ICCJ. Decizia nr. 3249/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3249/2010
Dosar nr. 24992/3/2008
Şedinţa publică din 25 mai 2010
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 27 august 2007 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti acţiunea civilă formulată de reclamantul V.E.A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi F.R., ulterior precizată, prin care s-a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 2, situat în sector 1, precum şi existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui apartament; să fie obligată pârâta F.R. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 sus menţionat, precum şi cota de teren aferentă acestuia, în suprafaţă de 96,84 mp, aflată sub construcţie; să fie obligaţi ambii pârâţi şi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul reprezentând curtea imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 7706/2008 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că imobilul are o valoare de peste 500.000 lei şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine tribunalului, conform art. 2 C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1544 din 16 octombrie 2008, a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a calităţii procesuale active a reclamantului şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea pentru considerentele ce urmează.
Tribunalul a avut în vedere că imobilul ce a format obiectul revendicării nu se mai află în patrimoniul Municipiului Bucureşti, ci în proprietatea unei persoane fizice, respectiv în proprietatea pârâtei F.R., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 81/112/1998, astfel încât, eventuala calitate de proprietar a reclamantului şi constatarea nevalabilităţii titlului statului nu se mai poate pronunţa în contradictoriu cu acest pârât care nu mai are posesia şi proprietatea apartamentului nr. 2, ci numai în contradictoriu cu actualul proprietar al imobilului.
Deoarece imobilul nu se mai află în posesia unei "unităţi deţinătoare", întrucât a fost înstrăinat către pârâtă rezultă că transmiterea notificării într-o astfel de situaţie, a înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii, nu are semnificaţia unei condiţii de admisibilitate pentru promovarea acţiunii în justiţie, ci aceea a unei măsuri de precauţie, de prezervare a unui drept - la măsuri reparatorii prin echivalent [conform art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001], pentru situaţia în care acţiunea în justiţie va fi soluţionată nefavorabil (şi deci, nu se poate obţine restituirea în natură a bunului).
În consecinţă, tribunalul a constatat că acţiunea introductivă de instanţă nu se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, fiind o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la Statul român, prin vreuna din unităţile deţinătoare pentru a fi incidenţă procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului şi într-un motiv de respingere a acţiunii formulate pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, fără însă ca Legea nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acţiunii formulate.
Tribunalul a reţinut că în şedinţa din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în dosarul nr. 60/2007 s-a pronunţat în cadrul unui recurs în interesul legii potrivit căruia, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acţiunilor în revendicare în condiţiile dreptului comun paralel şi în contradicţie cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acţiune permisă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 423 din 2 iulie 2009 a respins, ca nefondat, apelul reclamantului:
În motivarea deciziei, instanţa, faţă de motivele de apel invocate - greşita apreciere a lipsei calităţii procesuale a intimatului Municipiul Bucureşti; nepronunţarea primei instanţe asupra cererii de constatare a existenţei dreptului de proprietate al apelantului asupra imobilului revendicat precum şi respingerea greşită a acţiunii în revendicare - a apreciat că pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General nu are calitate procesuală pasivă întrucât între recurent şi pârât nu există niciun raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual; în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale active, s-a constatat că atâta vreme cât reclamantul face dovada faptului că la un moment dat autorul său a avut în proprietate respectivul imobil acesta are calitate procesuală activă în cauză.
Analizând acţiunea în revendicare formulată de reclamant, instanţa a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor din literatură de specialitate şi din practică judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
De asemenea, în toate situaţiile în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să restituie reclamanţilor imobilul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut o hotărârea judecătorească pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu unitatea administrativ teritorială, soluţionată anterior datei la care s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 şi prin care pârâtul a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul şi prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului.
În speţă însă, reclamantul nu deţine nici o hotărârea judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 2, 7 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate întrucât Decizia a fost dată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond înainte de repunerea cauzei pe rol. Totodată se arată că instanţa i-a favorizat pe pârâţi atunci când s-a dispus repunerea cauzei pe rol. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea nu este motivată deoarece a fost copiată hotărârea tribunalului.
Analizând Decizia prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursului în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Prin motivul de casare prevăzut de pct. 2 se invocă încălcarea principiului continuităţii care impunea, în sensul textului analizat, ca hotărârea să fie pronunţată de judecătorii înaintea cărora au avut loc dezbaterile în fond.
Din cercetarea hotărârii redactate cât şi a minutei pronunţate rezultă că în compunerea completului de la 25 iunie 2009, când au avut loc dezbaterile în fond, au fost aceiaşi judecători care au pronunţat hotărârea la 2 iulie 2009, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri de la 25 iunie 2009, minuta redactată şi semnată la 2 iulie 2009, data pronunţării hotărârii, precum şi din conţinutul hotărârii redactate ulterior.
Drept urmare, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 2 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.
Recurentul susţine încălcarea principiului imparţialităţii completului de judecată atunci când a dispus repunerea cauzei pe rol la 16 aprilie 2009 în vederea verificării situaţiei notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001.
Repunerea cauzei pe rol nu reprezintă încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, referitoare la independenţa şi imparţialitatea judecătorilor faţă de dispoziţiile art. 151 C. proc. civ. potrivit cărora pricina poate fi repusă pe rol atunci când, deliberând, judecătorii constată unele împrejurări de fapt sau de drept care au rămas nelămurite, în speţă soluţionarea ori nu a notificării formulate de reclamant în temeiul legii de reparaţie.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipostaze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – nemotivarea hotărârii, în cauză fiind invocată copierea considerentelor hotărârii atacate, fără a se răspunde concret criticilor formulate precum şi nepronunţarea asupra motivului referitor la constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului revendicat.
Din expunerea rezumată a deciziei recurate rezultă că instanţa a prezentat pe larg argumentele primei instanţe, în timp ce propriile argumente sunt axate pe considerente cu caracter general - acţiunea în revendicare în coliziune cu Legea nr. 10/2001, practica Curţii Europene în materie - fără a exista o motivare corespunzătoare, punctuală asupra motivelor de apel invocate de reclamant.
Procedând astfel, instanţa nu a răspuns motivelor invocate în apel încălcând obligaţia stabilită prin art. 261 alin. (4) C. proc. civ. potrivit căreia redactarea hotărârii trebuie să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi aceasta pentru a permite, astfel, exercitarea controlului judiciar.
Înalta Curte, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., va admite recursul şi va casa Decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Faţă de soluţia ce se va pronunţa, Înalta Curte constată că nu se impune analiza motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul V.E.A. împotriva deciziei nr. 423/A din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3265/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3247/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
