ICCJ. Decizia nr. 2837/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2837/2010
Dosar nr. 36248/3/2007
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Reclamanta Biserica Evanghelică CA Braşov a chemat în judecată pe pârâtul Institutul pentru Tehnică de Calcul SA Bucureşti, solicitând ca, pe calea contestaţiei prevăzută de OUG nr. 94/2000, să fie pronunţată o hotărâre prin care să fie obligat la emiterea unei decizii privind restituirea imobilului situat în Braşov, str. I.R. nr. X, compus din teren în suprafaţă totală de 862 mp. şi două corpuri de clădire.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în esenţă, că a formulat cererea de restituire din 21 februarie 2003 la comisia specială de retrocedare a unor imobile ce au aparţinut cultelor religioase, prin care a solicitat restituirea imobilului mai sus menţionat, iar dosarul a fost transmis spre competentă soluţionare pârâtului, în baza OUG nr. 94/2000.
Deşi au trecut mai mult de 9 luni de la data când pârâtului i s-a transmis dosarul, acesta nu a comunicat reclamantei nici măcar numărul de înregistrare, iar cererea de restituire nu a fost soluţionată, deşi dosarul este complet.
Mai mult decât atât, pârâtul intenţionează să se privatizeze şi există riscul ca societatea, cu întregul său patrimoniu, să fie înstrăinată, lucru interzis de art. 42 alin.(2) din OUG nr. 94/2000.
În ceea ce priveşte imobilul ce se solicită a fi restituit, acesta aparţine reclamantei, fiind preluat de stat fără un titlu valabil, având destinaţia iniţială de „Cămin al bătrânilor bărbaţi evanghelici".
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 724 din 17 aprilie 2008 a admis acţiunea formulată de reclamanta Biserica Evanghelică CA Braşov şi a obligat pârâtul să emită decizie motivată, prin care să restituie în natură reclamantei imobilul situat în Braşov, str. I.R., judeţul Braşov, compus din teren în suprafaţă de 862 mp şi corpurile de construcţie A şi C, astfel cum este identificat în cartea funciară a oraşului Braşov.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta a formulat, în baza OUG nr. 94/2000, notificarea nr. 819/2003, înregistrată sub nr. 2510 din 21 februarie 2003 la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase, prin care solicita restituirea în natură a imobilului situat în Braşov, str. I.R., alcătuit din teren de 862 m.p. şi corpul A şi C de clădire, înscris în cartea funciară Braşov, deţinut în prezent de Institutul pentru Tehnică de Calcul SA, notificare la care a ataşat toate actele necesare.
Comisia specială de retrocedare a transmis notificarea către pârâtul Institutul pentru Tehnică de Calcul SA, conform adresei nr. 2510 din 2 februarie 2007, însă nici până în prezent unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea, aşa cum rezultă din întâmpinarea depusă la dosarul de fond.
Prima instanţă a reţinut ca fiind cert dovedit faptul că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia impusă de OUG nr. 94/2000, aceea de a notifica unitatea deţinătoare în vederea obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea de restituire în natură fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege.
Cu toate aceste demersuri, unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea formulată de reclamantă.
Instanţa a considerat că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanţă, întrucât procedura de restituire prevăzută de OUG nr. 94/2000 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că, dacă este temporizată, deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă pentru a fi finalizată.
Tribunalul a mai reţinut că imobilul situat în prezent în Braşov, str. I.R., judeţul Braşov, compus din teren în suprafaţă de 862 m.p. şi corpurile de construcţie A şi C, astfel cum este identificat în cartea funciară, a oraşului Braşov, a aparţinut reclamantei, aşa cum rezultă din menţiunile cărţii funciare a localităţii Braşov, conform cărora, în baza contractului de donaţiune din 14 decembrie 1938, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Comunităţii Bisericii Evanghelice CA din Braşov.
Prin Decretul nr. 302 din 3 noiembrie 1948, imobilul a fost preluat abuziv de către stat, prin naţionalizare şi dat în folosinţa Ministerului Sănătăţii, pentru a servi Serviciului de Ocrotire al Mamei şi Copilului, aşa cum rezultă şi din încheierea nr. 94/1949 a Judecătoriei Mixte Braşov, secţia cărţii funciare, iar în prezent imobilul se află în patrimoniul pârâtului.
În raport de această situaţie de fapt reţinută, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este întemeiată, întrucât, din actele depuse la dosarul cauzei şi menţionate în cele ce preced, s-a făcut dovada că reclamanta a deţinut în proprietate imobilul teren şi construcţie, imobil care a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 302/1948.
La aprecierea acestei situaţii, Tribunalul a avut în vedere că, potrivit art. 4 din OUG nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune şi un început de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.
În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Tribunalul a apreciat că susţinerile pârâtei, în sensul că, reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, sunt nefondate, în contextul în care art. 4 din OUG nr. 94/2000 dă posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului, nu numai prin titlul original, dar şi prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective, înscrisuri care sunt depuse la dosarul cauzei.
În speţa dedusă judecăţii, la dosarul cauzei s-a depus chiar actul de proprietate original, respectiv contractul de donaţiune din 14 noiembrie 1938, precum şi confirmarea trecerii bunului în proprietatea statului, prin Decretul nr. 02/1948, acte care fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului solicitat, conform art. 4 din OUG nr. 94/2000.
Totodată susţinerile pârâtei în sensul că nu s-a făcut dovada calităţii de centru de cult a solicitantului, au fost considerate neîntemeiate de către prima instanţă, întrucât reclamanta a făcut această dovadă prin depunerea la dosarul cauzei a Statului Organic al Bisericii Evanghelice CA, cât şi prin faptul că în anexa cuprinzând lista cultelor recunoscute în România menţionate de Legea nr. 489/2006, este menţionată la poziţia nr. 8 Biserica Evanghelică CA din România.
Tribunalul a reţinut că imobilul teren şi construcţie a aparţinut reclamantei, fiind trecut în proprietatea statului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul I.T.C. Institutul pentru Tehnică de Calcul SA Bucureşti, invocând mai multe excepţii: excepţia lipsei capacităţii procesuale a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat cererea de retrocedare.
În ceea ce priveşte aspectele de fond ale apelului, aceasta a susţinut că imobilul nu poate fi retrocedat, întrucât această persoană juridică a fost privatizată şi că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece prin acţiune s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii privind restituirea imobilului, iar nu la obligarea pârâtei la restituire, aşa cum s-a dispus prin dispozitivul sentinţei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia civilă nr. 929 din 9 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelului pârâtului, confirmând soluţia primei instanţe.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale, instanţa de apel a reţinut că nu este fondată, deoarece, din dispoziţiile art. 10 şi art. 13 din Statutul Organic al Bisericii Evanghelice CArezultă că Biserica Evanghelică CA Braşov - Parohia Braşov, entitate care a formulat acţiunea şi al cărui paroh a semnat cererea de chemare în judecată, are personalitate juridică, fiind capabilă de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii procesuale.
Potrivit art. 10 din Statut, biserica este organizată pe trei grade: „biserica locală", „biserica districtuală" şi „biserica generală".
În ceea ce priveşte „bisericile locale", art. 11 din statut prevede că acestea sunt „persoane juridice de drept public" şi ele se clasifică în „parohii", adică acele comunităţi care au singur câte un preot al lor, „filii", adică acele comunităţi care nu au un paroh propriu, ci sunt administrate de către parohul altei comunităţi şi „comunităţi organizate din diaspora", adică acele comunităţi care nu sunt afiliate niciunei parohii şi sunt administrate de un preot diasporian. Toate aceste forme de organizare ale bisericii locale sunt persoane juridice de drept public, aşa cum rezultă din partea introductivă a art. 11 din statut, ceea ce înseamnă că au capacitate procesuală de folosinţă şi că pot să promoveze acţiuni în justiţie.
Reclamanta Biserica Evanghelică CA Braşov este „biserica locală" organizată în Braşov, sub forma „parohiei", având un paroh propriu care o reprezintă. în acest sens, art. 20 alin. (1) din statut, prevede că „parohul este conducătorul parohiei în toate afacerile bisericii, având să o reprezinte în faţa instanţelor din afara bisericii, întrucât reprezentarea nu cade, în sensul dispoziţiunilor acestui statut organic, în competinţa presbiteriului".
Ca atare, Curtea a apreciat că Biserica Evanghelică CA Braşov este persoană juridică de drept public, aşa cum sunt toate celelalte biserici locale, are capacitate procesuală, iar parohul are calitatea de reprezentant al acestei persoane juridice, calitate în care a semnat cererea de chemare în judecată.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, Curtea a apreciat că nu este întemeiată, deoarece potrivit art. 11 din Statut, toate cele trei forme de clasificare a bisericii locale (parohiile, filiile şi comunităţile organizate din diaspora) sunt definite ca fiind „comunităţi", în sensul de colectivităţi, grupuri sociale ai căror membri au aceeaşi credinţă şi preocupări religioase. Aşadar, Biserica Evanghelică CA Braşov este în primul rând o „comunitate", această caracteristică fiind evidenţiată şi în conţinutul denumirii pe care comunitatea o folosea la momentul când a dobândit în proprietate imobilul.
Comunitatea Bisericii Evanghelice CA. Braşov a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului şi şi-a intabulat dreptul astfel dobândit în anul 1938, anterior adoptării Statului Organic al Bisericii Evanghelice CA. din Republica Populară Română. Ca atare, la momentul dobândirii şi intabulării dreptului de proprietate, comunitatea credincioşilor de rit evanghelic şi cult augustan din Braşov nu avea denumirea şi forma organizatorică pe care a dobândit-o ulterior, în temeiul Statului.
Statutul a fost aprobat prin Decretul din 6 iunie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R., iar în temeiul său biserica s-a reorganizat, comunităţile locale (cum era şi Comunitatea Bisericii Evanghelice CA. Braşov) devenind, din punct de vedere organizatoric şi statutar, „biserici locale", în sensul art. 10 din Statut.
Continuitatea, a apreciat instanţa de apel, nu rezultă numai din semnul echivalenţei pe care dispoziţiile din Statut îl aşează între „comunitate" şi „biserică", ci şi din împrejurarea că Statutul din 1949 a reglementat unitar şi exhaustiv toate formele de organizare şi asociere care sunt posibile în sânul Bisericii Evanghelice CA. din România, art. 1 teza 1 din Statut prevăzând că „Biserica Evanghelică CA. din Republica Populară Română o formează comunitatea tuturor credincioşilor de rit evanghelic CA., care au domiciliul permanent pe teritoriul ei", rezultând că, după intrarea în vigoare a statutului, nu au putut funcţiona comunităţi evanghelice de cult augustan în afara celor precizate în Statut.
Or, având în vedere că, potrivit art. 11 alin. (1) din Statut, averea comunităţii constituie averea bisericii (locale, districtuale sau generale, după caz), rezultă că după intrarea în vigoare a Statutului, averea Comunităţii Bisericii Evanghelice CA. Braşov a devenit averea Bisericii Evanghelice CA. Braşov.
Curtea constată că, potrivit art. 4 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, cererile de retrocedare se depun prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult. De asemenea, conform art. 1 alin. (8) din ordonanţă, prin centru de cult se înţelege instituţia, cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios, iar prin centru eparhial, instituţia care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate într-o zonă geografică a ţării.
Cererea de retrocedare a fost depusă de Biserica Evanghelică CA din România („biserica generală", în sensul art. 10 din Statut), prin Consistoriul Superior (corpul reprezentativ suprem, conform art. 87 din Statut), pentru Parohia (Biserica sau Comunitatea) Evanghelică CA. Braşov, care avea în proprietate imobilul la data preluării de către stat.
Biserica Evanghelică CA din România are calitatea cerută de art. 1 alin. (8) din OG nr. 94/2000, republicată, pentru a depune cererea de retrocedare, respectiv, este centru de cult, având sediul în România (Sibiu) şi coordonează toate unităţile locale care aparţin acestui cult (art. 81 şi următoarele din Statut).
Curtea a reţinut că Biserica Evanghelică CA Braşov - Parohia Braşov nu este centru de cult şi nici centru eparhial, însă, acest aspect este irelevant, deoarece cererea de retrocedare nu a fost depusă, la Comisia specială de retrocedare, direct de Biserica Evanghelică CA Braşov - Parohia Braşov, ci a fost depusă prin centrul de cult, adică, prin Biserica Evanghelică CA din România, aşa cum cere textul legal.
Instanţa de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii de reprezentant nu poate fi primită, întrucât potrivit art. 4 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, doar cererea de retrocedare adresată Comisiei speciale de retrocedare se depune prin centrul de cult sau prin centrul eparhial. Acest text nu prevede vreo restricţie în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la acţiune în justiţie. Ca atare, acţiunea în justiţie trebuie promovată de persoana juridică ce se pretinde îndreptăţită la restituire, din patrimoniul căreia bunul a fost preluat de stat.
Pentru a putea promova acţiunea, reclamanta nu are nevoie de nicio autorizare din partea Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice CA din România, neexistând nici un temei legal sau statutar care să prevadă o asemenea condiţie de exercitare a acţiunii.
Curtea a apreciat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia parohul nu ar putea să depună acţiunea şi că, pentru a putea efectua acest demers, ar avea nevoie de împuternicire din partea presbiteriului.
Din conţinutul art. 41 pct. 10 din Statut nu rezultă că presbiteriul are în competenţă să decidă dacă biserica(parohia) promovează sau nu o acţiune în justiţie.
Întrucât această problemă nu este lăsată în puterea presbiteriului, sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute la art. 20 alin. (1) şi (3) din Statut, potrivit cărora parohul, în calitate de conducător al parohiei, ia măsurile necesare în chestiunile mai importante care nu sunt rezervate presbiteriului sau adunării generale, având şi dreptul să reprezinte parohia în faţa instanţelor din afara bisericii.
Cu privire la criticile de fond invocate de pârâtă, Curtea a reţinut că potrivit art. 2 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, republicată, imobilele -terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin Decizia organelor de conducere ale unităţii deţinătoare. Cota de participare a statului sau a autorităţii administraţiei publice centrale sau locale se va diminua în mod corespunzător cu valoarea imobilului retrocedat, procedându-se la reducerea capitalului social şi la recalcularea patrimoniului.
Acest text a fost introdus prin art. 1 pct. 4 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 653/22.07.2005. La data intrării în vigoare a acestei legi, societatea comercială apelantă nu era integral privatizată.
Aşa cum rezultă din Procesul-verbal de negociere din 04 septembrie 2007, la data încheierii acestui proces-verbal Statul deţinea prin AVAS un procent de 69,92% din acţiuni.
Curtea a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 statul era acţionar majoritar, potrivit art. 2 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, republicată, astfel încât imobilul trebuie restituit în natură solicitantului.
Interpretarea pârâtei dedusă din art. 2 alin. (1) teza a doua, în sensul că, dacă privatizarea intervine înainte de soluţionarea cererii de retrocedare, nu ar mai fi obligatorie restituirea în natură, nu poate fi primită, deoarece aceasta vine în contradicţie cu dispoziţia clară şi neechivocă de la art. 2 alin. (1) teza I din OUG nr. 94/2000, republicată, care stabileşte, ca modalitate de reparaţie, restituirea în natură a imobilului fără a distinge după cum cererea de retrocedare a fost soluţionată înainte sau după privatizare. Condiţia prevăzută de textul legal menţionat este aceea ca imobilul să fie deţinut de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, la data intrării în vigoare a legii care reglementează această formă de reparaţie.
Instanţa de apel a reţinut şi că din actele depuse la dosar nu rezultă că procesul de privatizare s-ar fi finalizat.
Cum prin acţiune reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să emită o decizie privind restituirea imobilului, iar dispozitivul sentinţei este în sensul solicitat, instanţa de apel a apreciat că motivul de apel, potrivit căruia instanţa ar fi dat mai mult decât s-a cerut, nu poate fi primit.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a formulat recurs pârâtul, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele critici:
1.instanţa de apel nu a analizat motivul de apel formulat de pârât, în sensul că, prima instanţă a acordat mai mult decât a cerut reclamanta prin petitul cererii sale.
Astfel, instanţa în mod nelegal a dispus obligarea pârâtului la restituirea imobilului, în absenţa unei cereri de învestire formulate în acest sens de reclamantă, care solicitase doar obligarea pârâtului la emiterea unei decizii şi nu obligarea efectivă la restituire.
2.- hotărârea instanţei de apel este nelegală sub două aspecte: aplicarea greşită a legii din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Bisericii Evanghelice CA Braşov şi încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor legale care exceptează de la restituire imobilele aflate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate.
2.1. Imobilul a fost deţinut, conform menţiunilor din cartea funciară, de o entitate numită „Comunitatea Evanghelică CA din Braşov.".
Nu există nicio dovadă cu privire la continuitatea acestei persoane, a relaţiei acesteia cu Biserica Evanghelică de Cult Augustan din România, cu Parohia Braşov a acestei Biserici sau cu „Biserica Evanghelică CA. Braşov", care a formulat cererea de chemare în judecată.
De asemenea, nu a fost făcută dovada faptului că persoana care a formulat cererea de chemare în judecată este persoana de la care a fost preluat imobilul sau un succesor al acesteia.
Din contractul de donaţie depus la dosarul cauzei rezultă că persoana juridică deţinătoare a imobilului nu este una dintre formele de organizare a Bisericii Evanghelice CA din România.
Astfel, contractul de donaţie este semnat pentru această entitate de două persoane având calitatea de „preşedinte" şi „secretar", funcţii care nu se regăsesc în structura organizatorică a Bisericii Evanghelice CA.
Se mai critică şi faptul că reclamanta Biserica Evanghelică CA Braşov, având statut de parohie, nu intră în sfera persoanelor care pot solicita potrivit OUG nr. 94/2000 restituirea imobilului, conform art. 4 alin. (1) şi art. 1 alin. (8) din OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Totodată din art. 10 al Statului Organic al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România rezultă că Biserica Evanghelică CA se organizează la nivel general, districtual şi local, iar conform art. 13 din Statut, parohia este una dintre cele trei forme de existenţă ale bisericii locale.
În consecinţă, parohia nu poate constitui un centru de cult aşa cum îl defineşte legea. Parohia, conform art. 13 - 59 din Statut nu are în jurisdicţia sa alte unităţi locale de cult, şi deci nu poate constitui nici un centru eparhial.
Or, pe de o parte, centrul de cult nu a făcut dovada faptului că acţionează în calitate de reprezentant pentru parohie, iar, pe de altă parte, nu există un text de lege care să legitimeze din punct de vedere procesual entitatea din teritoriu (Parohia Braşov a Bisericii Evanghelice CA, în speţă).
Recurentul susţine că cererea de chemare în judecată trebuia formulată de centrul de cult care a formulat şi cererea de retrocedare (Biserica Evanghelică CA din România), iar nu de către Parohia Braşov a Bisericii Evanghelice.
2.2 Instanţa de apel a interpretat greşit dispoz.art. 2 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, având în vedere numai prima teză a acestui act normativ, deşi recurentul era integral privatizat.
Din interpretarea acestui text normativ reiese că pot face obiectul retrocedării exclusiv imobilele care se află în patrimoniul unei entităţi de drept public (statul ori o altă persoană de drept public), în patrimoniul unei entităţi de utilitate publică (regie autonomă, societate naţională sau companie naţională) sau în patrimoniul unei societăţi comerciale la care statul ori o alta persoană de drept public este acţionar/asociat. În cazul acestei din urmă categorii, imobilul poate fi retrocedat şi în situaţia în care statul/altă persoană de drept public este acţionar minoritar, însă numai dacă „ valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire În natură este cerută" [art. 2 alin. (5) din OUG nr. 94/2000].
În condiţiile în care Biserica Evanghelică nu a obţinut suspendarea procedurii de privatizare a ITC (a formulat o cerere de ordonanţă preşedinţială, respinsă însă de instanţă) şi, de asemenea, nu a contestat în niciun mod măsurile de pivatizare întreprinse de stat, privatizarea ITC care a survenit anterior pronunţării sentinţei de către prima instanţă face imposibilă retrocedarea în natură reglementată de dispoziţiile citate şi totodată nelegală obligaţia de retrocedare impusă de prima instanţă.
În ceea ce priveşte motivarea instanţei de apel, în sensul că „din actele depuse la dosar nu rezultă că procesul de privatizare s-ar fi finalizat, recurentul arată că a depus procesul-verbal din data de 04 septembrie 2007 din care rezultă că T.V.M. SA şi R.D.F. au fost declaraţi câştigătorii licitaţiei de privatizare a ITC, iar faptul că AVAS a pierdut calitatea de acţionar al ITC nu a fost niciun moment tăgăduit de reclamantă.
Analizând recursul în limita criticilor formulate, Înalta Curte exercitând controlul judiciar de legalitate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Înalta Curte apreciază ca nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, în acord cu spiritul reglementărilor de ansamblu ale legilor de reparaţie, între care se încadrează şi OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona contestaţiile împotriva deciziilor prin care s-a soluţionat notificarea persoanelor îndreptăţite, nemulţumite de aceste decizii, nu este restrânsă doar la prerogativa formală de a cenzura modul de soluţionare a notificării ci, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată prin vreo dispoziţie legală, să dispună direct cu privire la cererea persoanei îndreptăţite în raport de întregul material probator administrat în cauză, rezolvând pe fond notificarea acesteia.
O altă abordare ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care România este parte.
Cu privire la criticile de nelegalitate întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea nu sunt fondate.
2.1.În primul rând Înalta Curte va avea ca premisă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, asupra căreia, în actuala structură a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate reveni.
Din această perspectivă criticile vizând interpretarea probelor, care tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de Curtea de Apel (în legătură cu identitatea juridică între „Comunitatea Evanghelică CA Braşov" şi reclamanta Biserica Evanghelică de Cult Augustan Braşov), nu pot fi primite în recurs.
Calitatea procesuală activă se determină în raport cu litigiul concret care este supus judecăţii, presupunând existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
În speţa supusă analizei, Înalta Curte reţine că raportul juridic dedus judecăţii este supus reglementării instituite prin OUG nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Potrivit art. 1 din OUG nr. 94/2000, reţinut drept temei de drept al cererii deduse judecăţii, „Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei OUG".
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din OUG nr. 94 din 29 iunie 2000, cererile de retrocedare a unor astfel de imobile se depun prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare iar, în cazul în care imobilele sunt deţinute de societăţi comerciale, potrivit art. 2 alin. (2) se transmit unităţii deţinătoare, care are obligaţia de a le soluţiona în termen de 60 de zile de la data completării dosarului.
Ca atare, calitatea procesuală activă a reclamantei, titulare a dreptului de retrocedare, în prezenta cauză se verifică în persoana centrului eparhial sau, după caz, a centrului de cult, astfel cum acestea sunt recunoscute prin Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
Aşa cum a constatat instanţa de apel, în prezenta cauză cererea de retrocedare a fost depusă prin Biserica Evanghelică CA din România, prin Consistoriul Superior, pentru Parohia (Biserica sau Comunitatea) Evanghelică CA. Braşov, care avea în proprietate imobilul la data preluării de către stat, având deci calitatea cerută de textul normativ anterior menţionat (coroborat cu art. 1 alin. (8) din OG nr. 94/2000, republicată şi art. 10, 13 -59 Statutul Organic al Bisericii Evanghelice CA) pentru a depune cererea de retrocedare, fiind centru de cult.
2.2. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, republicată, „Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin Decizia organelor de conducere ale unităţii deţinătoare. Cota de participare a statului sau a autorităţii administraţiei publice centrale sau locale se va diminua în mod corespunzător cu valoarea imobilului retrocedat, procedându-se la reducerea capitalului social şi la recalcularea patrimoniului."
Susţinerea recurentului, în sensul că, nu putea fi obligat la restituire fiind o persoană juridică integral privatizată la data rezolvării notificării pe cale juridică nu se poate reţine în cauză.
Aşa cum rezultă din materialul probator administrat la instanţele de fond, ITC Institutul pentru Tehnică de Calcul SA Bucureşti –unitatea deţinătoare- s-a privatizat ulterior notificării.
În raport de această împrejurare, reţinută de Curte, recurentului îi incumbă obligaţia de a restitui bunul imobil, ce face obiectul prezentului litigiu, reclamantei, pârâtul având calitatea cerută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 94/2000 la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Faţă de considerentele prezentate, recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul ITC Institutul pentru Tehnică de Calcul SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 929 din 09 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2839/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2836/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
