ICCJ. Decizia nr. 2835/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2835/2010
Dosar nr. 24318/3/2007
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la data de 15 decembrie 2006, sub nr. 16355/302/2006, reclamanţii P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. şi C.A.G. au chemat în judecată pe pârâţii M.M., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 15 situat în Bucureşti, Piaţa M.K., şi să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie acest apartament.
La data de 14 februarie 2007, reclamanţii şi-au precizat acţiunea sub aspectul cadrului procesual, arătând că, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, înţeleg să se judece cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, iar în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, cu toţi pârâţii indicaţi în acţiunea introductivă.
Prin sentinţa civilă nr. 3935 din 06 iunie 2007, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut, pe baza expertizelor efectuate în cauză, că valoarea bunului litigios depăşea suma de 500.000 RON la data sesizării instanţei şi că, în raport de această valoare, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revineTribunalului, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
De asemenea, judecătoria a reţinut ca relevant pe acest aspect faptul că, deşi din redactarea cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanţii au înţeles să sesizeze instanţa cu două capete de cerere distincte, unul având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi altul având ca obiect revendicare, în realitate, având în vedere şi temeiul de drept al cererii deduse judecăţii - art. 480 şi urm. C. civ., această cerere are un singur capăt de cerere, ce vizează revendicarea. În acest sens, s-a avut în vedere şi faptul că cererea reclamanţilor vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi considerată o cerere distinctă de cea privind revendicarea imobilului, ci, dimpotrivă, soluţionarea obiectului unei atare cereri reprezintă unul dintre aspectele pe care instanţa trebuie să le analizeze în momentul în care verifică temeinicia cererii în revendicare.
Investit prin declinare de competenţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a soluţionat cauza prin sentinţa nr. 459 din 05 martie 2008.
Conform acestei sentinţe, a fost respinsă acţiunea precizată faţă de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată; a fost admisă acţiunea precizată faţă de pârâta M.M., cu consecinţa obligării acesteia să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 15, situat în Bucureşti, Piaţa M.K.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Faţă de soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, dispusă prin încheierea din 07 noiembrie 2007, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu aceşti pârâţi se impune a fi respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, faţă de apărările aduse în susţinerea excepţiei, acesta apare ca o veritabilă chestiune de fond, ce implică analizarea valabilităţii titlului statului, pentru a se putea stabili dacă bunul litigios a ieşit sau nu în mod valabil din patrimoniul autorilor reclamanţilor.
Sub acest aspect, se opune cu putere de lucru judecat Decizia civilă nr. 810/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, care a statuat că preluarea de către stat a imobilului litigios s-a făcut fără titlu valabil.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost şi ea respinsă prin încheierea din 07 noiembrie 2007.
Pe fondul revendicării, întrucât ambele părţi justifică un titlu de proprietate valabil asupra aceluiaşi bun, se impune compararea acestora, pentru a se stabili care este mai bine caracterizat.
Principiul proprietăţii aparente, cât şi buna-credinţă, şi deci art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu îşi găsesc aplicabilitatea în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, conducând doar la menţinerea valabilităţii titlului pârâtei şi făcând astfel posibilă compararea de titluri.
În contextul comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, trebuie reţinut că datorită preluării fără titlu valabil, reclamanţii şi pârâta invocă, în fapt, titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, dar care provin de la autori diferiţi.
În ceea ce priveşte problema dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii 112/1995, având în vedere modul în care a fost reglementată problema acordării de reparaţii persoanelor deposedate abuziv şi pentru a asigura stabilitatea circuitului civil, doar aceste aspecte nu pot conduce la concluzia că titlul pârâtei este preferabil şi, deci, că acţiunea în revendicare ar trebui respinsă.
În acest sens, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ., care au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată şi de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or, referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condiţiile Legii nr. 10/2001, este de remarcat că această lege, datorită procedurii greoaie, neclare şi ineficiente, cât şi a faptului că Fondul Proprietatea nu funcţionează în mod eficient, nu poate conduce la o reparaţie rapidă şi efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparaţie putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului, sens în care este şi jurisprudenţa constantă a C.E.D.O.
Urmează ca, la rândul său, pârâta să-şi reglementeze propriile raporturi cu vânzătorul, izvorâte din încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi pierderea ulterioara a bunului, în condiţiile dreptului comun aplicabil în materie.
În concluzie, titlul reclamanţilor trebuie apreciat ca preferabil, sens în care se va avea în vedere şi faptul că el provine de la adevăratul proprietar şi că este mai vechi, spre deosebire de cel al pârâtei, care este ulterior şi provine de la un neproprietar.
Împotriva sentinţei Tribunalului a declarat apel pârâta M.M., criticând-o atât sub aspectul soluţiei date excepţiilor invocate de ea, cât şi sub aspectul soluţiei date pe fondul cauzei.
Prin Decizia nr. 228A din 09 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, precum şi apelul pârâtei, ca nefondat.
În considerentele acestei decizii, s-au reţinut următoarele:
Excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active nu pot fi disociate. Interconexiunea dintre calitate şi interes, dar şi existenţa lor autonomă, fac să fie confundate uneori. Calitatea procesuală derivă din interes şi se sprijină pe el.
Calitatea procesuală semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a deduce în justiţie dreptul a cărui sancţiune o cere, puterea de a acţiona în judecată, justificată de un interes personal şi direct.
Interesul, ca orice demers în justiţie, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă sau de partea procesuală de la care el provine, trebuie să fie util, să urmărească, aşadar, „profit" material sau moral, să fie juridic şi legitim, născut şi actual, direct şi personal, pozitiv şi concret.
Aceste consideraţii teoretice, corelate cu cele ale instanţei de fond, conduc, cu toată ampla şi buna documentare a apelului (cu unele argumente corecte), la concluzia că prima instanţă a soluţionat corect cele două excepţii.
Şi problema „încălcării unui bun" recunoscut în favoarea apelantei şi-a găsit o corectă soluţionare în considerentele hotărârii instanţei de fond.
Fără a repeta argumentaţia, corelând-o cu amplele motive de apel, curtea a reţinut că prima instanţă a dat o corectă interpretare sintagmei de „bun", în sensul practicii C.E.D.O.
Nici soluţionarea acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor nu poate fi considerată nelegală.
Argumentele aduse în apel nu sunt suficiente pentru a se aprecia că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică.
De altfel, caracterizarea şi preferabilitatea titlurilor s-a făcut în baza legislaţiei în vigoare la data soluţionării pricinii. Deja prin Legea nr. 213/1998 se arată proprietatea publică şi regimul juridic al imobilelor preluate de stat după anul 1944, iar Legea nr. 112/1995, care a avut o anumită evoluţie sub aspectul practicii, a fost corectată în timp de practică şi de Legea nr. 10/2001, mai ales prin modificările făcute de Legea nr. 247/2005.
Or, totul trebuie privit în succesiunea legilor - art. 480 C. civ., Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Numai corelând legislaţia internă cu practica C.E.D.O. se poate ajunge la o soluţie referitoare la proprietatea imobilelor preluate abuziv de stat.
Existenţa procedurilor prealabile, prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi mai ales Legea nr. 10/2001 (uneori contestate), au fost unanim acceptate de jurisprudenţă, ca şi prevalenta legii speciale faţă de dreptul comun, anume Legea nr. 10/2001.
Soluţia aşa-zisei inadmisibilităţi a unei acţiuni în revendicare, în prezenţa aplicării Legii nr. 10/2001, a fost lămurită, nefiind în fapt o inadmisibilitate, ci un impediment de aplicare a legii generale în faţa celei speciale.
Excepţia autorităţii de lucru judecat,, invocată de intimaţi cu trimitere la Decizia nr. 5388 din 30 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi primită, nefiind întrunită una din condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., şi anume identitatea de părţi în cele două litigii.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs de către pârâta M.M., care a invocat următoarele motive de nelegalitate:
1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Pe parcursul soluţionării apelului au intervenit modificări legislative care sunt direct incidente în speţă, respectiv Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009. Aplicarea imediată a legii noi a fost invocată prin notele scrise depuse la termenul din 19 martie 2009, dar instanţa de apel a omis să examineze acest mijloc de apărare, hotărârea nefiind motivată pe acest aspect.
Pe de altă parte, niciun motiv de apel nu a fost respins cu o motivare proprie a instanţei de apel. Aceasta s-a limitat să aprecieze că motivele de apel sunt „ample şi bine documentate" şi că „instanţa de fond a dat o dezlegare corectă cauzei deduse judecăţii", fără a exprima o judecată propriu-zisă asupra temeiurilor de fapt şi de drept ale apelului.
Astfel, cu privire la critica pe excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel apreciază generic „... aceste argumentaţii teoretice, corelate cu cele ale instanţei de fond, conduc, cu toată ampla şi buna documentare a apelului (cu unele argumente corecte) să aprecieze că motivele nu pot fi primite, prima instanţă corect soluţionând cele două excepţii."
Cu privire la apărarea ce vizează respectarea judiciară a dreptului la bun al pârâtei, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţa de apel a reţinut: „fără a repeta argumentaţia, corelând-o cu amplele motive de apel, se reţine că prima instanţă a dat o corectă interpretare ... ".
Cu privire la critica vizând soluţionarea acţiunii în revendicare prin absolutizarea metodei comparării de titluri, deşi titlurile opuse de părţi nu sunt constituite în aceleaşi condiţii, iar raportul dintre legea generală şi legea specială, sub puterea căruia s-a constituit şi s-a reglementat regimul juridic al titlului pârâtei, nu permite aplicarea exclusivă a acestor tehnici şi metodologii jurisprudenţiale şi doctrinare de soluţionare a acţiunii în revendicare, instanţa de apel a reţinut: „argumentele aduse în apel nu sunt suficiente pentru a aprecia că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică".
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, formulată de persoana îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, motivată şi cu trimitere la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, instanţa de apel a apreciat „... luate în ansamblul motivelor de apel, amplu dezvoltate de apelantă, raportate la argumentaţia instanţei de fond, nu pot fi primite".
Rezultă că, sub aceste aspecte, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Pe de altă parte, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în partea referitoare la excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, pentru că mai întâi se reţine că aceste excepţii nu pot fi disociate, pentru ca apoi să se facă vorbire de existenţa lor autonomă.
Hotărârea este contradictorie şi cuprinde motive străine de natura pricinii sub aspectul iniţierii analizei propriu-zise a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. Pe acest aspect, motivarea este confuză, generală, echivocă şi neinteligibilă, îutemeindu-se şi pe o lege inaplicabilă speţei, respectiv Legea nr. 18/1991.
2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ce priveşte soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acestei acţiuni, precum şi în ce priveşte soluţionarea pe fond a cererii în revendicare.
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea hotărârilor pronunţate în etapele procesuale anterioare ca temeinice şi legale.
Recursul este fondat şi va fi admis în raport de motivul prevăzut de art 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit celor ce se vor arăta în continuare:
Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În accepţiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanţei care să susţină soluţia din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar şi motivarea superficială are aceeaşi semnificaţie, atrăgând deopotrivă incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În speţă, este de observat că, în considerentele hotărârii recurate, se regăsesc doar aprecieri generale legate de temeinicia şi legalitatea hotărârii primei instanţe. Astfel, curtea de apel s-a limitat să reţină că prima instanţă a soluţionat corect excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes, sens în care a făcut scurte consideraţii teoretice pe marginea conceptelor de calitate procesuală şi interes, fără a arăta, însă, argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat această concluzie, prin raportare la situaţia concretă din speţă, lăsând practic necercetate criticile formulate pe acest aspect în apel.
De asemenea, curtea de apel nu a făcut o analiză proprie a criticilor apelantei vizând respectarea judiciară a dreptului la bun, din perspectiva dispoziţiilor legale invocate - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ci s-a rezumat să constate că această problemă îşi găseşte o rezolvare corectă în considerentele hotărârii de fond, or, o atare motivare are doar caracter formal.
Acelaşi gen de aprecieri generice se regăsesc în considerentele deciziei recurate şi cu privire la dezlegarea dată în primă instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi fondului acţiunii în revendicare, aspecte relativ la care curtea de apel nu a făcut o judecată propriu-zisă, care să răspundă, în fapt şi în drept, temeiurilor apelului.
Or, simpla afirmaţie în sensul că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, fără o analiză propriu-zisă a criticilor ce i-au fost aduse în apel, care implică un răspuns, în fapt şi în drept, la fiecare din aceste critici, nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătoreşti
desprins din dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., echivalând în fapt cu o nemotivare.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanţa de apel, având de verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, trebuia să răspundă în considerentele hotărârii pronunţate, în fapt şi în drept, la toate motivele de apel.
Neprocedând în acest mod şi rezumându-se la aserţiuni generale privind legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ..
Cum o astfel de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce impune soluţia casării cu trimitere, criticile vizând încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ce priveşte soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acestei acţiuni, precum şi în ce priveşte soluţionarea pe fond a cererii în revendicare, nu pot fi analizate, urmând a fi avute în vedere de instanţa de trimitere.
În consecinţă, apreciind că prin nemotivarea soluţieij?ronunţate, curtea de apel nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (5) şi art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursul exercitat în cauză, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează să analizeze toate apărările formulate în apel şi să stabilească, pe baza probelor administrate, situaţia de fapt, raportat la care să aplice normele legale incidente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta M.M. împotriva deciziei nr. 228 A din 09 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti,secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2836/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2834/2010. Civil → |
|---|
