ICCJ. Decizia nr. 2832/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2832/2010
Dosar nr. 65/118/2006
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Constată că la data de 14 aprilie 2006, reclamantul F.D. s-a adresat instanţei, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Primarul Oraşului Medgidia şi solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei nr. 338 din 2 februarie2006 emisă de pârât, cu obligarea acestuia de a emite o nouă dispoziţie prin care să dispună restituirea în natură a suprafeţei de 1021 mp teren intravilan, situată în Municipiul Medgidia, precum şi despăgubiri pentru construcţiile care au fost edificate pe acest teren şi care în anul 1977 au fost demolate, fără a primi vreo despăgubire.
Prin sentinţa civilă nr. 937 din 9 mai 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamant.
S-a reţinut de către prima instanţă că prin dispoziţia nr. 339 din 2 februarie 2006, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 200 mp situat în Medgidia, şi măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa de teren care nu a putut fi restituită în natură, întrucât este ocupată de blocul TV3 şi alee de acces, teren intravilan în suprafaţă de 812 mp, situat în zona de vest a Municipiului Medgidia.
S-a constatat că dispoziţia atacată este legală, întrucât terenul solicitat face parte din domeniul public de interes local şi este afectat de detalii de sistematizare, conform situaţiei de fapt reţinută pe baza raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.
Referitor la cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri băneşti pentru construcţii demolate, instanţa a reţinut că, pe de o parte, prin notificarea formulată, nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii şi pentru construcţii, iar pe de altă parte nici nu era îndreptăţită să le solicite, întrucât imobilul-construcţie a fost demolat la solicitarea acestuia, pe data de 4 ianuarie 1977.
Prin Decizia civilă nr. 260/C din 12 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul F.D., împotriva hotărârii respective.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de reclamant, fiind aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în situaţia imobilelor preluate abuziv, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent în cazul în care construcţiile au fost demolate, iar terenurile au fost ocupate.
S-a constatat că zona în care a fost situat imobilul în litigiu este ocupată de alee asfaltată de acces pietonal, platformă betonată amenajată pentru colectarea deşeurilor menajere, blocul de locuinţe TV3 şi spaţiu verde din jurul acestuia, amenajări ce ocupă întreaga suprafaţă de 812 mp teren pentru care s-a dispus măsura compensării.
Împotriva deciziei respective, în termen legal, la data de 9 februarie 2009, a declarat recurs reclamantul F.D., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, care să fie schimbată, în tot, admiţându-i-se contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost formulată.
Prin motivele de recurs, depuse odată cu cererea, reclamantul, invocând aplicarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât din suprafaţa totală de 1012 mp teren solicitată, numai suprafaţa de 162 mp, ocupată de blocul TV3, nu poate fi restituită în natură, restul de 850 mp teren putând să-i fie restituită, în condiţiile în care suprafeţele de 42 mp ( ocupată de un garaj ); de 41 mp (ocupată de alee de acces pietonal); de 98 mp (ocupată de platforma betonată amenajată pentru colectarea deşeurilor menajere) şi suprafaţa de 66,5 mp reprezentând spaţiu verde, îi pot fi restituite în natură.
S-a mai susţinut faptul că ambele instanţe nu s-au pronunţat cu privire la capătul de cerere prin care a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru construcţiile edificate pe teren şi care au fost demolate fără a primi despăgubiri la data respectivă.
La data de 29 iunie 2006, intimatul Primarul Municipiului Medgidia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.
Analizând recursul declarat de reclamant prin prisma criticilor formulate şi a motivului de modificare invocat, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat şi-l va respinge, ca atare, avându-se în vedere considerentele ce vor urma:
Susţinerile recurentului, referitoare la faptul că instanţele nu s-au pronunţat asupra capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri, sunt eronate.
Astfel, prima instanţă, prin hotărârea pronunţată în cauză, a analizat în considerentele arătate la pag nr. 142 alin. (2), cererea respectivă arătând sub un dublu aspect motivele pentru care reclamantului nu i s-au acordat despăgubiri băneşti pentru construcţiile demolate, respectiv faptul că prin notificarea formulată nu a solicitat măsuri reparatorii pentru acestea, precum şi faptul că nici nu era îndreptăţit, construcţiile fiind demolate la cererea sa.
În acelaşi timp, soluţionarea acestui capăt de cerere nu a constituit obiect al criticilor formulate de reclamant prin motivele apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, astfel încât Curtea de Apel Constanţa nu a fost învestită sub acest aspect.
În al doilea rând, deşi legea specială cu caracter reparatoriu instituie, în principal, principiul restituirii în natură, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ prevăd, în subsidiar, şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Or, în cauză, pe baza situaţiei de fapt reţinută din materialul probatoriu administrat în cauză, în mod corect s-a constatat de către instanţele de fond, că nu mai este posibilă restituirea în natură, fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, terenul solicitat de reclamant fiind ocupat de amenajări de utilitate publică.
În explicitarea noţiunii de teren afectat unor amenajări de utilitate publică, prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007 la pct. 10.3 s-a stabilit că se au în vedere „suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri, grădini publice, pieţe pietonale şi altele".
În acest sens, instanţa de apel a examinat în mod corect cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, atunci când a respins apelul declarat de reclamant, întrucât expertul tehnic a avut în vedere atât terenul ocupat, cât şi cel aferent construcţiilor, mai exact cel necesar bunei funcţionări a acestora în sensul art. 11 pct. 5 din HG nr. 250/2007, soluţia instanţei de fond, respectând şi dispoziţiile art. 10 pct. 3 din aceleaşi Norme Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care instituie obligativitatea menţinerii căilor de acces, a trotuarelor sau a spaţiilor verzi, etc.
Prin urmare, interpretarea restrictivă a noţiunii de teren ocupat ar contraveni dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care face distincţia între „teren liber" şi „teren ce nu poate fi eliberat", iar realizarea scopului exproprierii nu are un asemenea înţeles, de vreme ce legea nu permite restituirea în natură când lucrările ocupă funcţional întregul teren sau când, ar fi afectat unor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane sau rurale.
Pentru a se putea dispune în sensul celor arătate anterior este necesar a se stabili cu certitudine dacă acele amenajări sau lucrări sunt în mod real de utilitate publică, precum şi dacă ele existau la data intrării în vigoare a legii.
Aceste cerinţe au fost pe deplin îndeplinite în cauză, în mod întemeiat reţinându-se că amenajările de utilitate publică ocupă, în întregime, suprafaţa de 812 mp teren solicitată, întreaga zonă în care a fost situat imobilul în litigiu fiind ocupată, fapt atestat prin H.C.L. Medgidia cu nr. 135 din 30 august 1999 şi nr. 75 din 26 septembrie 2000.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul F.D. se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 260C din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2825/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2824/2010. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
