ICCJ. Decizia nr. 3670/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3670/2010
Dosar nr. 3897/118/2006
Şedinţa publică din 14 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 26 din 23 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta B.M.I. ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin Decizia civilă nr. 73/c din 27 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, s-au respins, ca nefondate apelurile civile formulat de reclamantă şi de către pârâţi.
Prin Decizia civilă nr. 4738 din 15 mai 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile formulate de reclamantă şi de către pârâţi, s-au casat Decizia civilă nr. 73/c din 27 ianuarie 2004 şi sentinţa civilă nr. 526 din 23 aprilie 2003 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Constanţa, cauza fiind reînregistrată sub nr. 3897/118/2006.
După casare, reclamanta şi-a precizat cadrul procesual în sensul că, a arătat că înţelege să se judece cu Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa şi că înţelege să renunţe la judecată faţă de ceilalţi pârâţi.
Prin încheierea din 07 decembrie 2006 s-a luat act de renunţarea la judecată faţă de pârâţii Primăria Municipiului Constanţa şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 şi s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi a Primarului Municipiului Constanţa şi a Municipiului Constanţa prin Primar.
Prin sentinţa civilă nr. 287 din 05 martie 2009 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Preluarea terenului în litigiu nu a fost consecinţa unei măsuri abuzive, ci terenul s-a reîntors în patrimoniul municipalităţii urmare a intervenirii rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare nr. 7 din 19 aprilie 1935 pentru neexecutarea obligaţiei asumate de autorul reclamantei de a construi pe acest teren într-un interval de 4 ani o vilă sau o casă de locuit.
Prima instanţă a mai reţinut că în actul de vânzare-cumpărare nr. 7/1935 părţile au inserat un pact comisoriu de grad IV, neexecutarea de către cumpărător a obligaţiei de a construi în termenul convenit o casă de locuit, fiind soluţionată cu rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără punere în întârziere şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta B.M.I. iar prin Decizia civilă nr. 215 din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa s-a respins apelul pentru următoarele considerente:
Prin notificarea nr. 766634 din 06 august 2001 reclamanta M.B. a solicitat ca în procedura Legii nr. 10/2001 să-i fie restituit în natură terenul în suprafaţă de 437,37 mp situat în staţiunea Mamaia, lot 10, careu 11, bun dobândit de autorul său B.G.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7 din 19 aprilie 1935 încheiat cu Primăria Municipiului Constanţa.
Prin dispoziţia nr. 2525/2002 Constanţa emisă de Primarul Municipiului Constanţa s-a respins notificarea reclamantei motivat de faptul că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, bunul nefiind preluat abuziv de către stat.
Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2 care anume preluări pot fi reţinute ca fiind abuzive în sensul acestui act normativ, de exemplu: naţionalizarea, confiscarea cererii, preluarea fără vreun titlu sau pentru neplata impozitelor.
In categoria preluărilor mai sus arătate caracterizate ca fiind abuzive, nu se încadrează şi acele situaţii în care, ca urmare a desfiinţării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părţile contractante a clauzelor, bunul se reîntoarce în patrimoniul părţii contractante îndreptăţite la această măsură.
In speţă se reţine că actul de vânzare-cumpărare nr. 7 din 19 aprilie 1935 (fila 21 dosar nr. 3897/118/2006 al Tribunalului Constanţa) a fost încheiat de autorul reclamantei în calitate de cumpărător şi Primăria Constanţa, în calitate de vânzător, în condiţiile generale de vânzare-cumpărare stabilite prin Decizia nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 76/1906, în care se stipula că terenurile situate în Zona Plajei din Staţiunea Mamaia se vor vinde cu condiţia expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă în termen de patru ani, prelungit de şase ani şi să contribuie cu 25 % la toate cheltuielile edilitare. Condiţiile generale de vânzare prevăzute în Decizia nr. 25/1905, conţin o clauză conform căreia nerespectarea vreunei obligaţii asumate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare fără nici o altă formalitate sau punere în întârziere, clauză ce constituie un pact comisoriu de gradul IV, desfiinţarea convenţiei realizându-se de drept, fără intervenţia instanţei de judecată.
Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1935 de autorul reclamantului, care conţine clauza potrivit căreia vânzarea se desfiinţează «fără somaţie, judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător», în cazul în care partea nu îşi îndeplineşte obligaţia de a construi în termen de patru ani (ulterior şase ani) este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
In prezenţa unui asemenea pact, rolul instanţei de judecată sub aspectul aplicării sancţiunii rezoluţiunii, este înlăturat în totalitate. Rezoluţiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.
De aceea, se reţine că nu era necesară intervenţia instanţei pentru a pronunţa rezoluţiunea contractului, pentru că, prin voinţa părţilor, s-a renunţat cu anticipaţie la caracterul judiciar al rezoluţiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată, instanţa nu poate aprecia asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii, ci doar va constata că rezoluţiunea contractului a avut loc de plin drept.
In privinţa momentului în care are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de grad IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective -neexecutarea obligaţiilor unei părţi - dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului de a face efectivă această sancţiune.
Manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr. 22043.
Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naţionalizare şi de dobândire a proprietăţii asupra terenurilor de către stat, cum greşit susţine reclamanta, ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a creditoarei Primăria Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.
Până la momentul emiterii Deciziei nr. 22043/1958, prin care creditoarea i-a manifestat expres şi neîndoielnic voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligaţia, ori putea face dovada că, deşi a încercat să-şi execute obligaţia, a fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de forţă majoră.
Se reţine că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligaţia de a construi, a fost încheiat în anul 1935, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii.
Ulterior, după terminarea războiului, prin Deciziunea nr. 21 noiembrie 1945, Primăria Constanţa a aprobat prelungirea termenului de pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 01 decembrie 1947 (fila 25 dosar nr. 2080 al Tribunalului Constanţa).
Dacă pentru perioada războiului (1941-1945) se reţine că ne construcţiei nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contre cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei de a i mai subzistă în perioada următoare, până la apariţia Deciziei nr. 2 prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului de gradul IV.
Se reţine că prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, locale, recunoscând existenţa, în timpul războiului a unei crize de m construcţie, a lucrătorilor specializaţi în construcţia de case, cât şi în că este necesară o dezvoltare a construcţiei de locuinţe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data acestei decizii şi până la 1 decembrie 1947 şi nu au impus interdicţii speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condiţiile mai sus menţionate.
Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor pentru măsurile necesare apărării ţării a fost adoptată ulterior contractului de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărători intrării în vigoare a acestei legi, timp de trei ani, nu au făcut nici un demers pentru a construi pe acest teren.
De altfel, chiar după adoptarea Legii nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţi interzis total şi în mod absolut edificarea unor construcţii în zona De art. 13 din lege prevăzându-se obligaţia ca «orice lucrare, construcţie pe care un particular ar avea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naţionale şi Aerului şi Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerinţelor apărării naţionale».
Ori, în cauză, se reţine că reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării ţării.
Susţinerea apelantei reclamante în sensul că proprietatea asupra în litigiu i-a fost transmisă nu la momentul încheierii contractului de cumpărare - anul 1935, ci după 10 ani - în anul 1945 este lipsită fundament probator.
Conform dispoziţiilor art. 1295 C. civ., vânzarea este un contract translativ de proprietate. In cazul bunurilor individual determinate efectul translativ se produce în baza contractului de la data încheierii lui, cu excepţia cazurilor în care părţile contractante au convenit amânarea transferului proprietăţii până la împlinirea unui termen sau condiţie.
In speţă, din analiza clauzelor contractuale nu rezultă ca părţile să fi convenit să amâne transferul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 437, 27 mp la o dată ulterioară celei la care s-a încheiat contractul vânzare-cumpărare nr. 7 din 19 aprilie 1935.
Dimpotrivă din probele administrate în cauză rezultă că autorul reclamantei a fost menţionat în anul 1942 în „Tabloul de proprietăţi de la Mamaia cu rate restante" pentru lotul nr. 10, careu 11, diferenţa de preţ datorată pentru terenul cumpărat fiind de 6560 lei (fila 46 verso dosar Tribunal Constanţa).
Din adresa nr. 77 din 23 martie 1999 emisă de Municipiul Constanţa, Direcţia Patrimoniu, rezultă că în planul cadastral al oraşului Constanţa, întocmit în anii 1936-1938, registrul de proprietăţi pag. 1557, la nr. crt. 15566 este consemnat lotul 10 din careul 11 ca teren neconstruit la acea dată, suprafaţa de 437,27 mp, ca proprietate B.I. (fila 47).
Înştiinţarea de plată a impozitului nr. 421/1951, cât şi dovada plăţii impozitului aferent terenului în suprafaţă de 437,27 mp (filele 54, 55 dosar fond) pentru perioada 1946-1951 conduce la concluzia că în toată această perioadă s-a recunoscut dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra terenului în litigiu, acesta având posibilitatea să construiască pe acest teren, conform obligaţiei asumate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 7/1935.
Prin urmare, până la data manifestării de voinţă a creditorului, de a face ă sancţiunea rezoluţiunii, care a fost exprimată în anul 1958, prin Decizia nr. 22043, autorul reclamantei a avut posibilitatea de a-şi executa obligaţia asumată prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 7/1935, respectiv aceea de a construi o casă de locuit sau o vilă, sancţiunea neexecutării acestei obligaţii fiind rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa reintrării terenului în suprafaţă de 437,27 mp în patrimoniul vânzătorului.
Aşa fiind, terenul în litigiu se găseşte în patrimoniul vânzătorului Municipiul Constanţa ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantei B.I., în anul 1935, pentru nerespectarea de către cumpărător a obligaţiei asumate prin contract şi nu ca urmare deposedării abuzive, care să fi fost realizată în mod arbitrar şi prin abuz de putere de către stat, sens în care s-a pronunţat în mod constant, în speţe similare şi I.C.C.J. (exemplificări: Decizia civilă nr. 5680 din 09 octombrie 2008; Decizia civilă nr. 6327 din 28 octombrie 2008; Decizia civilă nr. 569 din 27 ianuarie 2005; Decizia civilă nr. 3213 din 11 octombrie 2000).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.M., solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurenta susţine că instanţele au făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii.
Hotărârile sunt criticabile, susţine recurenta, şi sub aspectul aprecierii rolului instanţei în ceea ce priveşte verificarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de părţi prin contract, în ceea ce priveşte pactul comisoriu.
Se susţine astfel că nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu au stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului cu privire la executarea de către părţi a obligaţiilor asumate prin contract.
O altă critică vizează faptul că expertiza efectuată în cauză nu a fost analizată, şi de fapt, cerinţa culpei debitorului cumpărător în executarea obligaţiei de a construi nu este îndeplinită în cauză.
Se mai învederează că faptic prin intrarea în vigoare a Legii nr. 4215/1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsuri necesare apărării ţării, zonă unde este situat terenul în litigiu a devenit bază militară, fiind astfel scos din circuitul civil, atrăgând imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de construire.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellantum.
Astfel instanţa de apel raportând la clauzele inserate în Decizia nr. 25/1905, a dat eficienţă pactului comisoriu de gradul IV, inserat în baza acordului de voinţă a părţilor contractante.
Pactul comisoriu de gradul IV este clauza prin care părţile prevăd că în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul se desfiinţează de plin drept, fără acţiune în justiţie şi fără nici o altă formalitate prealabilă, nemaifiind necesară nici punerea în întârziere.
Ca atare, în condiţiile existenţei unui pact comisoriu de gradul IV, contractul se desfiinţează imediat ce obligaţia unei părţi nu a fost îndeplinită în termen.
Din perspectiva efectelor pactului comisoriu de gradul IV inserat în Decizia nr. 25/1905, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, nefiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a analizat în vederea aflării adevărului obiectiv prin prisma rolului său activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., toate aspectele învederate de reclamanţi raportat la clauza pactului comisoriu sus evocat şi la faptul că manifestarea de voinţă a creditorului de rezoluţiune a actului juridic a fost exprimată prin Decizia nr. 22043/1958.
Ca atare, în aceste condiţii în care creditorul a optat pentru rezoluţiunea de plin drept, pactul comisoriu de gradul IV a determinat desfiinţarea actului juridic.
Din perspectiva acestor aspecte şi a faptului că în cauză operand pactul comisoriu de gradul IV, nu se poate reţine existenţa unei preluări abuzive în sensul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Cum în cauză nu este prezent nici unul din motivele de recurs invocate şi nici dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 251 C din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3674/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3665/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
