ICCJ. Decizia nr. 2817/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2817/2010
Dosar nr. 5526/118/2008
Şedinţa publică din 6 mai 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 244 din 26 februarie 2009, Tribunalului Constanţa, secţia civilă a admis în parte acţiunea reclamantei V.N. formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, astfel cum a fost precizată.
A fost respinsă ca nefondată cererea de anulare parţială a dispoziţiei nr. 1775 din 21 martie 2008 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, pârâul fiind obligat la completarea dispoziţiei menţionate, în sensul restituirii în natură către reclamantă şi a construcţiei situate în mun. Constanţa, str. V., reprezentând corpul B, cu regim de înălţime parter, cu suprafaţa de 35 mp, astfel cum a fost individualizat în referatul din 22 octombrie 2007.
A fost respinsă ca nefondată cererea de restituire a terenului aferent construcţiei menţionate.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta are, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii şi pentru corpul B de clădire individualizat în referatul de fundamentare al dispoziţiei contestate, întrucât a probat dreptul de proprietate al autorului său şi preluarea bunului de către stat în perioada de referinţă a legii speciale, prin depunerea „autorizaţiunilor" din 27 iunie 1928 şi din 21 iunie 1927 eliberate lui V.T. în vederea construirii la proprietatea nr. 2 din strada V. a două construcţii, din care cea de-a doua cu 4 camere şi antreu.
S-a reţinut totodată că s-a depus autorizaţia de construcţie din 28 februarie 1939, prin care soţii T. şi T.V. au fost autorizaţi să construiască la proprietatea din strada V. nr. 4 şi 6, un adaos constând în suprapunerea unui etaj peste parterul existent compus din 9 încăperi, precum şi în adăugirea la parter a unei magazii de materiale şi locul scării pentru etaj. Conform cererii de înregistrare din 28 august 1950, autorul reclamantei, T.V., a desfăşurat în atelierele din str. V. nr. 4 activitatea de spălătorie-boiangerie.
Faţă de modalitatea de preluare relevată de actele aflate la dosar, imobilul din str. V. nr. 4 (în întregime) se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât din motivarea dispoziţiei emise nu rezultă contestarea dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra celui de-al doilea corp de construcţie din str. V. nr. 4, ori modalitatea de preluare a acestuia de către stat.
Prima instanţă a reţinut, în acest context, incidenţa art. 9 din Legea nr. 10/2001, care se referă la restituirea în natură a imobilelor „în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini".
A fost respinsă, însă, cererea reclamantei de restituire şi a terenului aferent acestui corp de construcţie, pe considerentul că în cauză nu există nici o dovadă a dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra vreunei suprafeţe de teren la adresa din Constanţa, str. V. nr. 4. O asemenea menţiune nu este înscrisă nici în anexa la Decretul nr. 92/1950, V.T. figurând acolo ca proprietar la adresa din Constanţa, str. V. nr. 4 şi 6 doar cu 8 apartamente.
Tribunalul a apreciat că argumentul esenţial în aprecierea netemeiniciei pretenţiilor reclamantei cu privire la terenul aferent construcţiei din str. V. nr. 4 îl reprezintă faptul că acest teren nu a făcut obiectul notificării nr. 49 din 30 mai 2001; sintagma „parterul imobilului din Strada V. nr. 4" utilizată în cuprinsul notificării acreditează ideea că obiectul notificării 1-a constituit exclusiv construcţia, nu şi terenul aferent.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta V.N. care a apreciat-o ca nelegală şi netemeinică prin prisma respingerii capătului de cerere referitor la restituirea terenului aferent corpului B din clădire, cât şi pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.
Prin Decizia civilă nr. 239/C din 19 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul declarat şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a obligat pârâtul să restituie reclamantei şi terenul aferent corpului B de clădire situat în Municipiul Constanţa, str. V. nr. 4.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Apelantul pârât Primarul Municipiului Constanţa a contestat dreptul de proprietate al autorilor reclamantei faţă de corpul B al clădirii situate în Constanţa, str. V. nr. 4.
Criticile referitoare la inexistenţa unui înscris care să ateste titlul de proprietate şi pentru acest edificiu sunt nefondate câtă vreme autoritatea publică locală - privită în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ca entitate parte componentă a statului care a preluat abuziv imobilul - nu a probat faptul că acest corp nu a aparţinut niciodată lui V.T., care a figurat în registrul de proprietăţi ca titular al construcţiilor edificate la nr. 4 şi 6 al str. V., ori că statul l-a dobândit în patrimoniu ca efect al unei transmisiuni de la o terţă persoană.
În cauză există dovada că acest corp (a cărui afectaţiune de magazie/atelier a fost recunoscută prin referatul din 22 octombrie 2007), a fost dezafectat ca urmare a stării tehnice precare avute încă înainte de 1990, el nefiind destinat rolului locativ. Existenţa autorizaţiilor de construire din 1927 şi 1928, coroborate cu cererea formulată la 28.08.1950 de autorul apelantei, V.T., pentru autorizarea exercitării meseriei sale, confirmă că acesta îşi desfăşura activitatea profesională în atelierele situate în str. V. nr. 4, care erau aşadar edificate la acea dată şi utilate astfel cum rezultă din cuprinsul cererii.
Nu este lipsit de relevanţă nici conţinutul autorizaţiei de construire din 1939, care permitea soţilor să edifice în acel an o magazie, astfel că apelantul pârât nu poate contesta reclamantei dreptul de proprietate asupra corpului B pe deducţia (ce nu reiese din act) că anexele urmau a fi alipite corpului existent, iar nu realizate „în curte" cum menţionează înscrisul.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel a constatat că în mod corect prima instanţă a dispus completarea dispoziţiei, în sensul restituirii în natură şi a acestui edificiu.
Sub aspectul motivelor de apel formulate de apelanta reclamantă, s-a constatat că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut, printr-o interpretare excesiv literală a conţinutului notificării înregistrate sub nr. 49 din 30 mai 2001 la BEJ A.R., că reclamanta nu a solicitat şi terenul aferent construcţiei ce nu a putut face obiectul măsurilor reparatorii prevăzute prin Legea nr. 112/1995, câtă vreme notificanta a menţionat că a primit despăgubiri conform Hotărârii nr. 765/2000 a Consiliului Judeţean Constanţa, pe care a şi anexat-o documentaţiei înaintate persoanei deţinătoare.
Conform acestui act, petiţionarei V.N. i s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru locuinţele aflate la etajul imobilului din str. V. nr. 4 şi pentru cota indiviză de teren aferent, de 122 mp, cât şi pentru locuinţele situate în imobilul din str. V. nr. 6, cu terenul aferent de 178,60 mp.
Aceleaşi precizări privitoare la obiectul cererii de restituire în natură au fost aduse prin adresa înregistrată din 21 noiembrie 2007 la Primăria Municipiului Constanţa, însă autoritatea locală a emis dispoziţia nr. 1775 din 21 martie 2008 fără a solicita apelantei reclamante lămuriri, în condiţiile legii, în legătură cu conţinutul notificării.
Această clarificare era necesară în măsura în care conform referatului privind fundamentarea dispoziţiei, nr. 140858 din 22 octombrie 2007 a Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 10/2001 (întocmit aşadar a doua zi după înregistrarea cererii precizatoare a notificantei), autorul reclamantei V.T. figura în Registrul de proprietăţi pe anul 1936, ca ocupând lotul 10 din careul nou 147 pe care se aflau cele două construcţii, iar potrivit art. 20 alin. (1) din lege, persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie.
Odată ce statul a recunoscut apelantei dreptul de proprietate asupra terenului aferent imobilelor în procedura Legii nr. 112/1995, nu poate contesta acelaşi drept în raport de normele Legii nr. 10/2001, iar restituirea în natură a terenului aferent corpului B de clădire permite ca valorificarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra edificiului să nu fie unul iluzoriu şi ineficient faţă de starea actuală a acestuia şi de împrejurare că pentru celelalte construcţii nu au fost impedimente în sensul recunoaşterii aceluiaşi drept.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.
Prin motivele de recurs formulate se arată că, faţă de probatoriile administrate în cauză rezultă că autorii reclamatei au fost proprietarii imobilelor situate în str. V., nr. 4 şi 6, aceste două imobile nefiind separate. Pentru aceste imobile există ataşate la dosarul cauzei autorizaţiile de construire eliberate în anii 1927, 1928 şi respectiv în anul 1937, referindu-se la construcţiile parter şi etaj edificate la adresa str. V., nr. 4, 6.
Pentru corpul B pe care reclamanta îl solicită, nu există la dosar nici un înscris prin care să se ateste dreptul de proprietate al numiţilor V.T. şi T.V. a întrucât din autorizaţiile depuse la dosar nu rezultă că vreuna ar fi privit acest corp de construcţie.
Mai mult decât atât, acest aspect rezultă şi din planul cadastral întocmit în anii 1936 - 1938 unde este evidenţiat lotul 10 din care fac parte cele două imobile, iar la nr. 4 se poate observa că este vorba doar de o singură construcţie, respectiv corpul A. De asemenea, potrivit situaţiei juridice existentă la dosarul cauzei, rezultă că în prezent, există şi un corp de clădire B la adresa din Str. V. nr. 4, însă nu reiese cine este proprietarul acestei construcţii şi, mai ales, nu rezultă când a fost edificată această construcţie şi în baza oricărei autorizaţii.
Cu privire la autorizaţia de construcţie din 28 februarie 1939, soţii Vlădescu au fost autorizaţi să construiască un etaj peste parterul existent, precum şi să adauge la parter o magazie de materiale şi locul scării pentru etaj. Aşa cum se precizează şi in autorizaţie, acestea trebuiau să fie lipite de vechea construcţie, respectiv corpul A, întrucât scara pentru etaj nu putea fi altfel folosită.
Este de observat că această autorizaţie nu se referă în nici un caz la corpul B, întrucât din schiţa ataşată rezultă că corpul B nu este lipit de corpul A şi în mod evident acest loc de scară nu a fost construit în corpul B.
Având în vedere aceste aspecte, rezultă că, în ceea ce priveşte corpul B de construcţie aflat in Str. V. nr. 4, nu s-a făcut dovada că autorii reclamantei au fost proprietarii acestei construcţii sau că aceasta a fost edificată de către soţii V.
Reclamantei îi revenea sarcina, conform art. 1169 C. proc. civ. să dovedească dreptul de proprietate asupra corpului B de clădire, ori reclamanta nu a administrat nici o probă în dovedirea afirmaţiilor sale.
Totodată, prin notificarea formulată, reclamanta nu a solicitat restituirea în natură a parterului imobilului situat in str. V., nr. 4, imobil ce nu a făcut obiectul despăgubirilor, însă a solicitat şi restituirea corpului B, adică a unui alt imobil - construcţie situat la aceeaşi adresă.
În susţinerea celor afirmate este şi Hotărârea Consiliului Judeţean Constanţa în care se arată că imobilul situat in Constanţa, str. V., nr. 4 se compune din parter şi etaj, fără însă a se menţiona şi un alt corp de clădire aflat la aceeaşi adresă, hotărâre ce nu a fost contestată de către petenta V.N.
Prin urmare, reclamanta nu a făcut dovada prin nici un mijloc de probă că este persoana îndreptăţită la restituirea imobilului clădire corp B, situat în Str. V., nr. 4.
Cât priveşte terenul de sub construcţia B, se arată că, pentru acest teren, reclamanta a fost despăgubită prin Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 112/1995, unde se precizează că pentru cota indiviză de teren în suprafaţă de 122 m.p. i se acordă reclamantei suma de 111.234.155 RON.
Se solicită instanţei să aibă în vedere şi înscrisul înregistrat la Primărie sub nr. 56320 din 21 noiembrie 2007, prin care V.N. recunoaşte că prin Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a primit despăgubiri pentru locuinţele corpului A de clădire şi pentru terenul de sub casă şi curte, în suprafaţă de 122 mp.
În drept se invocă prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Prin motivele de recurs se susţine că reclamanta nu a făcut, în condiţiile art. 1169 C.civ, dovada că autorii săi au fost proprietarii corpului B de clădire din imobilul aflat in Str. V. nr. 4, Municipiul Constanţa.
Se arată în acest sens că autorizaţiile depuse la dosar nu privesc corpul B de clădire şi se face trimitere la conţinutul planului cadastral întocmit în anii 1936 - 1938.
Faţă de împrejurarea că recursul este o cale de atac prin care se pot formula numai critici de nelegalitate în legătură cu hotărârea împotriva căruia este exercitat, Înalta Curte nu poate cenzura situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel prin interpretarea probelor administrate, aspectele de netemeinicie invocate nemaiputând fi analizate în acest stadiu procesual, date fiind prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.
Raportat la critica formulată de recurent cu privire la îndreptăţirea reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii pentru corpul B de clădire aflat in Str. V. nr. 4, controlul judiciar exercitat pe calea recursului nu poate viza interpretarea pe care instanţa de apel a dat-o probelor administrate şi în urma căreia a concluzionat că acest corp de clădire a fost edificat de autorii reclamantei, ci numai respectarea prevederilor art. 23-24 din Legea nr. 10/2001 sub aspectul puterii doveditoare a înscrisurilor prin care s-a dovedit proprietatea asupra acestui bun.
Din această perspectivă, critica nu este fondată.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acţiunii în revendicare imobiliară.
Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ. În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidenţa Legii 10/2001, prin art. 24 din Lege, legiuitorul instituie o prezumţie legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite la aplicarea acestui act normativ. Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
În cauză, în lista anexă a Decretului 92/1950, autorul reclamantei figurează la poziţia 498 cu 8 apartamente situate în Constanţa, str. V.
În ceea ce priveşte compunerea acestor imobile, în mod corect Curtea de Apel a stabilit că prin autorizaţiilor de construire din 1927 şi 1928, coroborate cu cererea formulată la 28 august 1950 de autorul apelantei, V.T., pentru autorizarea exercitării meseriei sale şi care confirmă că acesta îşi desfăşura activitatea profesională în atelierele situate în str. V. nr. 4, edificate la acea dată şi utilate, a fost dovedit de către reclamantă dreptul de proprietate şi asupra unui corp B de clădire aflat in Str. V. nr. 4.
Faţă de conţinutul art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 şi în raport de prevederile HG 250/2007 de pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, autorizaţiile de construire ca şi cererea formulată de autorul reclamantei, coroborate cu conţinutul actului normativ de preluare şi cu împrejurarea că acest corp de clădire se află în deţinerea entităţii notificate, dovedesc că autorii reclamantei au fost proprietari şi asupra acestui corp de clădire, ceea ce o îndreptăţeşte pe reclamantă să beneficieze de restituirea bunului în litigiu.
În ceea ce priveşte critica vizând faptul că, prin notificarea formulată, reclamanta nu a solicitat restituirea în natură a parterului imobilului situat in str. V., nr. 4, imobil ce nu a făcut obiectul despăgubirilor, însă a solicitat şi restituirea corpului B, adică a unui alt imobil - construcţie situat la aceeaşi adresă şi cea prin care se invocă Hotărârea Consiliului Judeţean Constanţa în care se arată că imobilul situat in Constanţa, str. V., nr. 4 se compune din parter şi etaj, fără însă a se menţiona şi un alt corp de clădire aflat la aceeaşi adresă, hotărâre ce nu a fost contestată de către petenta V.N., Înalta Curte reţine următoarele:
Motivele de apel formulate în cauză de Primarul Municipiului Constanţa nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conţinut.
Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
Prin urmare, aceste critici nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor întrucât ele nu au constituit în prealabil şi motive de apel în calea exercitată de apelantul-pârât.
Se critică prin recursul declarat soluţia pronunţată de Curtea de Apel în soluţionarea apelului declarat în cauză de reclamanta-apelantă, arătându-se că pentru terenul de sub construcţia B, reclamanta a fost despăgubită prin Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 112/1995, unde se precizează că pentru cota indiviză de teren în suprafaţă de 122 m.p. i se acordă suma de 111.234.155 RON, prin înscrisul înregistrat la Primărie sub nr. 56320 din 21 noiembrie 2007, reclamanta recunoscând că a primit aceste despăgubiri.
Nici această critică nu este fondată.
Prin Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 112/1995, reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de a primi despăgubiri atât pentru locuinţele aflate la etajul imobilului din str. V. nr. 4 şi pentru cota indiviză de teren aferent, de 122 mp, cât şi pentru locuinţele situate în imobilul din str. V. nr. 6, cu terenul aferent de 178,60 mp.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor iar potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a legii, persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie.
Prin urmare, Hotărârea nr. 765/2000 a Comisiei Judeţene de Aplicare a Legii nr. 112/1995 nu constituie un impediment în recunoaşterea dreptului reclamantei de a obţine, în temeiul Legii 10/2001, restituirea terenului aferent corpului B de clădire situat în str. V. nr. 4 din Municipiul Constanţa, date fiind dispoziţiile art. 20 din acest act normativ.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 239/c din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2821/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2815/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
