ICCJ. Decizia nr. 3286/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3286/2010
Dosar nr. 735/114/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 447 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Buzău s-a dispus admiterea contestaţiei formulate de reclamanta I.P.A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Buzău.
S-a dispus modificarea dispoziţiei nr. 33 din 16 ianuarie 2009 emisă de Primarul municipiului Buzău, prin modificarea art. 1 în sensul acordării de despăgubiri în echivalent pentru întreg imobilul cu anexă în suprafaţă de 916 mp construcţii şi teren aferent de 4321 mp situat în Buzău, şi menţinerea restului dispoziţiei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Nu se poate pune în discuţie legitimitatea reclamantei privind acordarea despăgubirilor, aceasta fiind de necontestat. Problema a fost a cuantumului acestor despăgubiri şi a anexei la imobilul principal.
Susţinerile reclamantei au fost greşite a fi fondate pentru considerentele că atât imobilul principal cât şi anexa au intrat în proprietatea autorilor la date diferite, dar oricum, în timpul căsătoriei lor, astfel că acordarea a numai ⅓ din valoarea despăgubirilor a apărut ca nefondată contrară probatoriului (Decretul de demolare din 1984, Decretul de naţionalizare, actele de vânzare-cumpărare).
Faţă de aceste împrejurări, dovedite cu suficienţă, a fi admisă contestaţia şi a fost modificată dispoziţia nr. 33 din 16 ianuarie 2009 emisă de Primarul Municipiului Buzău, în sensul că la art. 1 s-a dispus acordarea de despăgubiri în echivalent pentru întreg imobilul şi anexă în suprafaţă de 916 mp construită şi teren aferent de 4321 mp situat în Buzău. S-a menţinut restul dispoziţiei contestate.
Prin Decizia civilă nr. 190 din 10 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus admiterea apelului declarat de pârâta Primăria Municipiului Buzău împotriva sentinţei civile nr. 447 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Buzău, schimbarea sentinţei în tot, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Din notificarea nr. 3530 din 8 februarie 2002 reiese că autoarea contestatoarei, defuncta I.P.F., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul sanatoriul Dr. C.I.P., situat în Buzău, dobândit de soţul acesteia prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25521 din 10 iulie 1937 al Tribunalului Ilfov, transmis sub nr. 8906 din 4 noiembrie 1937 la Tribunalul Buzău, identificat cu vecinătăţile „la dreapta cu proprietatea K. şi T., la stânga cu proprietatea B., la fund cu proprietatea T.A., I.N. şi D.".
Imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii este identificat întocmai în actul de vânzare-cumpărare sus menţionat, a fost dobândit de autorul contestatoarei în timpul căsătoriei acestuia cu numita I.M., căsătorie desfăcută prin sentinţa de divorţ nr. 48 din 21 iunie 1938 a Tribunalului judeţean Buzău, din care a rezultat că minorului rezultat din căsătoria acestora i-a fost atribuită o treime din averea numitului I.P.C., adică din jumătate din imobilul situat în oraşul Buzău, în care este instalat Sanatoriul.
Prin urmare, în raport de aceste probe, corect apelanta intimată a propus acordarea de despăgubiri în echivalent pentru o treime din valoarea construcţiilor în suprafaţă de 474 mp şi a terenului aferent acestora în suprafaţă de 2053 mp, imobilul descris anterior fiind naţionalizat în baza decretului nr. 302/1948, iar notificarea nu priveşte şi partea de imobil dobândit de notificatoarea F.I.P. prin contractul de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi respingerea apelului formulat de intimată pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care:
„(1) În absenţa unor probe contrare, existente şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după care s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
Din ordinea cronologică a actelor doveditoare prezentate de persoana îndreptăţită, rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului care a adăpostit Sanatoriul Dr. C.I.P. a suferit schimbări de-a lungul timpului, de la momentul dobândirii (anul 1937) şi până la preluarea lui abuzivă (naţionalizarea din anul 1948).
În aceste condiţii, instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 cât şi art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, luând în considerare doar actul de vânzare-cumpărare din 10 iulie 1937 care a avut de obiect imobilul (teren şi construcţie) situat în Buzău, în legătură cu care avansul a fost plătit de tatăl persoanei îndreptăţite – notificatoare, Dr. C.I.P. şi prima soţie a acestuia, M., restul fiind achitat în rate anuale până în 1946 de către Dr. I.P. şi cea de a doua soţie, F.I.P., notificatoare propriu-zisă, moştenită de recurentă, A.I.P.
Conform legii, dreptul de proprietate trebuie stabilit în raport cu data preluării abuzive a imobilului. Din sentinţa de divorţ însă nu rezultă a se fi procedat la partajul bunului imobil, ci doar aplicarea art. 285 cod civil care prevedea dreptul copilului minor asupra a o treime din nuda proprietate asupra averii pârâtului vinovat de desfacerea căsătoriei. Or, copilul a murit la scurt timp după divorţ (2 ianuarie 1939) situaţie în care în absenţa unei notificări din partea altui moştenitor decât I.P.F., rezultă că şi această treime din imobil se cuvine a fi restituit tot persoanei îndreptăţite, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
În mod greşit a fost înlăturat din ansamblul probator procesul verbal nr. 1 din6 noiembrie 1948 anexa 2 unde se arată că întregul imobil Sanatoriul Dr. C.I., proprietatea doctorului C.I.P. a fost naţionalizat şi preluat de stat conform Decretului nr. 302/1948, element care se coroborează şi cu foaia matricolă a imobilului pe anul 1948/1949 unde unic proprietar figurează tot Dr. I.P.C.
În aceste condiţii, Sanatoriul cu anexele sale a fost proprietatea exclusivă a antecesorului recurentei prin hotărârea de divorţ nefăcându-se partajul avansului imobilului. În mod suplimentar, prin actul dotal din 16 iunie 1938 încheiat între părinţii notificantei I.P.F., autoarea recurentei şi Dr. I.P. cu prilejul celei de a doua căsătorii, s-a convenit luarea unei inscripţii ipotecare asupra întregului imobil în litigiu, proprietatea Dr. C.I.P.
Tot astfel, instanţa greşit a revenit asupra neacordării de despăgubiri pentru partea de imobil anexă a Sanatoriului, care a fost naţionalizată în baza aceluiaşi decret şi care fără dubiu a fost achiziţionată în timpul celei de-a doua căsătorii cu motivarea că nu a fost făcută notificare şi pentru acest imobil. Or, este limpede că notificatoarea a solicitat imobilul Sanatoriul Dr. C.I.P. „ceea ce înseamnă imobilul în întregul său, puţin din imobil fiind cumpărat ulterior, stabilindu-se o entitate unică, aşa cum a fost inserat în decretul de demolare nr. 110/1984.
Solicită admiterea recursului.
Depune la dosarul cauzei actul dotal din 16 iulie 1938.
Examinând recursul promovat de reclamantă instanţa reţine următoarele:
Este în afara oricărui dubiu, faptul că la epoca naţionalizării imobilul în litigiu a fost preluat de la proprietarul Dr. I.C.P., aşa cum atestă procesul verbal de predare – preluare nr. 1 din 6 noiembrie 1948 şi anexele sale (f. 69 – 108) dosar fond şi că în anul 1948/1949 în foaia matricolă a imobilului figurează acelaşi unic titular.
În aceste condiţii, nu se poate prezuma că la epoca divorţului (31 iunie 1938 – f. 16 – 17 dosar fond) Dr. I.C.P. ar fi avut loc şi partajul imobilului iniţial, din moment ce imobilul achiziţionat în anul 1937 fusese cumpărat de la Banca Ilfov (f. 10 – 13 dosar fond), preţul de 750.000 lei plătibil în rate, diferenţa de 350.000 lei urmând a fi plătită în trei rate anuale de câte 117.000 lei (primele două rate) şi de 116.000 lei (ultima rată) cu începere de la 1 octombrie 1938, adică după divorţul dr. I.C.P. de prima soţie şi în timpul căsătoriei cu a doua soţie, (17 iulie 1938 – f. 18 dosar fond), autoarea reclamantei.
Faptul că în sentinţa de divorţ s-a inserat menţiunea aplicării art. 285 C. civ. potrivit cu care soţul vinovat de desfacerea căsătoriei a fost obligat să remită copilului minor o treime din nuda proprietate a averii sale, nu semnifică efectuarea unui partaj între părţi în absenţa dovedirii partajului efectiv asupra averii soţilor, materializată la acea epocă cu dobândirea bunului imobil în formă iniţială, în rate, din care până la divorţ fusese achitat doar avansul.
Or, în condiţiile în care preţul integral al imobilului a fost achitat în februarie 1946, epocă la care s-a ridicat privilegiul vânzătorului (Banca Ilfov) şi tot în anul 1938 (iulie 1938) proprietarul imobilului Dr. I.C.P. a acceptat în actul dotal luarea unei inscripţii ipotecare asupra imobilului supus dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 rezultă limpede că acesta a fost proprietarul imobilului, a cărui diferenţă de preţ a fost achitată cu a doua soţie, situaţie în care în lipsa altor notificări (copilul din prima căsătorie a decedat la 2 ianuarie 1939 – f. 19 dosar fond) instanţa trebuia să procedeze la restituirea întregului imobil.
Tot astfel, anexa Sanatoriului, naţionalizată împreună cu întregul imobil în 1948 şi dovedită a aparţine Dr. I.C.P. şi autoarei recurentei (f. 14 – 15 dosar fond) face parte din fondul imobiliar notificat spre restituire, nefiind posibil a se interpreta că sintagma „imobilul Sanatoriu Dr. C.I.P." s-ar înţelege părţi din acesta solicitabile separat din moment ce „imobilul Sanatoriu Dr. C.I.P." semnifică întregul ansamblu imobiliar.
În aceste condiţii, recursul formulat promovat de recurentă este întemeiat, motivul de recurs, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident în cauză, deoarece instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care urmează ca în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. să se admită recursul şi să se caseze Decizia recurentei şi să se dispună respingerea apelului declarat de pârâta - intimată şi menţinerea sentinţei primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul reclamantei I.P.A. împotriva deciziei civile nr. 190 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează Decizia recurată.
Respinge apelul Primăriei Municipiului Buzău împotriva sentinţei civile nr. 447 din 30 aprilie 2009.
Menţine sentinţa civilă nr. 447 din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Buzău.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3303/2010. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3282/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
