ICCJ. Decizia nr. 2767/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2767/2010
Dosar nr. 7604/118/2008
Şedinţa de la 5 mai 2010
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1554 din 9 decembrie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţii O.E. şi O.Y. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul către reclamanţi la plata echivalentului în RON la data plăţii efective a sumei de 469.000 euro, reprezentând despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 905/C din 23 noiembrie 2005, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a stabilit în mod irevocabil că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituirea în echivalent a imobilului situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 400 m.p. şi construcţie cu două etaje şi a obligat Instituţia Prefectului Constanţa să predea Secretariatului Comisiei Centrale notificarea şi documentaţia prevăzută de art. 16 din Legea nr. 247/2005.
Dosarul se află în aşteptare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiind selectat pentru soluţionare.
Tribunalul a constatat că măsurile de reparaţie prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu sunt reale şi efective, deoarece cererea de acordare de despăgubiri nu a fost soluţionată, iar Fondul Proprietatea nu funcţionează, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Despăgubirile pentru prejudiciul material suferit au fost stabilite la nivelul unei sume corespunzătoare valorii actuale de circulaţie a imobilului.
Prin Decizia nr. 96/C din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa de apel a reţinut că reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor a fost confirmată în mod irevocabil de către o instanţă de judecată, aceştia având o creanţă patrimonială certă, ceea ce reprezintă un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
A pretinde reclamanţilor să aştepte derularea unor proceduri afectate puternic de incertitudine în privinţa duratei şi a finalităţii, asupra cărora reclamanţii nu pot avea nici un control, după ce autorităţile au lăsat să treacă peste patru ani fără a adopta măsuri în vederea achitării despăgubirilor, înseamnă a impune reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă.
În ceea ce priveşte cuantumul creanţei, instanţa de apel a reţinut că Tribunalul Constanţa, în Dosarul nr. 970/2004, a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 841.400 RON, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului la începutul anului 2005, dar prin inacţiunea statului, care nu a plătit această sumă o perioadă mai mare de patru ani, valoarea imobilului a crescut semnificativ.
La stabilirea valorii prejudiciului, s-a avut în vedere expertiza extrajudiciară depusă de reclamantă, realizată de acelaşi expert care a efectuat expertiza la prima judecată, avându-se în vedere că pârâtul nu a făcut obiecţiuni cu privire la modalităţile tehnice de efectuare a lucrării.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul a arătat că Decizia atacată este nelegală, deoarece, în condiţiile în care dreptul la despăgubiri al reclamanţilor a fost stabilit în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea acestora trebuie să se facă în procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 81 /2007.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor se face numai de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, de către evaluatorii autorizaţi aflaţi la dispoziţia acesteia, părţile interesate având posibilitatea să atace în instanţă cuantumul astfel stabilit.
Selectarea dosarelor de acordare a despăgubirilor se face în mod aleatoriu în cadrul Comisiei Centrale, iar reclamanţii aveau deschisă calea acţiunii în contencios administrativ împotriva refuzului Comisiei Centrale de a emite decizie de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin Decizia nr. 905/C din 23 noiembrie 2005, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a admis apelul declarat de Instituţia Prefectului judeţului Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 921 din 14 iunie 2005 a Tribunalului Constanţa, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamanţii din prezenta cauză au calitate de persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Constanţa.
Prin aceeaşi decizie a fost respinsă cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la emiterea unei dispoziţii motivate privind acordarea despăgubirilor băneşti, iar pârâtul a fost obligat să predea Secretariatului Comisiei Centrale notificarea şi documentaţia prevăzută de art. 16 din Legea nr. 247/2005 cu privire la imobil.
Prin adresa nr. 770865 din 25 noiembrie 2008, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a comunicat Tribunalului Constanţa că Instituţia Prefectului judeţului Constanţa a înaintat Secretariatului Comisiei Centrale documentaţia la data de 22 septembrie 2006, dosarul fiind în aşteptare, pentru că nu a fost selectat.
Se constată, aşadar, că urmare a deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa la data de 23 noiembrie 2005, reclamanţii au dobândit un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., un reclamant nu se poate prevala de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, sub una din cele trei reguli avute în vedere, decât în măsura în care actele de care se plânge se raportează la „bunuri".
Noţiunea de „bun" poate cuprinde atât „bunurile existente" cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.
În cauză, sentinţa Tribunalului Constanţa, pronunţată la data de 14 iunie 2005 şi Decizia Curţii de Apel Constanţa din 23 noiembrie 2005 au creat, în ceea ce priveşte pe reclamanţi, speranţa legitimă de a beneficia efectiv de o sumă de bani ce li se cuvine cu titlu de despăgubiri, astfel încât „creanţa" lor este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială, care atrage după sine aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Recurentul susţine că din moment ce dreptul la despăgubiri a fost stabilit în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, stabilirea valorii despăgubirii nu se poate realiza decât cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi că numai Comisia Centrală are competenţa de a stabili cuantumul despăgubirilor, în baza evaluărilor făcute de experţi tehnici autorizaţi.
Susţinerea recurentului nu este întemeiată, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat instanţei de judecată să constate că sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în cuantum de 469.000 euro, echivalentul în RON şi să oblige Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata acestei sume, motivând, în esenţă, că nici până în prezent Comisia Centrală nu a întreprins vreun demers în vederea despăgubirii efective.
Acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, instanţele nu au fost sesizate cu o acţiune ce îşi are izvorul în aplicarea Legii nr. 10/2001, ci cu o acţiune de drept comun, prin care, în aplicarea reglementărilor interne privind dreptul de proprietate, interpretate în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., reclamanţii au solicitat sancţionarea statului pentru lipsa demersurilor în vederea achitării despăgubirilor la care legea specială îi îndreptăţeşte, conform hotărârii judecătoreşti devenită definitivă şi rămasă irevocabilă.
Cum reclamanţii beneficiază de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, cererea acestora va fi analizată din prisma acestui articol.
Potrivit art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie:
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale Nimeri nu poate fi lipit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica şi în condiţiile premzute de lege şi depnncipiile generale ale dreptului internaţional
Dispoziţiile precedente nu aduc aţinere dreptului statelor de a adopta măsurile necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asvgwa plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor".
În jurisprudenţa constantă stabilită, C.E.D.O. a statuat că, potrivit acestui articol, protecţia dreptului de proprietate se realizează prin intermediul a trei reguli distincte.
Astfel, prima regulă are un caracter general şi consacră principiul respectării proprietăţii, a doua regulă vizează lipsirea de proprietate, pe care o supune anumitor condiţii, iar a treia regulă, care se regăseşte în cel de al doilea alineat al art. invocat, se referă la dreptul statului de a reglementa folosinţa bunurilor.
Situaţia reclamanţilor, care nu au putut beneficia de despăgubiri pe o durată de timp mai mare de patru ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, combinată cu lipsa vreunui demers din partea autorităţilor în vederea achitării acestora şi cu o procedură de selecţie aleatorie a dosarelor, ce lasă loc arbitrariului, reprezintă o lipsire de proprietate, ce face incidenţă a doua normă a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Lipsirea de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificată numai dacă a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, a avut un temei legal şi a existat un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea Europeană a statuat că justul echilibru nu există atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă.
Or, aşa cum s-a arătat, intervalul mare de timp, în care reclamanţii nu au putut beneficia de despăgubiri şi imposibilitatea în care s-au aflat de a accelera mecanismul de funcţionare a sistemului de plată, datorată lipsei unei proceduri previzibile, echivalează cu o sarcină excesivă impusă acestora, de natură a rupe justul echilibrul între atingerea adusă dreptului de proprietate şi scopul legitim urmărit.
Nefondată este şi susţinerea recurentului, în sensul că reclamanţii aveau deschisă calea contenciosului administrativ pentru a obliga Comisia Centrală să dea curs dosarului lor de despăgubiri.
Aşa cum s-a arătat mai sus, raportul juridic dedus judecăţii este stabilit între reclamanţi şi Statul Român, ca debitor al obligaţiei pozitive de a organiza un mecanism funcţional, care să asigure respectarea tuturor obligaţiilor internaţionale asumate, printre care şi aceea a respectării dreptului de proprietate garantat de Convenţie, iar obiectul cererii de chemare în judecată constă în sancţionarea statului pentru eşecul de a pune la punct un astfel de sistem.
Or, nu se poate reţine că cererea reclamantului este neîntemeiată, din moment ce în numeroase hotărâri pronunţate împotriva României, Curtea Europeană, chiar dacă salută evoluţiile pozitive înregistrate în procedura acordării de despăgubiri, a constatat că nu s-a demonstrat că sistemul organizat funcţionează conform unei proceduri şi unui calendar previzibil.
Fiind vorba despre o acţiune de drept comun, regulile aplicabile administrării probatoriului sunt cele prevăzute de dreptul comun, inclusiv cu privire la stabilirea despăgubirilor, motiv pentru care nefondate sunt şi criticile referitoare la necesitatea efectuării expertizei de către experţi autorizaţi, agreaţi de Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, recursul pârâtului va fi privit ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, împotriva deciziei nr. 96 din 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2776/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2765/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
