ICCJ. Decizia nr. 2750/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2750/2010
Dosar nr. 112/3/2009
Şedinţa publică din 5 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la 29 noiembrie 2007, reclamanta D.A.C. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar, Administraţia Fondului Imobiliar, SC A. SA şi M.E.D.S., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 699 din 11 noiembrie 2002, a procesului verbal de predare primire din 10 ianuarie 2004 şi a dispoziţiei nr. 7590 din 28 martie 2007, emise de Primăria Municipiului Bucureşti şi să se constate valabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului. S-a solicitat, totodată, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 511 din 21 august 2003 şi să fie obligată Administraţia Fondului Imobiliar să încheie cu reclamanta un contract de închiriere pentru etajul 1 al imobilului în litigiu, cu cheltuieli de judecată.
La data de 10 ianuarie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, solicitând extinderea cadrului procesului prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, a Municipiului Bucureşti.
La data de 25 februarie 2008, reclamanta a formulat o precizare a celui de-al treilea capăt de cerere, în sensul că a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 511 din 21 august 2003, încheiat între M.E.D.S., în calitate de vânzător şi SC A. SA, în calitate de cumpărătoare, având ca obiect imobilul din sector 1 Bucureşti, cu nr. cadastral provizoriu 13633/1, compus din construcţie (S+P+E+M) şi 1226,67 mp teren în folosinţă specială din totalul de 1616 mp, bun înscris în cartea funciară individuală nr. 35716 şi cartea funciară colectivă nr. 30306 a Biroului de carte funciară al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 8889 din 29 iunie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, în baza dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 17 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.A.C.
Prin Decizia civilă nr. 1893 R din 31 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursului, precum şi cererea de repunere în termenul de recurs şi a respins ca tardiv formulat recursul reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 144 pronunţată la 4 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia Primarului general nr. 699 din 11 noiembrie 2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001, o parte din imobilul în litigiu a fost restituită în natură pârâtului S.M.E., ulterior încheindu-se procesul verbal de predare-primire nr. 31020 din 10 ianuarie 2003.
Prin Dispoziţia nr. 7590 din 28 martie 2007, emisă de Primarul General, aceluiaşi pârât i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil nerestituită în natură, pentru care au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a mai reţinut că reclamanta a deţinut în imobil un apartament în baza contractului de închiriere nr. 23504 din 9 februarie 2000, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti – Administraţia Fondului Imobiliar, titular al acestui contract fiind fostul său soţ, M.C.
Căsătoria acestora a fost desfăcută prin sentinţa civilă nr. 82/2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, beneficiul contractului de închiriere fiind atribuit reclamantei.
La adresa nr. 31020 din 10 ianuarie 2003, Administraţia Fondului Imobiliar a făcut cunoscut chiriaşilor, inclusiv reclamantei, că, urmare a emiterii Dispoziţiei nr. 699 din 11 noiembrie 2002, prin care imobilul situat la adresa menţionată a fost restituit pârâtului S.M.E., contractele de închiriere îşi încetează aplicabilitatea, urmând ca noul proprietar să respecte dreptul la locaţiune conform OUG nr. 40/1999.
S-a considerat de către prima instanţă că, în aceste condiţii, reclamanta fiind terţ în raport de cele două dispoziţii emise, potrivit art. 26 pct. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, nu are calitatea să solicite constatarea nulităţii acestora în raport de prevederile menţionate, care statuează expres că dispoziţiile emise în baza acestui act normativ pot fi atacate în justiţie doar de persoanele care se pretind îndreptăţite la restituire, reclamanta neinvocând această calitate, ci contestând calitatea de persoană îndreptăţită a beneficiarului dispoziţiei.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta D.A.C., criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii ce nu au incidenţă în cauză, având în vedere că este terţ faţă de raportul juridic determinat prin emiterea dispoziţiei în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamanta a susţinut că are, însă, în această calitate, un interes juridic ocrotit pentru a invoca nulitatea absolută a dispoziţiei şi, implicit, îşi justifică calitatea procesuală activă, dată fiind împrejurarea că, prin emiterea Dispoziţiei nr. 699 din 11 noiembrie 2002 şi a procesului verbal de punere în posesie din 10 ianuarie 2003, i s-a adus o vătămare a dreptului locativ propriu prin vânzarea apartamentului pe care îl deţine în calitate de chiriaş către SC A. SA, cu nerespectarea dreptului de preemţiune la cumpărare şi a celorlalte prevederi ale OUG nr. 40/1999, ceea ce atrage drept sancţiune nulitatea contractului de vânzare-cumpărare astfel încheiat, conform prevederilor art. 17 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Apelanta reclamantă a arătat că, în acest context, indiferent de modul cum este intitulată, potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., instanţa de judecată trebuia să interpreteze adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acesteia, în speţă cererea sa reprezentând o acţiune de drept comun, formulată potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (1) şi art. 112 C. proc. civ.
Reclamanta a solicitat să se constate că a indicat ca temei de drept al acţiunii art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, care asimilează dispoziţia primarului unui act autentic şi a invocat ca motiv de nulitate absolută dispoziţiile art. 968 C. civ. privind cauza ilicită.
La termenul din 28 septembrie 2009, respectiv la prima zi de înfăţişare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei în primă instanţă. Prin Decizia civilă nr. 445 A pronunţată la 28 septembrie 2009, curtea de apel a admis apelul declarat de reclamanta D.A.C., a anulat sentinţa civilă nr. 144 din 4 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Prin aceeaşi hotărâre s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, dispunându-se înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă, după rămânerea irevocabilă a deciziei, în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.
Prin considerentele deciziei menţionate, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că principala solicitare formulată de reclamantă, enunţată prin primul capăt de acţiune, o constituie cererea acesteia, ca terţă persoană, de anulare a unor dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care unitatea deţinătoare a soluţionat notificările persoanei îndreptăţite în sensul restituirii imobilului preluat abuziv de stat, imobil situat în Bucureşti, sector 1.
S-a considerat că, faţă de motivarea cererii în sensul lipsei calităţii intimatului pârât M.E.D.S. de persoană îndreptăţită, deşi acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fără indicarea vreunui articol, precum şi pe dispoziţiile art. 948 pct. 4, art. 966 şi art. 968 C. civ., aceasta nu poate fi calificată drept contestaţie îndreptată împotriva dispoziţiilor, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci ca o acţiune de drept comun în constatarea nulităţii unor acte juridice civile.
Reţinând că primul capăt al acţiunii introductive îl constituie o cerere evaluabilă în bani, în lipsa unei precizări din partea reclamantei cu privire la valoarea obiectului celor două acte juridice a căror nulitate s-a solicitat să se constate, conform obligaţiei prevăzută de art. 112 pct. 3 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că singura soluţie rezonabilă este aceea de a se da eficienţă normei juridice cu caracter general, respectiv art. 1 pct. 1 C. proc. civ., iar nu dispoziţiei speciale cuprinse în art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Raportat la aceleaşi argumente, s-a constatat că şi cererile cu caracter accesoriu referitoare la anularea procesului verbal de predare-primire din 10 ianuarie 2003 şi constatarea valabilităţii titlului statului pentru imobilul în litigiu, sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, conform art. 17 C. proc. civ.
Cu privire la ultimul capăt de cerere prin care s-a solicitat obligarea Administraţiei Fondului Imobiliar la încheierea unui contract de închiriere pentru etajul 1 al imobilului din sector 1, s-a reţinut că, în lipsa indicării de către reclamantă a cuantumului chiriei ce ar urma să se plătească în temeiul contractului respectiv, se aplică norma cu caracter general instituită prin dispoziţiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC A. SRL criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâta recurentă a susţinut că instanţa de apel, deşi a reţinut corect că primul capăt de cerere este evaluabil în bani, a constatat eronat că din probele administrate nu a reieşit valoarea imobilului ce face obiectul material al acţiunii.
Astfel, s-a susţinut că, în raport de preţul cu care imobilul în litigiu i-a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 511 din 21 august 2003 de BNP V.B., de 700.000 dolari SUA, la data introducerii acţiunii, 29 noiembrie 2007, echivalentul în lei al acestuia era de 1.845.060 lei (la cursul BNR de 2,6358 lei/dolari SUA), iar în aceste condiţii, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă revenea Tribunalului Bucureşti.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1, lit. b) şi art. 20 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, greşita constatare a existenţei conflictului negativ de competenţă între judecătorie şi tribunal, fără a fi îndeplinite condiţiile cerute de lege.
În susţinerea motivelor de recurs s-a depus la dosar în copie contractul de vânzare-cumpărare menţionat, precum şi certificatul nr. 12243 din 18 august 2003 eliberat de Direcţia Impozite şi Taxe Locale sector 1 Bucureşti, din care rezultă valoarea de impunere a imobilului în litigiu, de 1.378.889.499 lei.
Examinând cu prioritate critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Prin Decizia recurată, curtea de apel, urmare a admiterii apelului reclamantei şi anulării sentinţei Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 296 şi art. 297 alin. (2) C. proc. civ., ca fiind pronunţată de o instanţă necompetentă material în soluţionarea cauzei, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 20 pct. 2 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.
Soluţia constatării conflictului negativ de competenţă între cele două instanţe este nelegală întrucât încalcă dispoziţiile imperative ale art. 20 pct. 2 C. proc. civ.
Potrivit acestui text de lege, „există conflict de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente să judece aceeaşi pricină".
În speţă, nu există două hotărâri irevocabile prin care instanţele să se fi declarat necompetente material să judece cauza.
Astfel, numai sentinţa civilă nr. 8889 din 29 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin care această instanţă şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, a rămas irevocabilă prin respingerea recursului reclamantei ca tardiv, prin Decizia nr. 1893/R din 31 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Cea de-a doua hotărâre, respectiv sentinţa civilă nr. 144 din 4 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a respins acţiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, nu este irevocabilă, fiind atacată cu apel, soluţionat prin Decizia recurată.
Nici cealaltă condiţie prevăzută de art. 20 pct. 2 C. proc. civ. nu este îndeplinită, întrucât declinările de competenţă nu au fost reciproce.
Numai Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti prin hotărâre irevocabilă.
La rândul său, Tribunalul Bucureşti nu s-a declarat necompetent să judece cauza, astfel cum eronat a reţinut curtea de apel, prin Decizia recurată, ci, dimpotrivă a soluţionat cererea reclamantei prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Ca atare, se va reţine că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele art. 20 pct. 2 C. proc. civ., motiv pe care instanţa de apel a reţinut eronat existenţa conflictului negativ de competenţă, sesizând curtea de apel pentru soluţionarea acestuia.
Curtea va constata că, faţă de considerentele expuse, nu se mai impune a se examina critica formulată prin primul motiv de recurs.
În consecinţă, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi reţinând că nu s-a cercetat fondul apelului, urmează să se admită recursul pârâtei SC A. SRL şi, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să se caseze Decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 445/A din 28 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2766/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2749/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
