ca obiect repunerea în drepturi a reclamantului asupra imobilului în litigiu, acţiune formulată în contradictoriu cu Consiliul Local al sectorului 2 şi Primăria Municipiului Bucureşti.
Instanţa a constatat că imobilul intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, care stabilesc criteriile şi condiţiile de despăgubire a foştilor proprietari. Prin sentinţa civilă nr. 7474/1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti s-a reţinut autoritatea de lucru judecat pentru pretenţia reclamantului de a fi repus în drepturi cu privire la imobilul în litigiu şi s-a admis cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, formulată de M.I.L. şi M.P.G.
Instanţa de judecată a apreciat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu titlu, întrucât autorul reclamantului a închiriat cele 6 apartamente pe care le deţinea în proprietate, s-a constatat că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi s-a reţinut, totodată, că reclamantul nu era singurul moştenitor al imobilului, probele administrate evidenţiind că şi numita S.O.C. avea această calitate.
Împotriva deciziei menţionate (768 A din 29 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă) a declarat recurs reclamantul H.M., recurs ce a fost admis prin Decizia nr. 4442 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a casat Decizia în parte, s-a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 656/2007, s-a desfiinţat această sentinţă şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin considerentele deciziei, Înalta Curte a reţinut că nu operează autoritatea de lucru judecat deoarece cele două cereri au obiect şi cauză diferite.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 329 din 10 martie 2009, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, reţinând, în esenţă, că numai pârâţii se bucură de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de reclamantă care nu a făcut dovada că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a obţinut o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul asupra bunului revendicat.
S-a precizat că, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, reclamantei i-a fost respinsă cererea prin care a solicitat recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, aspect ce a intrat în puterea lucrului judecat, reţinându-se totodată, buna credinţă a intimaţilor pârâţi şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru înstrăinarea imobilului către aceştia.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul, susţinând că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra problemei cu caracter prejudicial, reprezentată de constatarea inexistenţei titlului valabil al statului.
Apelantul a arătat că tribunalul trebuia să pornească de la reglementarea Legii nr. 10/2001 şi să constate că legea internă trebuie înlăturată de la aplicare în virtutea prevalenţei normei internaţionale, reprezentată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În opinia apelantului, premisa evaluării de legalitate trebuia să fie aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul său la momentul înstrăinării imobilului de către stat şi pe cale de consecinţă, constatarea vânzării bunului altuia, chiar dacă terţii cumpărători au fost de bună credinţă.
Apelantul a susţinut că buna credinţă a chiriaşilor la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecinţa că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă faţă de titlul dobânditorului de bună credinţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 507 din 22 octombrie 2009, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinând că, deşi nu există autoritate de lucru judecat, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârile judecătoreşti prin care s-a respins anterior revendicarea şi solicitarea de constatare a ineficienţei Decretului nr. 92/1950, respectiv a nulităţii absolute a înscrierii fostului proprietar la poziţia nr. 3406 din lista anexă la decret, trebuie avute în vedere din perspectiva puterii lucrului judecat, ca efect al oricărei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
S-a constatat că prin cele trei hotărâri judecătoreşti irevocabile: sentinţa civilă nr. 729/1996, sentinţa civilă nr. 7474 din 26 iunie 1997 pronunţate de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi Decizia civilă nr. 1080/2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a reţinut cu putere de lucru judecat preluarea cu titlu a imobilului de către stat, precum şi valabilitatea actului de înstrăinare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că nu se poate da o altă dezlegare respectivelor probleme de drept.
Instanţa de apel a mai reţinut prin considerentele deciziei că, în condiţiile în care atât reclamantul cât şi pârâţii deţin un bun în sensul Convenţiei, inconsecvenţa legislativă şi lipsa de reacţie a statului în îndeplinirea obligaţiilor asumate nu pot constitui argumente în favoarea uneia dintre părţi la soluţionarea revendicării, ci doar argumente împotriva statului.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul H.M., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susţinut că hotărârile judecătoreşti la care a făcut trimitere instanţa de apel nu sunt relevante şi nu au autoritate de lucru judecat în speţă, această chestiune fiind tranşată prin Decizia nr. 4442 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că operează puterea de lucru judecat, fără a pune în discuţie această excepţie cu ocazia dezbaterii fondului, argument pentru care s-a invocat de către recurent şi încălcarea principiului contradictorialităţii, critică ce a constituit obiectul celui de-al doilea motiv de recurs.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei recurate, pronunţate cu ignorarea legislaţiei în vigoare, respectiv a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a practicii judiciare actuale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Critica formulată prin cel de-al patrulea motiv de recurs a vizat încălcarea art. 315 C. proc. civ., cu ocazia reţinerii puterii lucrului judecat, în contra dezlegării acestei probleme, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4442/2008.
S-a mai susţinut că existenţa bunei credinţe la cumpărare nu are nicio relevanţă în revendicare, deoarece se compară două titluri valabile şi nu unul valabil şi altul nul, în aşa fel încât hotărârile anterioare prin care s-a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nu pot avea niciun efect asupra cauzei.
Critica formulată prin ultimul motiv de recurs a avut ca obiect greşita reţinere de către instanţa de apel a conflictului între legea generală şi legea specială şi aplicarea eronată a Legii nr. 10/2001, câtă vreme reclamantul a formulat o acţiune petitorie şi imprescriptibilă şi nu o acţiune imobiliară personală pentru recuperarea pagubei produse de autorităţi prin vânzarea imobilului.
Invocând decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul a solicitat aplicarea prioritară a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilo Omului, dat fiind că Legea nr. 10/2001 intră în conflict direct cu acesta şi cu jurisprundenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Intimaţii pârâţi M.I.L. şi M.P.G.au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând criticile formulate de reclamantul recurent, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica recurentului în sensul lipsei de relevanţă a hotărârilor judecătoreşti la care a făcut trimitere instanţa de apel şi a inexistenţei puterii de lucru judecat a acestora, este neîntemeiată.
Din considerentele deciziei nr. 4442 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu rezultă că dezlegările date prin judecăţile anterioare, purtate între aceleaşi părţi şi cu referire la acelaşi imobil nu ar avea relevanţă în rezolvarea prezentului litigiu.
Pronunţându-se asupra excepţiei autorităţii lucrului judecat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, însă nu a infirmat efectele hotărârilor judecătoreşti anterioare.
Ceea ce a reţinut instanţa de apel în motivarea deciziei recurate nu este existenţa autorităţii de lucru judecat, ca excepţie, care ar fi paralizat, prin invocarea sa, o a doua acţiune cu aceleaşi părţi, obiect şi cauză ca şi cea soluţionată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ci caracterul determinant al respectivelor hotărâri judecătoreşti în soluţionarea acţiunii, urmare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a oricărei hotărâri irevocabile.
Efectele puterii lucrului judecat prezintă un dublu aspect: unul negativ, pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu, şi unul pozitiv, pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-un alt proces. În acest context, cele două noţiuni, excepţia puterii de lucru judecat şi prezumţia de lucru judecat nu sunt sinonime.
Astfel, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces cu autoritate de lucru judecat, când se urmăreşte valorificarea, sub forma efectului pozitiv, a celor statuate jurisdicţional anterior, fără ca în al doilea proces să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, cum este situaţia în speţă.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut corect că problemele de drept soluţionate cu putere de lucru judecat prin cele trei hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv sentinţele civile nr. 729/1996 şi 7474/1997 pronunţate de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti şi Decizia civilă nr. 1080/2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, nu pot primi o altă dezlegare în prezentul litigiu.
Curtea va reţine că prin hotărârile judecătoreşti menţionate s-au tranşat, în mod irevocabil, atât chestiunea valabilităţii titlului statului, cât şi aceea a valabilităţii actului de înstrăinare a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 către pârâţii intimaţi M.
De altfel, pornind de la obiectul acţiunii, revendicare imobiliară prin comparare de titluri, însuşi reclamantul recunoaşte implicit că şi pârâţii au un titlu de proprietate asupra aceluiaşi bun, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare ce i se opune a făcut obiectul unei judecăţi anterioare, care a decis că actul este valabil.
Ceea ce solicită reclamantul este, în realitate, constatarea preferabilităţii propriului titlu.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând încălcarea principiului disponibilităţii, este de asemenea, neîntemeiată.
Instanţa nu era obligată să pună în discuţie chestiunea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare, aceasta neconstituind o excepţie procesuală, ce ar fi putut fi analizată doar cu respectarea principiului enunţat, întrucât se urmărea valorificarea lor ca mijloc de probă (prezumţie de lucru judecat, conform art. 1200 pct. 4 cu ref. la art. 1202 alin. (2) C. civ.).
Hotărârile menţionate constituie probe administrate de părţi, pe care instanţa este obligată să le analizeze cu ocazia deliberării. Câtă vreme aceste hotărâri au fost invocate ca probe în apărare, iar reclamantul însuşi le-a menţionat în cuprinsul acţiunii în argumentarea inexistenţei autorităţii de lucru judecat, nu se poate susţine că nu i s-ar fi dat posibilitatea să-şi exercite drepturile procesuale şi că s-ar fi încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor.
Pentru argumentele expuse în analiza primelor două motive de recurs, se va reţine că nu este întemeiată nici critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Referitor la motivele de recurs potrivit cărora instanţa de apel ar fi ignorat practica judiciară actuală şi jurisprundenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, refuzând aplicarea prioritară a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilo Omului, Curtea va reţine că acestea sunt nefondate.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră garantarea dreptului de proprietate, protecţia fiind acordată proprietarului pentru „bunurile sale".
Modul de dobândire a dreptului de proprietate este reglementat în dreptul naţional, care trebuie să conţină şi garanţiile efective ale exercitării acestui drept. Din acest punct de vedere, protecţia pe care o oferă Convenţia se referă la proprietar, fără să facă distincţie după modul în care proprietatea a fost dobândită. Ceea ce se consideră a fi esenţial este legalitatea dobândirii.
În legislaţia română, cumpărarea reprezintă un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, prevăzut de C. civ. şi legile speciale.
Intimaţii pârâţi au devenit proprietari ai imobilului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3 din 10 septembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea tuturor condiţiilor legale, fapt confirmat prin Decizia civilă nr. 1080 din 2 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, decizie irevocabilă.
Recurentul invocă lipsa de relevanţă a bunei credinţe a cumpărătorilor pârâţi intimaţi în procesul comparării titlurilor părţilor specific acţiunii în revendicare, deşi, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acesteia. Ca atare, critica menţionată excede atât obiectului litigiului, cât şi motivării deciziei recurate.
Instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a respectat atât normele dreptului intern, cât şi normele prevăzute prin convenţiile internaţionale la care România este parte, fără să excludă aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum a afirmat recurentul.
În realitate, recurentul încearcă să susţină, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului ar trebui deposedat de bun cu scopul ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ceea ce ar însemna să se accepte ca, prin înlăturarea atingerilor aduse dreptului fostului proprietar, să se creeze noi prejudicii, disproporţionate, pentru dobânditorul actual.
Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocate de recurent în argumentarea ultimului motiv de recurs nu sunt relevante pentru soluţionarea prezentei cauze, întrucât situaţia de fapt avută în vedere (de exemplu, în cauza D. împotriva României) este diferită.
Spre deosebire de cauza menţionată, în care s-a constatat, într-adevăr lipsa de relevanţă a bunei credinţe a chiriaşilor cumpărători, deoarece reclamanta obţinuse în anul 2000 o hotărâre definitivă care constata nelegalitatea naţionalizării imobilului şi dispunea restituirea imobilului, în prezenta cauză reclamantul recurent nu s-a aflat în imposibilitate de a-şi recupera bunul ca urmare a vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995, de către stat.
În speţă, recurentul nu are o hotărâre judecătorească anterioară intrării în vigoare Legii nr. 10/2001, prin care să-i fie confirmat dreptul de proprietate.
Dimpotrivă, acţiunile promovate de acesta anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi cele promovate ulterior, în care Primăria Municipiului Bucureşti a fost parte, au fost respinse irevocabil.
Nu este lipsit de relevanţă nici faptul că, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, recurentul poate beneficia de efectele dispoziţiei nr. 7411 din 12 februarie 2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, dispoziţie prin care i s-au acordat măsuri reparatorii şi care nu a fost contestată în justiţie.
Curtea va reţine că, potrivit deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/20087, date în condiţiile art. 329 C. proc. civ., în acord cu legislaţia europeană şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că, în caz de neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate Convenţia, prioritate ce poate fi dată în cadrul acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziţii decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor aparţinând altor persoane ori securităţii raporturilor juridice.
Având în vedere că dreptul de proprietate al intimaţilor pârâţi a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acesta este garantat de Convenţie, astfel că, în cazul în care s-ar admite acţiunea reclamantului, pârâţii M. ar fi privaţi de un „bun", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamantului este nefondat şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul H.M. împotriva deciziei nr. 507 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2753/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2752/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
