ICCJ. Decizia nr. 2836/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2836/2010
Dosar nr. 28113/3/2007
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, la data de 23 ianuarie 2007, sub nr. 909/4/2007, reclamanta G.G. a chemat în judecată pe pârâţii C.A., N.I., N.N., P.D., P.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea acestora să-i lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. C., compus din teren în suprafaţă de 510 m.p. şi construcţia edificată pe acesta, respectiv apartamentele 1 şi 2 de la parter şi apartamentul 1 de la etajul 1.
Pe parcursul procesului, reclamanta a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat judecarea cererii şi în contradictoriu cu pârâtul C.G., în calitate de moştenitor al defunctei C.A., decedată Ia 13 februarie 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 3947 din data de 22 iunie 2007, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în raport de susţinerile reclamantei potrivit cărora imobilul în litigiu depăşeşte valoarea de 500.000 RON.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 28113/3/2007, la data de 16 august 2002.
Pârâtul C.G. a formulat întâmpinare în acest dosar, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 703 din 19 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin respingerea căilor de atac, excepţie respinsă pentru argumentele arătate în încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2007.
Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, excepţie admisă de instanţă potrivit considerentelor din aceeaşi încheiere.
Prin sentinţa civilă nr. 751 din 21 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, luându-se act că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
În pronunţarea hotărârii, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat, I.M.C. a cumpărat de la Banca B.V. terenul din Bucureşti, str. C., fost nr. 4, având ca laturi şi vecinătăţi: „la apus, str. C. pe o latură de 15,50 m, la răsărit, proprietatea d-lui colonel M. pe o latură de 14,50m, la nord, proprietatea doamnei E.A. pe o latură de 34 m, iar la sud, proprietatea doamnei N. pe o latură de 34 m."
Prin actul dotai autentificat din 14 ianuarie 1933, V.M.C. şi I.M.C. au înzestrat-o pe fiica lor, G.M.C., la căsătoria cu I.R., constituindu-i, acesteia, dotă imobilul teren şi construcţii, situat în Bucureşti, str. C.
Potrivit procesului-verbal emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, str. C., compus din teren (a cărui suprafaţă nu este menţionată) şi construcţie cu două corpuri de casă, din cărămidă, acoperită cu tablă, primul corp în dreapta având 5 camere, iar cel din stânga având 6 camere, hali şi dependinţe, a fost înscris ca proprietatea lui R.G., născută M.C., în temeiul actului dotai autentificat.
Reclamanta G.G. este moştenitoarea defunctei R.G., decedată la data de 15 octombrie 1988, potrivit certificatului de moştenitor din 5 mai 1989 eliberat de Notariatul de Stat sector 1.
Potrivit adresei din 28 iunie 2006 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, str. C., a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, de statul român, fiind menţionat în anexa acestui act normativ, pe numele lui R.I.
Totodată, adresa menţionează că imobilul din str. C. nr. 23 era înscris, la nivelul anului 1986, cu suprafaţa de 499 m.p. teren, din care construcţii: corp A cu un nivel, în suprafaţă de 202 m.p., proprietate de stat, categoria de folosinţă construcţii şi curţi, cu posesor de parcelă, la data întocmirii evidenţelor, I.C.R.A.L. Berceni.
În ceea ce priveşte istoricul adresei poştale a imobilului, din adresa din 20 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti se reţine că, la nivelul anului 1920, figura înscris număr poştal nou pe str. C., iar la nivelul anului 1948 a figurat înscris imobil cu nr. X pe str. C., aceeaşi consemnare fiind identificată şi la nivelul anului 1986.
Pârâţii N.I. şi N.N. au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC AVL Berceni SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, locuinţa situată în Bucureşti, str. C., parter, compusă din două camere, bucătărie, w.c, pivniţă, în suprafaţă utilă de 43,86 m.p.
Pârâţii P.D. şi P.A. au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC AVL Berceni SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 11 iunie 1997, locuinţa situată în Bucureşti, str. C. nr. 23, parter, ap.1, sector 4, compusă dintr-o cameră, vestibul, hol, bucătărie, magazie, în suprafaţă utilă de 30,42 m.p.
Autoarea pârâtului C.G., defuncta C.A., a cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC AVL Berceni SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 624 din 30 octombrie 1996, locuinţa situată în Bucureşti, str. C., compusă din două camere, hol, bucătărie, baie, magazie, în suprafaţă utilă de 37,58 m.p.
În ceea ce priveşte valabilitatea măsurii de preluare a bunului, de către stat, această împrejurare a făcut obiectul litigiului soluţionat, irevocabil, prin Decizia nr. 3831 din 7 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, în Dosarul nr. 3427/2001, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că preluarea imobilului din str. C., de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, s-a realizat în mod nevalabil.
Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut valabilitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare menţionate mai sus, în raport de inexistenţa vreunei cauze de nulitate şi de buna-credinţă a părţilor la încheierea acestora, astfel că ambele aspecte nu mai pot face obiectul discuţiei în litigiul de faţă.
Martorul audiat la propunerea pârâtului, T.N., a arătat că a locuit împreună cu familia sa în acest imobil, în calitate de chiriaş, în perioada 1939-1985 (deci, inclusiv în perioada anterioară naţionalizării), iar partea din faţă a construcţiei era ocupată de Biroul de Verificări Metrologice, epocă în care nu au existat alţi chiriaşi.
Totodată, martorul a arătat că, chiria se plătea către I.C.R.A.L., după anul 1951 mutându-se, în imobil, şi alţi chiriaşi.
În ceea ce priveşte compunerea construcţiei, martorul a arătat că aceasta avea două corpuri, cel din stânga compus din parter cu cinci camere, din care două camere erau ocupate de familia martorului, iar cel din dreapta era compus din nişte magazii, care, în prezent, sunt desfiinţate parţial, rămânând o încăpere cu destinaţia de bucătărie şi alte dependinţe.
Raportul de expertiză efectuat de expertul V.R.M. a relevat că cele trei apartamente revendicate de reclamantă se află în corpul din stânga imobilului, totalul camerelor fiind de cinci, conform contractelor de vânzare-cumpărare, şi de şase camere, conform procesului-verbal emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti.
Raportul de expertiză a stabilit că nu se poate identifica corpul de clădire menţionat în procesul-verbal amintit ca fiind situat în dreapta curţii, deoarece, în prezent, se găseşte o magazie, bucătărie şi w.c, în suprafaţă de 32,28 mp, şi nu un corp cu cinci camere, cum era arătat în procesul-verbal.
Referitor la terenul aferent imobilului, expertiza a concluzionat că acesta are o suprafaţă de 500,7 m.p., în raport cu 510 m.p. cât era menţionat în actul de vânzare-cumpărare nr. 657/1933, dimensiunile laturilor fiind parţial diferite.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, Tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.
Astfel, în ceea ce priveşte apărarea pârâţilor legată de inexistenţa unei identităţi între construcţiile aflate în proprietatea lor şi cele deţinute de autoarea reclamantei, Tribunalul a reţinut că, la identificarea construcţiei ce s-a aflat în proprietatea numitei R.G. (născută M.C.), poate servi numai procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, de vreme ce, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1933, nu se menţionează existenţa unor construcţii, obiectul vânzării fiind un teren, actul dotai nu menţionează compunerea şi întinderea construcţiei şi nu s-a depus un înscris doveditor al edificării ulterioare a construcţiei (autorizaţie de construire).
Prin urmare, raportând menţiunile procesului-verbal amintit cu concluziile expuse mai sus ale raportului de expertiză, prima instanţă a constatat că nu se poate reţine, cu certitudine, că apartamentele dobândite de pârâţi, în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aceleaşi cu cele cuprinse în procesul-verbal emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti.
La această concluzie a fost avută în vedere şi declaraţia martorului T.N. în sensul că, în calitate de chiriaş în perioada 1939-1985, plătea chiria la I.C.R.A.L. (deci, nu pretinşilor proprietari, G.R. şi I.R.), iar în imobil se găsea sediul Biroului de Verificări Metrologice.
În ceea ce priveşte schiţa depusă la dosar, de reclamantă, prin care s-a intenţionat a se dovedi identitatea între cele două construcţii, Tribunalul a reţinut că aceasta nu cuprinde cote, denumirea sau numele emitentului şi nu există dovezi că este anexă a actului dotai, prin care imobilul a fost transmis către R.G. Dimpotrivă, schiţa cuprinde menţiunea că se referă la imobilul ocupat de Biroul de Măsuri, Greutăţi de Ilfov - Sucursala A, neputându-se verifica provenienţa şi, implicit, valoarea sa probatorie.
De altfel, în completarea raportului de expertiză, expertul a arătat că, la compararea constatărilor sale de fapt cu schiţa prezentată pe parcursul judecăţii, a rezultat că nici suprafeţele celor două corpuri de clădire nu corespund, respectiv, în realitate, corpul din stânga are 127,83 m.p., iar, în schiţă, acesta are 90 m.p., corpul din dreapta are 54,47 m.p. în teren şi 30 m.p. pe schiţă.
În aceste condiţii, o comparare a drepturilor de proprietate ale părţilor şi ale tidurilor acestora nu poate duce la reţinerea preferinţei ridului şi dreptului reclamantei, câtă vreme nu rezultă, fără nici un dubiu, că este vorba despre aceleaşi construcţii avute în proprietate de autorul său şi preluate, abuziv, de stat.
În legătură cu acest din urmă aspect, nu este lipsită de relevanţă nici împrejurarea că reclamanta nu a dovedit, dincolo de orice dubiu, nici faptul că ar fi moştenitoarea G.R., deoarece autoarea sa se numea, potrivit certificatului de moştenitor amintit mai sus, G.R.A.
Ca urmare a celor arătate, Tribunalul a reţinut că nu poate fi admisă acţiunea reclamantei nici cu privire la suprafeţele de teren situate sub construcţii, aflate în proprietatea pârâţilor persoane fizice, deoarece este incidenţă situaţia particulară când terenul este un accesoriu al construcţiei (de vreme ce exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului situat sub construcţie nu este posibilă decât odată cu exercitarea dreptului dobândit asupra construcţiei), neputând fi concepută recunoaşterea dreptului asupra terenului şi nu şi asupra construcţiei situate pe acesta.
În ceea ce priveşte terenul liber de construcţii, ce nu se află în proprietatea pârâţilor persoane fizice, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, raportat şi la împrejurarea că, din conţinutul acţiunii reclamantei şi al precizării formulate ulterior, nu rezultă că ar fi fost dedusă judecăţii vreo obligaţie a acestui pârât corelativă unui drept al reclamantei, nefiind formulată o pretenţie concretă împotriva lui.
Împotriva sentinţei civile sus-menţionate a formulat apel reclamanta G.G., criticând-o, în esenţă, pentru următoarele motive:
În mod eronat, prima instanţă a considerat că nu se poate reţine identitatea între imobilul aflat în patrimoniul autorului său, la momentul naţionalizării, şi cel care, în momentul de faţă, este deţinut de pârâţi, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel, instanţa a înlăturat înscrisurile depuse la dosar, respectiv Decizia nr. 245 A din 10 mai 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin care se constată că, între părţi, a mai existat un proces, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi restituirea imobilului, din acele hotărâri rezultând, foarte clar, că imobilul din str. C. nr. 23, sector 4, deţinut de pârâţi, este unul şi acelaşi cu imobilul ce face obiectul actului de vânzare-cumpărare şi al actului dotai. Totodată, din adresa din 20 decembrie 2007 a P.M.B, privind istoricul de număr poştal al imobilului, rezultă că, la nivelul anului 1920, figura înscris număr poştal nou la fel ca în actul de vânzare, imobilul figurând, în prezent, cu acelaşi număr X.
Or, instanţa are în vedere doar concluziile raportului de expertiză, de unde rezultă mici diferenţe în ceea ce priveşte suprafaţa de teren şi construcţiile aflate pe acesta, laturile din cele două acte fiind aproape identice.
Cu privire la declaraţia martorului, T.N., apelanta arată că aceasta nu este relevantă faţă de vârsta martorului atunci când s-a mutat, împreună cu familia, în imobil, respectiv doi ani, el neavând capacitatea de a aprecia asupra cuantumului sau beneficiarului chiriei.
De asemenea, s-a reţinut, în mod greşit, că reclamanta nu ar fi dovedit că este moştenitoarea G.R., faţă de numele cu care aceasta figurează în certificatul de moştenitor. Potrivit certificatului de naştere rezultă că autoarea reclamantei se numea R.G., iar din declaraţiile de notorietate autentificate, rezultă că aceasta este una şi aceeaşi persoană cu R.G., fostă T.G., cunoscută şi sub numele de M.C. G.
Cu privire la terenul liber de construcţii, în mod greşit s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, determinat de conţinutul acţiunii introductive, potrivit căruia nu s-ar fi dedus judecăţii vreo pretenţie concretă formulată împotriva pârâtului menţionat. Prin acţiune s-a solicitat obligarea pârâţilor la lăsarea, în deplină proprietate şi posesie, reclamantei, a imobilului situat la adresa indicată mai sus, compus din teren în suprafaţă de 510 m.p. şi construcţia edificată pe acesta.
Din petitul cererii, rezultă că terenul neocupat de pârâţii persoane fizice este deţinut de Municipiul Bucureşti, faţă de care reclamanta a formulat acţiunea în revendicare pentru suprafaţa de 398 m.p.
În concluzie, raportat şi la Decizia civilă nr. 245/2001, prin care s-a constatat trecerea imobilului, în proprietatea statului, fără titlu valabil, instanţa de fond trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor şi să acorde preferinţă părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, respectiv reclamantei. În acest sens, partea menţionată a invocat şi dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin Decizia civilă nr. 160 A din 12 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat, şi a fost obligată aceasta la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii persoane fizice, câte 1.000 RON pentru P.A., C.G. şi N.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut, referitor la valabilitatea măsurii de preluare a bunului imobil, de către stat, că această situaţie a făcut obiectul litigiului soluţionat, irevocabil, prin Decizia civilă nr. 3831 din 07 octombrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că preluarea imobilului din str. C. nr. 23, sector 4, Bucureşti, de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, s-a realizat în mod nevalabil.
Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut valabilitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate între Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC AVL Berceni SA, şi cei trei intimaţi-pârâţi persoane fizice, în raport de inexistenţa vreunei cauze de nulitate şi de principiul bunei credinţe a părţilor la încheierea acestora.
În ceea ce priveşte imobilul în litigiu, compus din construcţie şi teren, nu rezultă, cu certitudine, ce suprafaţă de teren există, corpul de clădire menţionat în procesul-verbal, situat în dreapta curţii; de asemenea, nu s-a făcut dovada identităţi între cele două construcţii, necuprinzând cote, denumirea sau numele emitentului, nu există dovezi că această construcţie este anexă a actului dotai, prin care imobilul a fost transmis către R.G., şi chiar mai mult, că aceasta din urmă este autoarea reclamantei-apelante.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs apelanta reclamantă G.G., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu o motivare extrem de succintă, ceea ce semnifică o nemotivare. Nici unul dintre argumentele reclamantei, indicate în apel, nu a fost analizat, fiind preluate, condensat, motivările Tribunalului, cu toate erorile săvârşite de acesta. Astfel, chiar motivând într-o singură frază, instanţa a săvârşit o contradicţie prin aceea că, pe de o parte, a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se constată calitatea procesuală a reclamantei în raport de autoarea sa, R.G., iar, pe de altă parte, se reţine că nu a dovedit că mama părţii este autoarea acesteia. Or, acest aspect a fost tranşat, în mod definitiv, şi nu mai poate fi reanalizat în acest litigiu.
2. Hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
Instanţa de apel, copiind motivarea instanţei de fond, a respins apelul, încălcând, flagrant, dispoziţiile art. 480 C. civ. şi lipsind-o pe reclamantă de proprietatea sa, deşi a dovedit, iar instanţele au constatat, că înscrisurile prezentate fac proba certă a proprietăţii autorilor săi.
Instanţele constată veridicitatea pretenţiilor recurentei asupra proprietăţii, însă afirmă că ar exista un dubiu asupra întinderii proprietăţii terenului şi a unui corp de clădire. În mod surprinzător, în loc să dea eficienţă înscrisurilor autentice, au dat eficienţă unei probe testimoniale, contrar dispoziţiilor art. 1191 alin. (2) C. civ.
Mai grav, se afirmă că proprietarul construcţiei trebuie să fie proprietarul terenului, infirmând principiul accesiunii imobiliare prevăzut de art. 492 din acelaşi cod.
În fine, instanţa de apel nu analizează situaţia procesuală a Municipiului Bucureşti, acesta deţinând terenul reclamantei fără vreun drept, omisiune de nejustificat atât timp cât aceasta a criticat, în calea de atac, situaţia arătată.
În susţinerea recursului, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, respectiv acte din care rezultă că autoarea părţii a închiriat imobilul în litigiu, la 28 iunie 1933, către stat, reprezentat de Ministerul Industriei şi Comerţului, prin directorul măsurilor, greutăţilor şi metalelor preţioase, act juridic reînnoit până în anul 1948.
Recurenta mai arată că, în acest contract, este individualizat imobilul, respectiv construcţiile edificate, iar Ministerul avea posibilitatea de a efectua modificări.
În dosar a depus întâmpinare intimatul pârât C.G., solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
În baza art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviinţat, pentru recurentă, proba cu înscrisuri, respectiv contractele de închiriere încheiate de autoarea sa cu statul, pentru imobilul în litigiu, faţă de obiectul probei, astfel cum a fost redat de parte în finalul cererii de recurs.
Intimatul pârât C.G., prin avocat, s-a înscris în fals cu privire la înscrisurile respective, depuse, în fotocopie, în dosarul de recurs, şi ale căror exemplare originale au fost prezentate, de către reclamantă, acestei instanţe.
Înalta Curte a luat act de declaraţia părţii de înscriere în fals cu privire la documentele respective, fără să procedeze, însă, la declanşarea procedurii falsului în condiţiile art. 180 şi următoarele C. proc. civ. deoarece această procedură presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului.
În acest sens, a înmânat recurentei originalele înscrisurilor prezentate de parte, urmând ca, la soluţionarea căii de atac să aibă în vedere şi înscrisurile noi depuse în recurs, raportat şi la motivele căii de atac.
Analizând Decizia civilă atacată, faţă de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, în pronunţarea soluţiei, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Motivarea trebuie să expună, în mod clar şi precis, considerentele pentru care instanţa a rezolvat, într-o anumită modalitate, litigiul dedus judecăţii, să se refere la probele administrate, în baza cărora s-a reţinut o anumită situaţie de fapt şi care, ulterior, să fie raportată le temeiul juridic aplicabil în speţă.
În final, argumentele de fapt şi de drept avute în vedere, de către instanţă, trebuie să fundamenteze, în mod logic şi convingător, soluţia pronunţată.
În speţă, instanţa a încălcat obligaţia de redactare a deciziei în condiţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., limitându-se să arate, pe scurt, modalitatea de soluţionare a unui litigiu anterior dintre părţi, deşi aspectele privind cele stabilite în procesul respectiv nu fuseseră contestate în apel şi nici nu ar fi avut cum, faţă de finalizarea litigiului, prin decizie irevocabilă.
De asemenea, a reluat într-o singură frază, nelămuritoare în ceea ce priveşte respingerea apelului, concluziile primei instanţe în legătură cu incertitudinea dimensiunii terenului pretins de reclamantă faţă de cel care rezultă din acte, cu lipsa identităţii între construcţiile solicitate de la pârâţi şi cele menţionate în documentele invocate în susţinerea dreptului de proprietate al autoarei părţii pentru bunurile respective, precum şi în legătură cu nedovedirea, fără echivoc, a calităţii de moştenitoare faţă de R.G.
Instanţa nu a răspuns, însă, niciunuia dintre motivele de apel, formulate de reclamantă, cum au fost prezentate în precedent, neclarificând situaţia de fapt sub aspectele contestate.
Curtea nu a expus, nici în fapt şi nici în drept, argumentele pentru care hotărârea primei instanţe este corectă, raportat la criticile din apel.
Astfel, nu a verificat relevanţa hotărârilor pronunţate în litigiul anterior, în special, a deciziei nr. 245 A din 10 mai 2001 a Curţii de Apel, la care reclamanta a făcut referire expresă, în ceea ce priveşte identitatea între imobilul deţinut de pârâţi şi cel aflat în patrimoniul autoarei reclamantei, precum şi în ceea ce priveşte legitimarea calităţii sale de moştenitoare de pe urma G.R. Aceasta cu atât mai mult cu cât o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de putere de lucru judecat, în condiţiile art. 377 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ., inclusiv în privinţa considerentelor care explică soluţia din dispozitivul hotărârii.
De asemenea, Curtea nu s-a pronunţat asupra criticilor privind mijloacele de probă invocate în cererea de apel, care ar infirma, în opinia părţii, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă în legătură cu identitatea imobilelor, şi anume, adresa istoricului de număr poştal al imobilului din 20 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, alte înscrisuri depuse raportat la expertiza efectuată în cauză şi din comparaţia cărora ar rezulta doar mici diferenţe în dimensiunile terenului, laturile fiind aproximativ identice, chestiune explicabilă faţă de vechimea imobilului.
Nu a argumentat dacă declaraţia martorului este relevantă în integralitatea sa, faţă de susţinerile apelantei privind vârsta persoanei audiate la data mutării în imobil, cu consecinţe în planul reprezentării juridice a persoanei care deţinea în proprietate bunul.
În ceea ce priveşte calitatea de moştenitoare de pe urma G.R., pe lângă hotărârea pronunţată în litigiul anterior, apelanta a invocat şi alte mijloace de probă, acte de stare civilă, declaraţii de notorietate autentificate, mijloace de probă ce ar fi trebuit coroborate şi cu privire la care Curtea nu s-a pronunţat.
Curtea nu a motivat nici menţinerea soluţiei primei instanţe, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, cu consecinţa respingerii acţiunii formulată împotriva acestuia. Raportat la acest aspect, critica apelantei a vizat justificarea legitimării procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, raportat la deţinerea, de către unitatea administrativ teritorială, a diferenţei de teren rezultată în urma scăderii terenului deţinut de pârâţii persoane fizice, de sub construcţiile dobândite de aceştia, în temeiul Legii nr. 112/1995, din suprafaţa totală revendicată, de 510 m.p.
Ca atare, apelanta a solicitat obligarea pârâtului sus-menţionat să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, suprafaţa de teren liberă de construcţii, de 398 m.p, cerere cu privire la care instanţa de apel nu a menţionat de ce a înlăturat-o.
Faţă de cele reţinute, Curtea nu s-a mai preocupat de criticile apelantei privind fondul dreptului invocat, ceea ce este rezultatul juridic firesc al situaţiei stabilite în fapt, de instanţa de apel, insuficient argumentate, însă.
În consecinţă, caracterul sumar al motivării acestei instanţe, definit, în special, prin absenţa totală a coroborării probelor administrate în litigiu, în stabilirea situaţiei de fapt şi, ulterior, a raportării acesteia la textele legale incidente echivalează cu necercetarea în fond a cauzei deduse judecăţii, determinând imposibilitatea prezentei instanţe de a exercita controlul judiciar asupra legalităţii soluţiei pronunţate.
Această situaţie determină admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate şi trimiterea cauzei pentru reluarea judecăţii.
Cu ocazia rejudecării, Curtea va analiza relevanţă hotărârilor pronunţate în litigiul anterior asupra identităţii imobilelor şi a legitimării reclamantei din perspectiva existenţei sau nu a calităţii de moştenitoare de pe urma G.R., precum şi a celorlalte mijloace de probă administrate din perspectiva aceloraşi elemente, precum şi a calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General.
Se vor avea în vedere, la pronunţarea soluţiei, şi înscrisurile noi, depuse în recurs, de către reclamantă, precum şi declaraţia de înscriere în fals formulată de C.G. în această fază procesuală, bineînţeles, în măsura în care partea îşi va menţine poziţia exprimată în legătură cu actele respective, în baza art. 180 şi următoarele C. proc. civ.
Eventual, se va proceda la completarea probatoriului pentru stabilirea certă a identităţii sau a lipsei de identitate între imobilul în litigiu şi cel aflat în proprietatea persoanelor deposedate abuziv, în
regimul trecut, inclusiv prin efectuarea unei noi expertize, în condiţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Faţă de rezultatul acestor verificări şi dacă este cazul, Curtea va analiza aspectele legate de rezolvarea, în fond, a litigiului, prin raportare la susţinerile din apel şi recurs referitoare la aceste chestiuni, din perspectiva textelor de lege invocate de reclamantă (art. 480, art. 492 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie), dar şi a deciziei pronunţate în interesul legii nr. 33/2008, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, relevantă în soluţionarea litigiului.
2. Faţă de argumentele pentru care se va admite recursul formulat în cauză, prezenta instanţă nu a mai procedat la verificarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care supune dezbaterii fondul pretenţiilor reclamantei în legătură cu revendicarea imobilului în litigiu şi regulile aplicabile în soluţionarea acestei cereri.
De asemenea, deoarece instanţa de apel va proceda la reevaluarea situaţiei de fapt în raport de întregul probatoriu administrat în cauză, cu eventuala lui completare, Înalta Curte nu a avut în vedere nici acele critici din cadrul motivului de recurs respectiv, referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte valoarea probatorie a dovezilor administrate, faţă de dispoziţiile art. 1191 C. civ.
Aşa cum deja s-a menţionat, cu ocazia rejudecării, faţă de toate cele expuse mai sus şi dacă se va ajunge la o altă situaţie de fapt decât cea stabilită în ciclul procesual anterior, Curtea de Apel va analiza şi susţinerile reclamantei, formulate în apel şi reluate în recurs, în legătură cu preferabilitatea ridurilor de proprietate ale părţilor.
Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 7 şi 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa Decizia atacată, urmând să trimită cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Asupra cheltuielilor de judecată cuvenite părţilor (inclusiv a celor solicitate în prezentul dosar) se va pronunţa instanţa de rejudecare, în raport de soluţia ce se va pronunţa şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta G.G. împotriva deciziei nr. 160A din 12 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică/astăzi, 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2837/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2835/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
