ICCJ. Decizia nr. 3016/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3016/2010
Dosar nr. 3079/121/2009
Şedinţa publică din 14 mai 2010
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia civilă, la data de 3 iunie 2009, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a solicitat instanţei să dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia a pârâtului I.L.
In motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 248/2005, reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la 02 mai 2009, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Udine, întrucât pe perioada şederii sale a dovedit un comportament antisocial.
Prin sentinţa civilă nr. 1047 din 22 iunie 2009, Tribunalul Galaţi a respins cererea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că după aderarea României la Uniunea Europeană au devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulaţie al persoanelor, restrângerea exercitării acestui drept fiind posibilă în condiţii restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătate publică sau siguranţă publică, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Astfel de motive nu pot rezulta din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată existenţa normei comunitare care a enunţat, în art. 14 din Tratatul CE principiul liberei circulaţii a cetăţenilor europeni care are aplicabilitate diversă şi se bucură de supremaţie în raport de reglementarea internă.
Împotriva sentinţei Tribunalului Galaţi a declarat apel reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor, care arată că, din documentele depuse în susţinerea cauzei pe fond, rezultă că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei, întrucât pe timpul şederii pe teritoriul acestei ţări, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care a fost necesară îndepărtarea acestuia, în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
S-a susţinut că, în documentul de referinţă se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă", fiind considerat un pericol public.
Având în vedere circumstanţele faptei pârâtului, care nu a respectat o interdicţie anterioară de intrare pe teritoriul statului italian şi, încălcând această interdicţie, a revenit pe teritoriul Italiei, muncind fără forme legale, astfel cum reiese din declaraţia acestuia, fiind returnat în ţară de către autorităţile italiene, ţinând cont şi de faptul că prezenţa pârâtului şi activităţile desfăşurate de acesta aduc atingere gravă intereselor României şi relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia, se solicită aplicarea măsurii restrictive a restrângerii dreptului acestuia la libera circulaţie.
Prin Decizia civilă nr. 300/A din 03 noiembrie 2009, Curtea de Apel Galaţi a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei Tribunalului Galaţi.
A reţinut instanţa de apel că, potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr.248/2005, se poate limita dreptul la circulaţie, persoanei a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat prin activitatea pe care o desfăşoară ar aduce atingere gravă, intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Deşi pârâtul a fost expulzat pentru motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reţine situaţia potrivit căreia, comportamentul acestuia constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
S-au avut în vedere dispoziţiile art. 18.1 T.C.E. şi ale Directivei Consiliului 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Raportat la aceste aspecte, fără a se dovedi un comportament necorespunzător din partea pârâtului, nu se impune luarea măsurilor solicitate, criticile apelantei fiind neavenite.
In legislaţia primară, art. 18.1 TCE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitării condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
In legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte prin art. 27, că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Instanţa de control judiciar ordinar a păstrat motivarea tribunalului, în sensul că reclamantul nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cazurile de limitare prevăzute în Directivă.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea ca nelegală, pentru următoarele motive:
Autorităţile române au luat act de măsura dispusă de autorităţile italiene în baza HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către Statul Italian a unor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 cu modificările şi completările ulterioare.
Conform art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la libera circulaţie se stabilesc prin lege, aşa încât, ţine de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe specifice în care cetăţenii români să poată circula în străinătate.
Art. 17 din legea supremă reglementează protecţia acordată de statul român în cazul cetăţenilor români, aflaţi în străinătate, cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor ce le revin acestora şi cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Măsura restrângerii se justifică, în speţă, pentru apărarea ordinii, situaţie prevăzută printre cele limitative, enumerate de art. 53 din Constituţie.
Pentru aceste considerente, a fost elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură implementarea atât a prevederilor constituţionale, cât şi a art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O.
Actul normativ menţionat reprezintă baza legală în dreptul intern pentru aplicarea măsurii de restrângere, fiind dat cu respectarea dispoziţiilor C.E.D.O. şi îndeplineşte calităţile legii, în sensul că este accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
România a negociat prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24mai 2005, o perioadă de tranziţie de doi până la şapte ani, la capitolul privind libera circulaţie a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricţii pentru cetăţenii noilor state pe o perioadă de doi ani după aderare.
Tot legislaţia comunitară mai prevede faptul că oricine poate să circule pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, respectând scopul de a-şi căuta un loc de muncă şi de a desfăşura o activitate corespunzătoare, cu respectarea art. 5, art. 7 şi art. 8 din Directiva 2004/38/CE.
In ceea ce priveşte aplicarea directivei, s-a arătat că, în conformitate cu art. 33, expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă, ca pedeapsă sau măsură accesorie a unei pedepse privative de libertate.
Recurenta a solicitat admiterea căii de atac şi pe fond, restrângerea dreptului de circulaţie al pârâtului, în Italia.
Analizând Decizia recurată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel Galaţi a reţinut că dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie este un drept garantat de Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.
Instanţa nu a considerat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este, în sine, contrară Constituţiei sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulaţie, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitată de reclamantă.
Deşi, potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, returnarea cetăţeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la libera circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1)].
Or, în speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza unei decizii a Prefecturii din Provincia Udine, nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita părţii una dintre valorile mai sus menţionate.
Dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4, şi anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
In plus, pe lângă cerinţa ca măsura dispusă să aibă o bază legală în dreptul intern, trebuie să se examineze şi calităţile legii în cauză, şi anume să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Cele două condiţii sunt îndeplinite, legea fiind publicată în Monitorul Oficial şi prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură şi sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. In speţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporţionată faţă de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Cum reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul I.L. s-ar afla într-una din acele situaţii ce ar impune restricţionarea dreptului la liberă circulaţie în spaţiul Uniunii Europene, se va reţine că instanţele de fond şi apel au făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Instanţele au apreciat corect că nu s-a făcut dovada că intimatul reprezintă o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa ordinii publice.
In concluzie, întrucât reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, recursul declarat de acesta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 300 din 03 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3017/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2991/2010. Civil → |
|---|
