ICCJ. Decizia nr. 3035/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3035/2010
Dosar nr. 31438/3/2007
Şedinţa publică din 17 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 322 din 6 martie2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de către reclamantul S.D., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi, pe cale de consecinţă, pârâtul a fost obligat să restituie reclamantului apartamentul situat la parterul imobilului din Bucureşti, ce face în prezent obiectul contractului de închiriere nr. 1540817 din 25 iunie 1998, prelungit ulterior - urmând a se emite o dispoziţie de restituire în acest sens, conform Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul este moştenitor testamentar al lui S.M. şi S.L., aceştia decedând la data de 1 noiembrie 1979 şi respectiv 17 ianuarie 1989. Că reclamantul este persoană îndreptăţită la restituire în natură a apartamentului în litigiu, în condiţiile Legii nr. 10/2001, rămas de pe urma autorilor săi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 553 din 4 noiembrie 2009, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 322 din 6 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S.D., ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Că, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând Decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu.
S-a mai reţinut şi faptul că, independent de natura termenului de 60 de zile, este evident că în cauză avem de-a face cu un refuz nejustificat al pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, de a răspunde notificării formulate de reclamant.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece :
- Reţinând în mod greşit probatoriul administrat în cauză şi făcând o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 21-25 din Legea nr. 10/2001 republicată, instanţele: de fond şi apel au obligat pârâtul să restituie în natură imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
- Recurentul mai arată că termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, este un termen de recomandare, norma legală sus-amintită are caracter dispozitiv, iar nu imperativ.
Recursul nu este fondat.
În mod judicios, instanţa de apel a statuat că, de vreme ce, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, investită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură.
Mai mult, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând Decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii poate să o anuleze, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
Osebit de cele menţionate, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia prevăzută în art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare cu alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Cu privire la termenul de 60 de zile, despre care se face vorbire în motivele de recurs, se reţine că acest termen este prevăzut în art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi este un termen de decădere şi nu de recomandare cum greşit susţine recurentul - Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Spre deosebire de termenele de prescripţie extinctivă, termenele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
Termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituţia repunerii în termen.
Raţiunea pentru care a fost instituit ca fiind termen de decădere, rezultă din preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau orice mod de acesta.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 553/A din 4 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3039/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3031/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
