ICCJ. Decizia nr. 2797/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2797/2010
Dosar nr. 41199/3/2008
Şedinţa publică din 6 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 31 octombrie 2008, reclamanta M.S.M. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, Primăria Sectorului 4 Bucureşti prin Primarul Sectorului 4 Bucureşti şi SC A.V.L.B. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună retrocedarea imobilului teren în suprafaţă de 207 mp situat în Bucureşti, sector 4, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Motivând în fapt cererea, reclamanta a arătat că împreună cu sora sa, B.M.M.D., a cumpărat în anul 1968, un teren de 501 mp situat în Bucureşti, conform actului de vânzare-cumpărare nr. 4386 din 25 mai 1968, ulterior, conform sentinţei civile nr. 651 din 4 februarie 1983 a Judecătoriei Piteşti, devenind unica proprietară a acestuia.
Terenul a fost parţial expropriat prin Decretul nr. 130/1975 pentru utilitate publică, în anexa nr. 15 la Decret regăsindu-se la poziţia 40 suprafaţa de 207 mp şi, odată cu acesta, s-a expropriat construcţia de pe el, ce a fost ulterior demolată.
S-a mai arătat că până în prezent terenul nu a fost folosit pentru scopul pentru care a fost expropriat şi conform Legii nr. 33/1994, există posibilitatea retrocedării sale în natură, posesia sa nefiind niciodată întreruptă.
La data de 15 decembrie 2008, reclamanta a depus la dosar cererea precizatoare sub aspectul cadrului procesual, precum şi un set de înscrisuri în dovedirea celor susţinute prin acţiune.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1800 din 15 decembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 41199/3/2008 a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, respingând acţiunea ca atare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, prin Decizia în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007, că în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1974, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea de drept comun pentru retrocedarea acestora nu mai este posibilă.
Prin motivele de apel se arată că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legislaţiei incidente, prin această sintagmă înţelegându-se nu numai legislaţia internă română, ci şi Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, ca şi orice alte norme din dreptul internaţional mai favorabile cetăţeanului şi care se aplică prioritar faţă de legea internă.
Prin Decizia nr. 241 A din 15 aprilie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamant, împotriva sentinţei civile nr. 2800 din 15 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Aşa cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, soluţionând recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparatori şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit Legii nr. 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicţie în materie, cu obligaţia examinării fondului cauzei, în primă instanţă de către tribunal, în apel, pe cale devolutivă, de către curtea de apel şi în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală".
Într-adevăr, în considerentele deciziei s-a reţinut că „Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicare", dar apelanta-reclamantă nu a făcut nici o dovadă şi nici măcar o susţinere în sensul existenţei unei asemenea împrejurări.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta care a susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate:
Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 20 alin. (2) din Constituţia României, coroborat cu art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că admiterea cererii sale nu ar fi lezat dreptul intimatelor, mai ales că în prezent stăpâneşte terenul, a cărui posesie nu a pierdut-o niciodată, soluţia instanţelor contravenind dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.
Recurenta consideră că a fost subiectul unor preluări abuzive a terenului său, teren ce se află în posesia sa; că Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi liberul acces la o instanţă.
Se consideră de către recurentă că cererea sa este admisibilă cu condiţia (îndeplinită în cauză) de a nu se afecta astfel un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice.
Se invocă în drept incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile legale incidente, precum şi Decizia civilă nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Susţinerile recurentei privind neîngrădirea drepturilor intimatelor prin admiterea acţiunii sale, precum şi faptul că nu şi-a pierdut posesia bunului preluat abuziv, nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru a se depune modificarea deciziei recurate.
De asemenea, aşa cum s-a statuat în Decizia nr. 53/2007, Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil. Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicare, dar aşa cum în mod corect instanţa de apel a reţinut, reclamanta nu a făcut nici o dovadă în sensul acestor împrejurări.
Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S.M. împotriva deciziei nr. 241 A din 15 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2804/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2791/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
