ICCJ. Decizia nr. 2833/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2833/2010
Dosar nr. 8550/3/2006
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă la data de 10 martie 2006, reclamantul A.M. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC R.V. SA, A.I. şi A.O., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. D., compus din construcţie în suprafaţă utilă de 185,34 mp, cu demisol, parter şi etaj, şi teren aferent, precum şi să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între SC R.V. SA, în calitate de vânzător, şi A.I. şi A.O., în calitate de cumpărători.
Prin încheierea interlocutorie din 08 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a respins excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ca neîntemeiate, şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Rămânând, astfel, învestit numai cu soluţionarea cererii în revendicare, îndreptată de reclamant numai împotriva pârâţilor-persoane fizice, conform precizării acestuia de la termenul din 25 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa nr. 783 din 30 mai 2007, prin care a admis această cerere, dispunând obligarea pârâţilor să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. D.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că este competent să judece în primă instanţă pricina, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., că cererea în revendicare dedusă judecăţii este admisibilă, întrucât dreptul pretins de reclamant poate fi, în principiu, valorificat după regulile stabilite de art. 480 C. civ., dar că dreptul la acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este prescris în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cererii în revendicare, Tribunalul a reţinut că, întrucât preluarea imobilului litigios s-a făcut fără titlu valabil, statul nu putea înstrăina în mod valabil chiriaşilor, aşa încât, în concursul dintre cei doi proprietari ai imobilului, trebuie să câştige reclamantul, al cărui drept este preferabil, provenind de la adevăratul proprietar, spre deosebire de cel al pârâţilor, care provine de la un neproprietar, buna-credinţă a chiriaşilor-cumpărători neavând nicio relevanţă pe aspectul revendicării.
Împotriva soluţiei Tribunalului au declarat apel reclamantul şi pârâţii SC R.V. SA şi A.I. şi A.O.
Prin Decizia nr. 16 din 12 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondate, toate cele trei apeluri.
Curtea a apreciat că apelul reclamantului este neîntemeiat, deoarece prima instanţă a soluţionat, în mod corect, excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
O asemenea acţiune se supune dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, respectiv art. 45 alin. (5) din această lege, care, prin derogare de la dreptul comun în materie, respectiv de la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, instituie un termen special de prescripţie, indiferent de cauza de nulitate invocată.
Apelul pârâtei SC R.V. SA a fost şi el apreciat ca neîntemeiat, sens în care s-a reţinut că prima instanţă, în mod corect, a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte a rămas fără obiect, în condiţiile în care, prin încheierea din 08 noiembrie 2006, constatase prescris dreptul la acţiune pe cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cerere în care pârâta SC R.V. SA avea calitatea de pârâtă, iar la termenul de judecată din 25 aprilie 2007, reclamantul precizase că, pe capătul de cerere în revendicare, înţelege să se judece doar cu pârâţii persoane fizice.
Pentru a respinge apelul pârâţilor persoane fizice, curtea a apreciat ca fiind corectă dezlegarea primei instanţe pe excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare şi pe fondul acestei cereri.
Astfel, în speţă, nu se putea reţine inadmisibilitatea cererii în revendicare, pentru că o asemenea soluţie ar îngrădi accesul la justiţie şi ar lipsi de conţinut cea mai energică acţiune reală imobiliară, care permite compararea titlurilor de proprietate şi stabilirea titlului preferabil, operaţiune care nu este decât în competenţa instanţelor judecătoreşti şi care ţine de esenţa revendicării.
Pe fondul cererii în revendicare, în mod corect s-a dat preferabilitate titlului reclamantului, întrucât acesta este mai vechi decât cel al pârâţilor şi provine de la o persoană care, la rândul său, a avut calitatea de proprietar, pe când titlul pârâţilor provine de la o persoană în patrimoniul căreia imobilul litigios a intrat fără titlu valabil, în baza dispoziţiilor neconstituţionale ale Decretului nr. 92/1950.
Cum, în speţă, titlul autorului reclamantului este anterior faţă de cel al statului, reclamantul este cel care îşi justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul şi, implicit, cu pârâţii.
O eventuală respingere a acţiunii în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi acceptată, întrucât acest text de lege se poate aplica cel mult în materia nulităţii, deci în cazul în care reclamantul formulează, ca unic capăt de cerere, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu şi în materia revendicării.
Faptul că reclamantul ar avea dreptul, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, doar la despăgubiri, nu justifică respingerea acţiunii în revendicare formulată, având în vedere că acţiunea în revendicare presupune o comparare a titlurilor celor două părţi, iar reclamantul nu poate fi obligat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care prevede acordarea de despăgubiri, atâta timp cât nici până în prezent Fondul Proprietatea nu funcţionează, astfel încât despăgubirile de care ar avea parte sunt iluzorii.
Chiar şi în condiţiile în care nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, dar mai ales în această situaţie, instanţele de judecată sunt competente să procedeze la 6 comparare a titlurilor de proprietate, dând preferabilitate celui mai bine caracterizat, în cadrul acţiunii în revendicare.
Vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună credinţă, şi chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun, iar o asemenea privare, combinată cu lipsa despăgubirii, este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1.
Eventuala bună credinţă a chiriaşilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
O asemenea constatare echivalează cu iriapjicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., normă pe care judecătorul naţional are obligaţia de a o aplica prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs de către pârâţii A.I. şi A.O., care au invocat următoarele motive de nelegalitate:
1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - Decizia instanţei de apel conţine motive contradictorii.
Aceasta deoarece instanţa reţine, pe de o parte, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt incidente pe aspectul prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, înlătură de la aplicare dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reţinând că acţiunea în revendicare pe dreptul comun este admisibilă.
În soluţionarea excepţiei admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, care trebuia aplicată în virtutea principiului de drept potrivit căruia normele speciale se aplică prioritar faţă de cele generale.
În raport de dispoziţiile legii speciale, dreptul reclamantului nu se poate valorifica pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, ci pe calea şi în condiţiile prevăzute de legea specială.
2. Art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. - instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a aplicat greşit legea.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa ei, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii, respeaiv restituirea în natură, numai în condiţiile acestei legi speciale.
Practic, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dreptul comun a fost înlocuit de această lege, care cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţelor de judecată.
Prin urmare, cât timp foştii proprietari aveau la îndemână calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, aceştia nu mai puteau formula acţiune în revendicare pe dreptul comun, aceasta fiind inadmisibilă.
De altfel, reclamantul a recurs la procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificare pentru imobilul litigios.
În cazul special al acţiunii în revendicare împotriva chiriaşului-cumpărător, care este şi cel în speţă, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se impune ca o premisă inevitabilă pentru admiterea acţiunii în revendicare împotriva subdobânditorului, ceea ce rezultă din dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat prin art. 45 dreptul fostului proprietar de a ataca actul de înstrăinare cu acţiune în nulitate a fost aceea că, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului nu se poate face decât ca efect al nulităţii actului juridic de înstrăinare, respeaiv repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar nu ca o consecinţă a unei veritabile acţiuni în revendicare.
Or, atâta timp cât, în speţă, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe privind respingerea capătului de cerere în nulitate ca prescris, prin aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului nu mai era posibilă.
Şi pe fondul cauzei, instanţa trebuia să aplice tot dispoziţiile legii speciale, pe principiul priorităţii normelor speciale faţă de cele generale, respectiv dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 în corelaţie cu cele ale art. 18 alin. (1) lit. c) şi art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege.
Ultimele două norme speciale susţin şi ele teza imposibilităţii restituirii în natură a imobilului înstrăinat, prima statuând că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când „imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale", iar cea de-a doua că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent".
Faţă de dispoziţiile legale enunţate, pentru a vedea dacă restituirea în natură mai este posibilă trebuie avută în vedere situaţia de la momentul înstrăinării imobilului, iar nu de la momentul preluării acestuia, şi analizat dacă s-au respectat prevederile legale în vigoare la acel moment, neavând astfel nicio relevanţă dacă imobilul a fost preluat „fără titlu", „cu titlu" sau „fără titlu valabil".
Contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu s-a încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995 şi cu deplina respectare a dispoziţiilor acestui act normativ, la data contractării nefiind contestată de către reclamant valabilitatea titlului statului. Dimpotrivă, reclamantul învestise Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu o cerere de acordare de despăgubiri pentru acest imobil, iar nu de restituire în natură, aşa încât nu exista nici un impediment la vânzare din perspectiva Legii nr. 112/1995.
Chiar dacă statul a dobândit imobilul fără titlu, ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, actul de înstrăinare s-a consolidat, rămânând valabil.
Atâta timp cât nevalabilitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatată în cadrul acţiunii în nulitate, acest contract îşi produce efectele juridice fireşti, ceea ce trebuie să aibă djrept consecinţă respingerea acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a dat preferinţă titlului reclamantului şi a admis acţiunea în revendicare împotriva chiriaşului-cumpărător, al cărui titlu nu a fost anulat judecătoreşte.
într-o astfel de acţiune în revendicare nu se poate face compararea titlurilor de proprietate opuse de părţi după regulile de drept comun, ci trebuie avute în vedere dispoziţiile în materie ale legii speciale. Or, potrivit acestora, trebuia să se dea preferabilitate titlului subdobânditorului de la stat, consolidat prin neatacarea lui de către reclamant cu acţiunea în nulitate prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, luându-se totodată în considerare şi buna-credinţă a subdobânditorilor la momentul contractării, constând în credinţa acestora că au contractat cu adevăratul proprietar, cât timp titlul statului nu fusese contestat la acel moment în nici un fel de către fostul proprietar.
Neprocedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, potrivit cărora prioritatea C.E.D.O. poate fi dată „în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
În raport de situaţia de fapt din speţă, respingerea acţiunii în revendicare nu ar putea reprezenta o încălcare a prevederilor C.E.D.O. sau Constituţiei, întrucât reclamantul are asigurat accesul liber la justiţie, având deschisă, potrivit legii speciale de reparaţie, calea contestaţiei la instanţa de judecată împotriva dispoziţiei administrative de soluţionare a notificării sale de restituire.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Critica vizând motivarea contradictorie a hotărârii din apel nu este fondată, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, argumentul instanţei de apel în sensul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt incidente pe aspectul prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, nu vine în contradicţie cu acela potrivit căruia dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt inaplicabile în ce priveşte cererea în revendicare dedusă judecăţii, deoarece nu este vorba despre aplicarea unor legi diferite în soluţionarea aceleiaşi cereri, ci a unor cereri cu obiect diferit.
În realitate, nemulţumirea recurenţilor vizează neaplicarea Legii nr. 10/2001 în soluţionarea cererii în revendicare, ceea ce ridică o problemă de legalitate a hotărârii atacate, care, fiind reluată prin cel de-al doilea motiv de recurs, va fi analizată în cadrul acestuia, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii au contestat, pe de o parte, confirmarea în apel a soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii în revendicare, iar pe de altă parte, confirmarea soluţiei date pe fondul acestei cereri.
În susţinerea acestui motiv, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal de către recurenţi, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care aceste dispoziţii o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelbr ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Criticile formulate aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a pronunţării hotărârii recurate cu încălcarea legii pe aspectul modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii în revendicare şi a fondului acestei cereri şi, de aceea, ele se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă se va face analiza celui de-al doilea motiv de recurs, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
a) Criticile privind nelegalitatea confirmării în apel a soluţiei fondului de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerentele, care înlocuiesc motivarea instanţei de apel.
Astfel, în speţă, instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriaşilor- cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acţiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv -cu titlu sau fără titlu - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există lege specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 şi că, potrivit principiului spedalia gneralibus derogară, legea specială derogă de la legea generală şi se aplică prioritar, ceea ce nu înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat. Aceasta deoarece, Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deţinute de stat la data intrării sale în vigoare - art. 21.
Restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiţionată de deţinerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 21, or, în speţă, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 şi anume la 14.02.2001, imobilul revendicat de reclamant nu mai era deţinut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriaşilor, respectiv recurenţilor-pârâţi A.I. şi A.O., conform contractului de vânzare-cumpărare.
Ca atare, în absenţa îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu mai putea uza, pentru restituirea în natură a imobilului litigios, de procedura prealabilă a notificării unităţii deţinătoare, căci acest imobil nu mai era deţinut de stat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10, aşa încât într-o asemenea situaţie nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat. Rezultă că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana îndreptăţită are deschisă şi după intrarea în vigoare a acestei legi calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească împotriva chiriaşilor-cumpărători.
Desigur că, soluţionarea unei asemenea acţiuni nu urmează regulile clasice ale comparării de titluri, consacrate de dreptul comun, ci regulile stabilite prin dispoziţiile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţii, întrucât în concursul dintre legea specială şi legea generală are prioritate legea specială, conform principiului spedalia generalibus ckrvgant.
b) Criticile privind nelegalitatea confirmării în apel a soluţiei fondului de admitere a cererii în revendicare sunt întemeiate.
Soluţionând cererea în revendicare dedusă judecăţii după regulile de drept comun în materie de revendicare, şi anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părţilor după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiţi, iar nu după regulile de drept substanţial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, pentru imobilele preluate! abuziv de stat în perioada comunistă, cum este şi cazul celui în litigiu, există o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c).
Prin urmare, existând suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi cel al dreptului comun în materia revendicării, dat de dispoziţiile art. 480 C. civ., în speţă se ridica problema concursului dintre legea specială şi legea generală, iar aceasta trebuia rezolvată în favoarea legii speciale, conform principiului spedalia nerdibus derogant.
În acelaşi sens este şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială."
Pe cale de consecinţă, în soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de reclamant împotriva subdobânditorilor imobilului, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, erau aplicabile dispoziţiile de drept substanţial ale acestei legi speciale.
Astfel, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Pentru a se înlătura de la aplicare dispoziţiile legale menţionate, este necesar ca fostul proprietar să introducă acţiunea în anularea actului de înstrăinare.
În acest sens, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă, iar alin. (5) al acestui articol prevede termenul în care se poate formula acţiunea în nulitate.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale enunţate, rezultă că acţiunea în revendicare a fostului proprietar poate fi admisă numai dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Or, în speţă, această condiţie nu este îndeplinită, deoarece cu privire la capătul de cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţie menţinută în calea de atac a apelului. Cum, pe acest aspect, hotărârea instanţei de apel nu a fost atacată cu recurs, dezlegarea dată cererii în nulitatea actului de înstrăinare în etapele procesuale anterioare a intrat în puterea lucrului judecat.
Ca efect al respingerii cererii în nulitatea actului de înstrăinare pe excepţia de prescripţie, dreptul de proprietate al pârâţilor-cumpărători s-a consolidat, fiind recunoscută, implicit, valabilitatea contractului încheiat de ei cu statul în baza Legii nr. 112/1995, situaţie care împiedică admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar.
Aşa fiind, soluţia de admitere a acţiunii în revendicare a reclamantului, pronunţată la fond şi menţinută în apel, apare ca fiind dată cu încălcarea legii speciale, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.
Referitor la compatibilitatea dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile C.E.D.O., trebuie reţinut că, Convenţia nu impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
În virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, optând, în principal, pentru restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terţe persoane, cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite la valoarea de piaţă a imobilului.
În consecinţă, legislaţia internă respectă exigenţele Convenţiei, astfel că nu existau motive pentru a se înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001, cum greşit a procedat curtea de apel.
Soluţia pronunţată în cauză, aceea de admitere a acţiunii în revendicare a fostului proprietar împotriva chiriaşilor- cumpărători pe Legea nr. 112/1995, nu se justifica nici din perspectiva dispoziţiilor C.E.D.O., cum, de asemenea, greşit a reţinut instanţa de apel.
Garanţiile conferite de Convenţie protejează atât pe reclamant, cât şi pe pârâţi, deoarece ambii sunt titularii unui „bun" în sensul Convenţiei.
Pentru reclamant, acest „bun" îl reprezintă tocmai hotărârile pronunţate în prezentul litigiu în primă instanţă şi în apel, prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce echivalează cu recunoaşterea calităţii de proprietar a reclamantului.
În egală măsură, şi pârâţii deţin un „bun" în sensul Convenţiei, deoarece au cumpărat imobilul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractului lor de vânzare-cumpărare a fost recunoscută, implicit, prin respingerea, ca prescrisă, a acţiunii reclamantului în nulitatea acestui contract.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, unul dintre elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând, cu succes, imobilul.
Qr, în raport de circumstanţele particulare ale speţei - unde, în pofida legislaţiei speciale, reclamantul nu a promovat în termenul legal acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1005, ceea ce i-ar fi permis, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, să primească imobilul în natură - rezolvarea disputei judiciare dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun în favoarea reclamantului ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil.
Aşa fiind, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii se impune a fi respinsă, ca neîntemeiată, dându-se preferabilitate titlului pârâţilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, consolidat prin respingerea acţiunii în nulitate ca prescrisă, pentru că altfel s-ar aduce atingere dreptului pârâţilor la respectarea bunului, justului echilibru care trebuie menţinut între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general, precum şi securităţii raporturilor juridice.
Respingerea acţiunii în revendicare a reclamatului este în concordanţă şi cu Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că prioritatea Convenţiei poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
De menţionat că reclamantul, titular şi el al unui bun în sensul Convenţiei, are posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii în echivalent la valoarea de piaţă a imobilului, potrivit legii speciale, de a cărei procedură a şi uzat prin formularea notificării, conform propriilor susţineri din întâmpinarea depusă în recurs (fila 51 dosar).
Faptul că în prezent Fondul Proprietatea - prin intermediul căruia ar urma să fie acordate despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 - nu funcţionează, nu putea constitui un motiv pentru admiterea acţiunii în revendicare, cum eronat a reţinut instanţa de apel, deoarece ar însemna ca, pentru culpa statului de a nu fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii, sancţionată de altfel în repetate rânduri de Curtea Europeană, consecinţele să fie suportate nu de stat, ci de alţi particulari, ale căror drepturi sunt deopotrivă ocrotite de Convenţie.
Faţă de cele prezentate, Înalta Curte apreciază că, prin confirmarea soluţiei primei instanţe de admitere a acţiunii în revendicare a reclamantului, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, astfel că fiind îndeplinite condiţiile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâţilor A.I. şi A.O. urmează a fi admis în limita criticilor formulate pe acest aspect.
În consecinţă, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Decizia recurată va fi modificată în parte, în sensul că se va admite apelul declarat de pârâţii A.I. şi A.O. împotriva sentinţei primei instanţe, care va fi schimbată, în sensul că se va respinge cererea în revendicare formulată de reclamantul A.M. împotriva pârâţilor A.I. şi A.O., ca neîntemeiată; celelalte dispoziţii ale deciziei, referitoare la respingerea apelurilor formulate de reclamant şi de pârâta SC R.V. SA, vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii A.I. şi A.O. împotriva deciziei nr. 16 din 12 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică Decizia atacată, în parte, în sensul că admite apelul declarat de pârâţii A.I. şi A.O. împotriva sentinţei civile nr. 783 din 30 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă.
Schimbă sentinţa apelată, în sensul că respinge cererea în revendicare formulată de reclamantul Atanasiu Mihai împotriva pârâţilor A.I. şi A.O., ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei, referitoare la respingerea apelurilor formulate de reclamant şi de pârâta SC R.V. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2834/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2831/2010. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
