ICCJ. Decizia nr. 2834/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2834/2010
Dosar nr. 474/98/2007
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 214F din 21 aprilie 2006, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanţii S.G., P.D.D. şi D.Ş., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Slobozia, prin Primar, şi Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului.
S-a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la reparaţii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti, în cuantum de 3.226.185.350 ROL (322.618,535 RON), pentru imobilele situate în municipiul Slobozia şi preluate abuziv de stat, compuse din teren intravilan, în suprafaţă de 1.008 m.p., casa de locuit, grajd de animale, 2 magazii, brutărie, şopron, împrejmuire lemn şi fântână.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata, către reclamanţi, a acestei sume şi a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat şi onorariu expert, în cuantum de 700 RON.
S-a anulat dispoziţia nr. 4144 din 22 octombrie 2004 emisă de Primarul municipiului Slobozia.
Împotriva sentinţei pronunţate a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 485 din 31 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa, împotriva sentinţei civile nr. 214/2006, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Ialomiţa.
S-a considerat că, întrucât hotărârea pronunţată nu a fost motivată, cauza a fost judecată fără a se cerceta fondul, astfel că, procedându-se la aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a dispus trimiterea spre rejudecare.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Ialomiţa, sub nr. 474/98/2007 (482/2007).
Reclamanţii au depus o cerere modificatoare a ceRON iniţiale, arătând că solicită a li se acorda despăgubiri şi pentru imobilele ce nu au avut destinaţia de locuinţă, cu menţinerea celorlalte capete de cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 461 F din 23 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanţi; s-a anulat art. 2 din dispoziţia nr. 4144 din 22 octombrie 2004, emisă de Primarul municipiului Slobozia; s-a constatat că aceştia sunt îndreptăţiţi, în cotă de 1/3 fiecare, la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în acordarea, cu acceptul părţilor menţionate, a unui teren intravilan în compensare pentru terenul în suprafaţă de 1.008 m.p. şi, în lipsa acestuia, în acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, pentru teren şi construcţiile demolate, identificate în procesul verbal de predare primire din data de 09 decembrie 1953, imobile situate în municipiul Slobozia, str. M.B., judeţul Ialomiţa, moştenire de la D.G., a căror valoare se determină potrivit art. 10 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 10/2001, republicată. S-a respins cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată.
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia nr. 4144 din 22 octombrie 2004, emisă de Primarul municipiului Slobozia, în soluţionarea notificării nr. 402 din 06 noiembrie 2001, depusă de reclamanţi, conform Legii nr. l0/2001, a fost respinsă cererea acestora, de restituire în natură a imobilului (teren şi construcţii), situat în Slobozia, str. M.B., motivat de faptul că sunt demolate construcţiile şi pe vechiul amplasament se află un ansamblu de locuinţe (art. 1).
S-a stabilit că valoarea echivalentă a imobilului imposibil de restituit, conform expertizei, este în sumă de 2.455.780 RON, constând în titluri de valoare.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar instanţa a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii defunctului D.G., în calitate de descendenţi, persoană care a deţinut în proprietate, în Slobozia, str. M.B., imobilul compus din: teren în suprafaţă de 1.008 m.p. şi construcţii - clădire în suprafaţă de 174,78 m.p., compusă din 5 camere, anexe, o magazie în suprafaţă de 98 m.p., un grajd în suprafaţă de 25,60 m.p. şi o brutărie în suprafaţă de 102 m.p., o magazie în suprafaţă de 32,50 mp., toate aceste imobile fiind descrise în procesul verbal încheiat la 9 decembrie 1953.
Bunurile au fost naţionalizate şi au trecut în proprietatea statului, ele încadrându-se în categoria imobilelor preluate în mod abuziv, cu titlu, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, în prezent, construcţiile fiind demolate, iar terenul nu este liber, fiind ocupat de lucrări de utilitate publică.
În raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) coroborate cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru construcţii, cât şi pentru teren, restituirea în natură nefîind posibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, de către entitatea învestită, potrivit legii, cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, entitatea notificată a propus reclamanţilor, având în vedere şi solicitarea acestora formulată prin cererea adresată instanţei, ca pentru terenul în suprafaţă de 1.008 m.p., situat pe str. M.B., care nu se poate restitui în natură, să primească, în compensare, în echivalent, un alt teren intravilan, în suprafaţă de 1.680 m.p., situat pe str. P.R., propunere ce nu a fost admisă, fără echivoc, de către reclamanţi.
Reţinând că oferirea unor bunuri în compensare este atributul exclusiv al entităţii investite cu notificarea, aspect ce rezultă din interpretarea textului de lege enunţat mai sus, şi având în vedere că această măsură reparatorie în echivalent se poate acorda doar cu acceptul celui îndreptăţit, instanţa, neputându-se substitui voinţei celor două părţi, în sensul că nu poate obliga pârâtul la restituirea unei anumite suprafeţe şi nici pe reclamanţi să accepte propunerea făcută, în raport de solicitarea reclamanţilor şi de oferta făcută de pârâtul Municipiul Slobozia, prin Primar, a constatat că S.G., P.D.D. şi D.Ş. sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent constând în acordarea unui teren intravilan în compensare pentru terenul în suprafaţă de 1.008 m.p., cu acceptul celor îndreptăţiţi.
În lipsa acordului, instanţa a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (respectiv, titluri de despăgubire, aşa cum sunt reglementate în titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar nu despăgubiri băneşti, acestea nemaifiind prevăzute, ca formă de restituire în echivalent, în Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005), atât pentru terenul în suprafaţă de 1008 m.p., cât şi pentru construcţiile identificate în procesul - verbal încheiat la data de 09 decembrie 1953 şi care sunt demolate, oricare ar fi fost destinaţia acestora înainte de preluare, casă de locuit sau altă destinaţie.
Sub aspectul valorii terenului şi a construcţiilor demolate, instanţa, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 10/2001, republicată, a reţinut că aceasta se determină potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare şi cu aplicarea procedurii prevăzute în Normele metodologice de aplicare a titlului VII din Legea nr. 24772005, aprobate prin HG nr. 1095 din 15 septembrie 2005, procedură aplicabilă, potrivit art. 10.8.din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, aprobate prin HG 250 din 07 martie 2007.
Având în vedere că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atunci când restituirea se solicită de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate se constată în cote-părţi, instanţa a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsurile reparatorii stabilite, în cotă de 1/3 fiecare, aceştia fiind descendenţii defunctului D.G.
Faţă de considerentele enunţate, Tribunalul a dispus anularea art. 2 din dispoziţia nr. 4144, emisă la 22 octombrie 2004, de către Primarul municipiului Slobozia, şi admiterea cererii formulate de reclamaţi.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a respins-o, ca neîntemeiată.
Astfel, dispoziţia atacată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 10/2001 în forma anterioară apariţiei Legii nr. 247/2005, (titlurile de valoare nominală stabilite având drept corespondent, în prezent, despăgubirile stabilite conform legii speciale), iar critica iniţială, făcută de reclamanţi, în sensul neacordării de despăgubiri băneşti nu a fost admisă în rejudecare, când, de altfel cererea a şi fost modificată.
În ceea ce priveşte stabilirea dreptului la măsuri compensatorii pentru teren, deşi admisă solicitarea făcută de reclamanţi, nu se poate reţine o culpă procesuală a pârâţilor în condiţiile în care legea nu instituie, ca obligatorie, acordarea unei astfel de măsuri din partea celor notificaţi.
Considerând că admiterea cererii reclamanţilor, în sensul celor stabilite, este consecinţa modificării legislative, iar nu a culpei emitentului dispoziţiei atacate, instanţa a reţinut că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii S.G., P.D.D. şi D.Ş.
Prin Decizia civilă nr. 251 din 31 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, s-a respins apelul, ca nefondat.
Opinia separată pronunţată în cauză a vizat admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul că terenul echivalent din str. R., Slobozia, este de 7762 m.p., iar contravaloarea (în subsidiar) despăgubirilor pentru teren este de 643.505 euro, iar pentru construcţii, de 273.507 euro, plătibili în RON la data punerii în executare a hotărârii, păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În pronunţarea deciziei sus-menţionate, cu opinie majoritară, Curtea a reţinut că anularea art. 2 din dispoziţia nr. 4144 din 22 octombrie 2004, emisă de Primarul Municipiului Slobozia, prin hotărârea apelată, corespunde prevederilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, care dispun, imperativ, că: „în situaţiile prevăzute la alin. 1, 2 şi 6, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Într-adevăr, reclamanţii nu au achiesat, integral, la modalitatea de despăgubire privind compensarea în echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 1.008 m.p., cu un alt teren intravilan în suprafaţă de 1.680 m.p, situat în str. P.R., Municipiul Slobozia, aceştia fiind de acord cu amplasamentul terenului, însă nu şi cu întinderea suprafeţei de teren, de 1320 m.p; elocventă, în acest sens, este măsura Tribunalului Ialomiţa, de a dispune adresă către Primăria municipiului Slobozia, privind eventualitatea acordării, către reclamanţi, a unui teren echivalent, finalizată prin adresa nr. 11064 din 2 aprilie 2007, prin care această instituţie încunoştinţa instanţa despre identificarea unui teren situat în intravilanul Municipiului Slobozia - zona G.N.
În legătură cu terenul în suprafaţă de 1.320 m.p., situat în str. G.N., s-a efectuat o expertiză evaluatoare, de către expertul C.V., care a stabilit că valoarea patrimonială a terenului avut în proprietate de autorul reclamanţilor, situat în str. M.B., este echivalentă valorii patrimoniale a terenului propus cu titiu de despăgubire, în suprafaţă de 1.320 m.p., situat în str. G.N., municipiul Slobozia.
Reclamanţii nu au fost de acord cu acest raport de echivalenţă, astfel cum rezultă din „Minuta" din 03 aprilie 2007, încheiată între P.D.D., în calitate de reprezentant al reclamanţilor, şi Primăria Slobozia, prin secretar şi consilier juridic, iar la termenul din 16 aprilie 2007, reclamantul, personal, a susţinut că nu este de acord nici cu raportul de expertiză refăcut şi care propune, pentru terenul avut în proprietate, un teren similar ca valoare, situat în str. P.R., în suprafaţă de 1.680 m.p., coeficientul de echivalenţă fiind de 1,67, faţă de cel propus iniţial, de 1,31.
În motivarea apelului, reclamanţii au precizat că, într-o expertiză extrajudiciară, expertul A.N.E.V.A.R., ing. T.C., a constatat că, în realitate, raportul dintre cele două terenuri este de 2,5, astfel că suprafaţa de teren ce trebuie acordată în compensare este de 2.520 m.p.
În apel, Curtea a încuviinţat proba cu expertiză tehnică construcţii, iar, prin raportul efectuat de către expert ing. P.V.A., s-a constatat că valoarea echivalentă cu terenul naţionalizat este de 2.574.000 RON, valoarea totală a construcţiilor aflate, până la naţionalizare, pe terenul situat în B-dul M.B., fiind de 282.000 RON.
Ulterior, acelaşi expert a dispus corectarea doar a punctului „A" din expertiza anterioară, în sensul că suprafaţa echivalentă, ce trebuie acordată, în natură, în zona P.R., este de 8.460 m.p., coeficientul de echivalenţă fiind de 8,4.
Intimatul Municipiul Slobozia a formulat obiecţiuni deoarece expertul a finalizat expertiza, în faza corectivă, prin folosirea unor parametri şi coeficienţi ce nu sunt în concordantă cu situaţia reală din teren şi a conchis că suprafaţa echivalentă ce trebuie acordată în compensare este de 2.671 m.p., coeficientul de echivalenţă fiind de 2,65.
La 20 ianuarie 2009, Curtea a acordat cuvântul în dezbaterea apelului, iar, în deliberare, din cauza divergenţei de opinii, cauza a fost repusă pe rol în ce priveşte cuantumul despăgubirilor.
Reclamanţii sunt persoane îndreptăţite, în sensul art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren şi construcţii, terenul fiind ocupat de lucrări de utilitate publică, restituirea în natură nu este posibilă.
Prin chiar petitul contestaţiei astfel cum a fost modificat, reclamanţii au solicitat ca, pentru terenul în suprafaţă de 1.008 m.p., situat în Slobozia, str. M.B., să primească un alt teren în compensare, iar prin expertizele efectuate în cauză, corelate cu relaţiile comunicate de Primăria municipiului Slobozia, s-a concluzionat că este posibilă acordarea în compensare a unei alte suprafeţe de teren, însă cu acordul celor îndreptăţiţi.
În mod constant, reclamanţii au contestat coeficientul de echivalare a terenului avut în proprietate cu cel propus a fi acordat în echivalent, achiesând, însă, la locaţia terenului.
În consecinţă, instanţa de fond, în mod întemeiat, a considerat că, în absenţa unui acord, reclamanţii, ca persoane îndreptăţite la despăgubiri, urmează a beneficia de măsuri reparatorii astfel cum acestea sunt reglementate prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, câtă vreme despăgubirile băneşti nu mai constituie o modalitate de despăgubire după modificarea Legii nr. 247/2005.
Ca atare, soluţia apelată este conformă prevederilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, corelate cu alin. (8) şi (9) ale aceluiaşi articol, în ce priveşte valoarea terenului şi a construcţiilor demolate cu care reclamanţii urmează a fi despăgubiţi, în contextul aplicării procedurii reglementate prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, Primăria municipiului Slobozia, în calitate de persoană notificată, urmând să emită dispoziţie motivată, astfel cum s-a dispus la fond, cu propuneri de acordare a despăgubirilor pentru teren şi construcţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Legat de cadrul procesual, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la calitatea de pârât a Ministerului Economiei.
În contestaţia formulată, în primul ciclu procesual, reclamanţii au solicitat judecarea acesteia în contradictoriu cu Municipiul Slobozia, prin Primar, şi Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului.
Modificările legislative ulterioare datei de 01 ianuarie 2009 au dus la separarea Ministerului Finanţelor de Ministerul Economiei.
Întrucât Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, instanţa urma să se pronunţe cu privire la excepţia invocată de Ministerul Economiei şi, ca urmare a admiterii excepţiei, Ministerul Economiei nu mai are calitate de parte în prezenta cauză.
2. Tribunalul Ialomiţa a reţinut, greşit, faptul că imobilul defunctului D.G. a fost preluat, de stat, cu titlu.
Rezultă că imobilul a fost preluat la data de 02 martie 1949, în baza Decretului 83/1949, odată cu preluarea imobilelor deţinute de defunct, în localitatea P. din judeţul Ialomiţa. Părinţii recurenţilor au fost daţi afară din locuinţa ce o aveau în Slobozia şi obligaţi să locuiască cu domiciliu forţat în oraşul Râmnicu-Sărat.
Faţă de probele administrate în cauză, statul a preluat acest imobil abuziv, fără titlu.
3. Referitor la incidenţa art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001:
Din probele administrate rezultă că imobilul autorului recurenţilor-construcţie, anexe gospodăreşti şi teren în suprafaţă de 1008 m.p., a fost situat într-o zonă ultracentrală a municipiului Slobozia, respectiv str., M.B.
Municipiul Slobozia, prin Primar, a făcut o ofertă, recurenţilor, privind un teren în compensare situat în str. P.R. (stradă care, în prezent, nu există).
Astfel cum rezultă din minuta din 03 aprilie 2007, reprezentantul reclamanţilor, respectiv recurentul P.D.D., a fost de acord cu locaţia propusă, dar nu şi cu suprafaţa de teren propusă, respectiv de 1.320 m.p., faţă de 1.008 m.p. (preluaţi abuziv de stat), aşa cum a fost calculată în raportul de evaluare a celor două terenuri, depus de Municipiul Slobozia, la termenul din 02 aprilie 2007, deoarece este o discrepanţă valorică pe piaţa imobiliară între un teren situat în zona centrală a municipiului Slobozia şi un teren situat într-o zonă periferică.
În pct. 2 al minutei menţionate, Primăria s-a obligat să refacă raportul de expertiză, ţinând cont de faptul că str. P.R. nu există în prezent.
În urma refacerii raportului de expertiză, s-a propus un raport de echivalenţă de 1,767, care a dus la o subevaluare a terenului preluat faţă de valorile de pe piaţa imobiliară ,de cea 200 euro/m.p.
Având în vedere textul de lege menţionat mai sus, în primul ciclu procesual, instanţa a admis efectuarea unui raport de expertiză pentru a se stabili un raport de echivalenţă real între cele două terenuri. Această lucrare nu a fost finalizată deoarece obiecţiunile formulate la raportul de expertiză din data de 13 februarie 2006 nu au fost luate în considerare de instanţă. În acest mod a fost încălcat dreptul reclamanţilor de a dovedi pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile art. 4 din titlul VII din Legea nr. 247/2005, care prevăd acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile pentru imobilele preluate abuziv de stat.
Instanţa avea obligaţia legală să motiveze respingerea cererii de finalizare a raportului de expertiză, încuviinţat, ca probă, la propunerea reclamanţilor.
În cauză, s-a întocmit, de expertul P.V.A., raportul de expertiză depus la dosar, la data de 19 mai 2008, şi, ulterior, completat prin raportul corectiv depus la 05 iunie 2008 şi raportul din data de 16 septembrie 2008 (răspuns la obiecţiuni).
Prin această lucrare expertul indică un coeficient de echivalenţă de 7,7 (coeficient pe care recurenţii îl acceptă), astfel că terenul pe care urmează să-l primească recurenţii, în calitate de persoane îndreptăţite, în zona P.R., va fi în suprafaţă de 7.762 m.p. (1.008 mp x 7,7)
În subsidiar, sunt de acord cu suma de 643.505 euro, reprezentând despăgubiri cuvenite pentru teren.
4. Referitor la despăgubirile băneşti cuvenite pentru construcţiile demolate:
Recurenţii sunt de acord cu suma indicată în raportul de expertiză al expertului P., depus la termenul din 16 septembrie 2008, de 273.507 euro, ca fiind echivalentul bănesc al construcţiilor preluate abuziv şi, ulterior, demolate.
Pentru considerentele invocate, ca argumente, în susţinerea opiniei separate a magistratului A.G., în mod greşit, instanţa de fond nu a stabilit cuantumul despăgubirilor conform celor arătate la pct. 3 din motivele de recurs, în sensul că măsurile reparatorii în echivalent constau în oferirea, în compensare, pentru terenul preluat de stat, a unui teren în suprafaţă de 7.762 m.p., iar, în subsidiar, în cazul în care nu se va putea acorda acest teren, să fie acordată contravaloarea despăgubirilor pentru teren, de 643.505 euro. În ceea ce priveşte construcţiile demolate, recurenţii solicită acordarea unor despăgubiri în cuantum de 273.507 euro.
În temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi al schimbării, în parte, a sentinţei apelate, conform celor arătate mai sus.
Pe parcursul procesului a decedat recurenta S.G., fiind introduşi, în cauză, moştenitorii acesteia, S.C.E. şi B.I.J., potrivit certificatului de moştenitor din 03 noiembrie 2009 emis de B.N.P. S.D.
Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare în dosar.
Analizând Decizia civilă recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru criticile prezentate în cadrul primului motiv de recurs şi a art. 304 pct. 9 din acelaşi cod pentru celelalte critici de nelegalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Este adevărat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei, invocată de acesta, prin întâmpinarea depusă la termenul din 24 februarie 2009, deşi a supus dezbaterii părţilor incidentul procedural respectiv, după cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării deciziei, din 24 martie 2009, ceea ce reprezintă o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Sancţiunea aplicabilă nu este, însă, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece vătămarea a fost înlăturată tocmai prin reiterarea chestiunii lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei în recurs, prin motivele căii de atac exercitate, şi examinarea excepţiei de către prezenta instanţă.
Ministerul Economiei nu justifică legitimare procesuală pasivă întrucât nu este reprezentantul statului în astfel de litigii, ci doar a preluat activităţile şi structurile specializate pe domeniul economic de la Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent, Ministerul Finanţelor Publice), în condiţiile art. 7 din OUG nr. 221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale.
Pe de altă parte, reprezentantul statului, în justiţie, este Ministerul Finanţelor Publice, potrivit art. 2 alin. (2) lit. c) din HG nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerul Finanţelor Publice, dacă nu există dispoziţie legală contrară, persoană care a figurat, în prezentul proces, în calitate de pârât.
Ca atare, hotărârea pronunţată este opozabilă şi statului, legal reprezentat, astfel încât, şi din acest punct de vedere, nu s-a produs recurenţilor nicio vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei.
În ceea ce priveşte Ministerul Economiei, cum soluţia Curţii de Apel este de respingere a căii de atac, în consecinţă, şi cu privire la Ministerul Economiei, nu se mai impune modificarea deciziei recurate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul pronunţării tot a unei soluţii de respingere faţă de instituţia amintită, dar raportat la lipsa calităţii procesuale pasive a acestui minister.
În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul existenţei unei vătămări produse recurenţilor prin omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra excepţiei în discuţie, care să nu poată fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate.
2. Referitor la natura preluării imobilelor ce au aparţinut autorului reclamanţilor, de către stat, recurenţii critică soluţia primei instanţe, iar nu pe cea a Curţii de Apel, sub acest aspect, nearătând care sunt eventuale greşeli ale acestei instanţe în legătură cu chestiunea în discuţie.
Or, obiectul căii de atac de faţă nu îl constituie hotărârea primei instanţe, ci Decizia Curţii, cu privire la care recurenţii nu au invocat niciun motiv de nelegalitate în ceea ce priveşte reţinerea caracterului valabil sau nevalabil al tidului statului, de către instanţa de apel.
Pe de altă parte, recurenţii au susţinut că autorul lor ar fi fost obligat, de către reprezentanţii statului din perioada respectivă, să predea imobilele statului, invocând, în acest sens, probele administrate în cauză.
Aceste susţineri pun în discuţie reevaluarea situaţiei de fapt faţă de cea reţinută de instanţele anterioare, raportat la probele administrate, examinarea acestor critici nemaifiind posibilă faţă de structura actuală a recursului, care nu mai permite o asemenea reevaluare faţă de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
De altfel, nici nu este relevanţă, în speţa de faţă, natura preluării bunului, de către stat, cu sau fără titlu valabil, întrucât forma reparaţiei în echivalent, procedura în cadrul căreia poate fi acordată şi cuantumul despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii nu depind de modalitatea de preluare.
Astfel, legea în discuţie prevede dreptul la restituirea în natură sau despăgubiri în echivalent pentru foştii proprietari sau moştenitorii lor, indiferent de natura preluării, în noţiunea de „imobil preluat în mod abuziv" fiind incluse atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât şi cele preluate fără titlu valabil, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În anumite condiţii, caracterul preluării prezintă importanţă în ceea ce priveşte forma de restituire, în natură sau în echivalent, precum şi persoana abilitată de lege să soluţioneze notificarea, nu şi în ceea ce priveşte forma de reparaţie în echivalent cuvenită persoanei îndreptăţite.
3. Critica privind „nefinalizarea" raportului de expertiză întocmit în dosarul instanţei de fond, într-un prim ciclu procesual, prin lipsa motivării instanţei asupra soluţiei de respingere a obiecţiunilor formulate de reclamanţi la raportul de expertiză întocmit în dosarul respectiv, la data de 13 februarie 2006, nu poate fi analizată în prezentul recurs.
Astfel, în afara faptului că susţinerile arătate pun în discuţie probatoriul administrat, ceea ce, după cum s-a menţionat deja, nu mai este posibil faţă de abrogarea art. 304 pct. 1 C. proc. civ., se referă şi la un ciclu procesual anterior al litigiului, în cadrul căruia reclamanţii nu au formulat apel, prin care să critice sentinţa nr. 214 F din 21 aprilie 2006 sub aspectul raportul de echivalenţă valorică între terenul preluat de la autorul părţilor şi cel la care acestea ar fi avut dreptul, în compensare.
În consecinţă, în cadrul recursului de faţă nu se mai pot pune în discuţie eventuale greşeli ale primei instanţe care a pronunţat hotărârea în primul ciclu procesual, neatacată de reclamanţi sub aspectul în discuţie.
Pe de altă parte, eventualele greşeli ale instanţei în legătură cu proba respectivă nici nu au relevanţă întrucât sentinţa respectivă a fost desfiinţată, în mod irevocabil, prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar, în rejudecare, nu s-a mai avut în vedere raportul de expertiză efectuat în primul ciclu procesual, soluţia instanţei de fond fundamentându-se pe argumente ce nu au vizat această probă.
De asemenea, în rejudecare, au fost depuse mai multe rapoarte de expertiză extrajudiciare şi, în final, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei noi expertize care să stabilească suprafaţa de teren cuvenită, în echivalent, pentru terenul preluat de stat, de 1.008 m.p., precum şi valoarea construcţiilor preluate şi demolate.
În concluzie, raportul de expertiză efectuat la 13 februarie 2006, în primul ciclu procesual, nu mai prezintă nicio importanţă în soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte susţinerile privind dreptul recurenţilor la acordarea unui teren, în compensare, în suprafaţă de 7.762 m.p., aferentă unui coeficient de echivalenţă de 7,7 între terenul preluat şi cel cuvenit în această formă de reparaţie, părţile au arătat doar că acceptă coeficientul respectiv, stabilit de expert, dar nu aduc critici concrete argumentelor instanţei, în sensul înlăturării acordării terenului, în compensare, în suprafaţa solicitată.
Pe de altă parte, în mod corect, Curtea de Apel a reţinut, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, că acordarea bunurilor în compensare este condiţionată de acordul persoanei îndreptăţite în acest sens. Or, reclamanţii nu au acceptat terenul oferit în compensare, de intimatul pârât, în ceea ce priveşte nu locaţia acestuia, ci suprafaţa oferită, subdimensionată faţă de valoarea terenului preluat de stat. În consecinţă, fără acordul reclamanţilor, nu putea fi stabilită această formă de reparaţie în echivalent.
Din perspectiva unităţii deţinătoare a terenului, Municipiul Slobozia, prin Primar, ca urmare a contestării coeficientului de echivalenţă între terenuri, stabilit de expert, nici aceasta nu a făcut o ofertă pentru vreun teren individualizat în materialitatea lui, în suprafaţa solicitată de reclamanţi. Cum părţile nu au criticat poziţia pârâtului sub acest aspect, care să permită analizarea, de către prezenta instanţă, a vreunui eventual refuz abuziv de restituire, în compensare, a unui teren, pentru suprafaţa de 7762 m.p., Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor textului de lege sus-menţionat, în absenţa realizării unui acord între oferta Municipiului şi pretenţiile reclamanţilor.
De altfel, prin Decizia Curţii de Apel fiind menţinută, în tot, soluţia primei instanţe, nimic nu împiedică realizarea înţelegerii între părţi, ulterioară procesului de faţă, pentru reparaţia în compensare, sentinţa apelată neexcluzând dreptul reclamanţilor la această formă de reparaţie în echivalent, ci condiţionând-o doar de acordul reclamanţilor pentru bunul oferit în compensare.
În ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor băneşti în cuantum de 643.505 euro, Curtea a reţinut, în mod corect, că această formă de reparaţie în echivalent pentru imobilele preluate abuziv nu mai este prevăzută în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
De altfel, fiind vorba despre un teren, nici sub imperiul legii în forma de la data intrării în vigoare (14 februarie 2001) şi nici în celelalte forme ulterioare modificării şi completării sale, recurenţii nu aveau dreptul la despăgubiri băneşti pentru terenuri.
Potrivit art. 9 alin. (2) cu referire la art. 10 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data adoptării sale, „în cazul imobilelor care aveau numai altă destinaţie decât aceea de locuinţă... a căror restituire În natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite". În consecinţă, despăgubirile băneşti, nu sunt enumerate, ca formă de reparaţie în echivalent, printre măsurile reparatorii prevăzute în textele de lege menţionate.
Critica de nelegalitate în ceea ce priveşte forma de reparaţie cuvenită reclamanţilor pentru terenul preluat de la autorul lor nu este, în consecinţă, întemeiată.
4. Şi susţinerile privind acordarea despăgubirilor băneşti pentru construcţiile demolate nu au suport.
Recurenţii menţionează că, pentru aceste bunuri, li se cuvine suma de 273.507 euro, stabilită prin expertiză, dar nu precizează argumentele pentru care au dreptul la despăgubiri băneşti în cuantumul menţionat, respectiv în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, care a stabilit dreptul părţilor la despăgubiri în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, faţă de formele de reparaţie în echivalent prevăzute în legislaţia actuală. În acest sens, trimiterea efectuată de recurenţi la motivarea judecătorului care a procedat la opinie separată faţă de Decizia Curţii de Apel este generică şi nu cuprinde critici de nelegalitate faţă de această hotărâre.
Pe de altă parte, susţinerile privind dreptul la despăgubiri băneşti pentru construcţiile demolate sunt formulate „omisso medio", recurenţii neformulând critici, prin cererea de apel, în legătură cu forma de reparaţie în echivalent, stabilită de instanţa de fond. Dimpotrivă, prin motivul de apel referitor la construcţiile demolate, apelanţii reclamanţi critică sentinţa, întocmai ca şi în dosarul de recurs de faţă (în ceea ce priveşte Decizia Curţii), sub aspectul raportului de expertiză efectuat şi „nefinalizat" în primul ciclu procesual, precum şi sub aspectul omiterii, de către prima instanţă, a obligării unităţii deţinătoare, în condiţiile art. 26 din Lege, la emiterea unei dispoziţii prin care să se acorde bunuri în compensare sau despăgubiri, în valoarea stabilită potrivit art. 10 alin. (8) şi (9) din actul normativ respectiv.
Şi în concluziile scrise depuse în dosarul de apel, de către apelantul reclamant P.D.D., acesta a solicitat, referitor la construcţiile demolate, să se propună, conform ridului VII din Legea nr. 247/2005 şi ridului 1 din OUG nr. 81/2007, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, despăgubirea apelanţilor prin acordarea de titluri de plată şi titluri de conversie emise de A.N.R.P., în cuantum de 1.210.180 RON, Comisia urmând a stabili cuantumul final al despăgubirilor.
Nu se critică, astfel, forma de reparaţie în echivalent, prin cererea de apel, astfel încât dreptul reclamanţilor la această formă de reparaţie nu poate fi stabilit direct în recurs.
Referitor la cuantumul despăgubirilor cuvenite, Decizia Curţii a constatat că prima instanţă a procedat la o corectă trimitere la dispoziţiile art. 10 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor ce se vor acorda în cadrul procedurii speciale prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005, arătând, totodată, că Primăria Slobozia urmează să emită dispoziţie motivată în acest sens, corespunzător solicitării formulate de reclamanţi, prin cererea de apel.
În concluzie, susţinerile referitoare la măsurile reparatorii cuvenite recurenţilor, pentru construcţiile preluate de stat şi, în prezent, demolate, pe lângă faptul că sunt insuficient dezvoltate, au primit şi un răspuns favorabil, de către instanţă, în limitele criticilor formulate de aceleaşi părţi, în apel.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia Curţii a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici nu subzistă, în ceea ce o priveşte, motivele de nulitate pe care le implică art. 304 pct. 5.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.G. (continuat de moştenitorii S.C.E. şi B.I.J.), P.D.D. şi D.Ş. împotriva deciziei nr. 251 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2835/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2833/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
