ICCJ. Decizia nr. 3219/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3219/2010
Dosar nr. 16030/3/2008
Şedinţa publică din 21 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 927 din 19 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 16030/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul B.R.G.C., în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent cu alte bunuri sau servicii pentru construcţia demolată, ce a fost situată în Bucureşti, sector 1, până la concurenţa sumei de 4.534.490 lei, omologând raportul de expertiză imobiliară întocmit de expert I.A.
In motivarea sentinţei, s-a arătat că imobilul din Bucureşti, sector 1, a reprezentat proprietatea autoarei reclamantului, E.S. şi a fost preluat abuziv de către stat în anul 1951.
In aceste condiţii, reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere şi faptul că terenul de la aceeaşi adresă, în suprafaţă de 288,24 mp, a fost restituit reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, prin Decizia nr. 223 A din 30 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 249/2001.
Apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 528 din 28 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a constatat că, în mod corect, prima instanţă a soluţionat în fond contestaţia reclamantului, atare soluţie fiind impusă de controlul jurisdicţional exercitat de instanţa de judecată asupra deciziilor administrative şi fiind confirmată prin Decizia nr. XX din 9 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii.
Independent de natura termenului de 60 de zile, este vorba despre un refuz nejustificat de a răspunde notificării formulate în august 2001, cu atât mai mult cu cât, până în acest moment, pârâta nu a soluţionat notificarea şi nici nu a învederat necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare.
Instanţa de apel a înlăturat şi critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, întrucât calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii recunoscută reclamantului prin sentinţa apelată îl îndreptăţeşte pe acesta la despăgubire în condiţiile legii speciale.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 9 -11, art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, precum şi a prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Înscrisurile avute în vedere pentru stabilirea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită nu reprezintă dovada dreptului de proprietate în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi al art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, în absenţa înfăţişării titlului de proprietate, sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revenind persoanei ce se pretinde a fi îndreptăţită, conform Capitolului I pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ.
Potrivit legii în vigoare la momentul depunerii notificării, înscrisurile doveditoare trebuiau depuse odată cu notificarea sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Pe de altă parte, instanţa a dispus acordarea de despăgubiri băneşti în cuantum de 4.543.493 lei pentru imobilul demolat, cu toate că această măsură reparatorie în echivalent nu mai este prevăzută în reglementarea în vigoare la momentul notificării.
Conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede în mod expres că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sens în care notificările vor fi predate acesteia.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Obiectul cererii de chemare în judecată din cauză, astfel cum a fost stabilit de către prima instanţă şi confirmat în apel, îl reprezintă obligarea Primarului General al Municipiului Bucureşti la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată după deposedarea abuzivă de către stat a proprietarului.
Instanţa a procedat la examinarea în fond a cererii, în conformitate cu Decizia nr. XX din 9 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii, stabilind calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, precum şi natura acestora.
Într-un asemenea cadru procesual, în mod corect instanţa de apel, care a confirmat hotărârea tribunalului, s-a raportat la norma de procedură în vigoare la momentul soluţionării notificării, şi nu al formulării notificării, aşadar la prevederile Legii nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, ca fiind norma care reglementează procedura de examinare a pretenţiilor formulate prin notificare.
Astfel, s-au respectat corespunzător prevederile art. 23 din lege, în forma conturată prin Legea nr. 247/2005, ce permit persoanelor îndreptăţite să depună actele doveditoare până la soluţionarea notificării, instanţele de fond raportându-se la înscrisurile depuse de către reclamant în dovedirea vocaţiei sale la măsuri reparatorii.
Drept urmare, susţinerile recurentului în ceea ce priveşte momentul depunerii înscrisurilor doveditoare sunt nefondate, neţinând cont de regulile de aplicare în timp a normei de procedură.
De altfel, recurentul recunoaşte aceste reguli şi le susţine în motivarea căii de atac în privinţa acordării măsurilor reparatorii constând în despăgubiri potrivit reglementării în vigoare la momentul soluţionării notificării, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fapt ce atestă caracterul contradictoriu al motivelor de recurs.
Susţinerile referitoare la forţa probantă a înscrisurilor pe care se întemeiază pretenţiile persoanei îndreptăţite nu reprezintă critici reale ale considerentelor instanţei de apel pe aspectul dovezii proprietăţii şi al calităţii de moştenitor de pe urma proprietarului deposedat abuziv, ci simple trimiteri la dispoziţiile legale în materie.
Astfel, nu s-a arătat în concret în ce măsură înscrisurile avute în vedere de către instanţele de fond nu au aptitudinea de a proba aspectele în discuţie, din considerentele sentinţei, confirmate în apel, rezultând că instanţa s-a raportat la un titlu translativ de proprietate din anul 1940 şi la certificatul de moştenitor întocmit de pe urma dobânditorului de la acel moment, deposedat abuziv de către stat.
În ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii recunoscute de către prima instanţă şi confirmate prin Decizia recurată, se constată ca fiind greşite susţinerile recurentei în sensul că ar fi fost obligată la acordarea de despăgubiri băneşti în cuantum de 4.543.493 lei pentru construcţia demolată.
In fapt, obligaţia stabilită în sarcina sa a fost aceea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent cu alte bunuri sau servicii, ceea ce înseamnă aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 26 din lege, la care trimit prevederile art. 32 incidente în cauză.
Art. 26 alin. (1) introduce o ierarhie a tipurilor de măsuri reparatorii în echivalent ce pot fi acordate persoanei îndreptăţite, prioritate având compensarea cu alte bunuri sau servicii, disponibile pentru atare operaţiune potrivit propriilor evidenţe şi comunicate ca atare prin procedura prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, doar în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită, Primarul General va emite în cauză o decizie motivată cu propunere de despăgubiri ce urmează a fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe care autoritatea administrativă locală o va înainta Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 528 A din 28 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3177/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3156/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
