ICCJ. Decizia nr. 3674/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3674/2010
Dosar nr. 3304/91/2007
Şedinţa publică din 14 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 185/2008 a Tribunalului Vrancea s-a admis acţiunea reclamantei A.T.C. împotriva pârâtelor Primăria oraşului Panciu şi D.S. Vrancea şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
În cauză se contestă împrejurarea că imobilul teren obiect al contractului de vânzare-cumpărare nu a fost notificat, iar pe de altă parte că pârâta cumpărătoare este de bună credinţă se perimă.
Prin adresa din 23 februarie 2003 reclamanta a solicitat Primăriei oraşului Panciu relaţii privind situaţia juridică a diferite suprafeţe de teren între care şi terenuri situate în intravilanul oraşului Panciu.
Anterior acestei date reclamanta a notificat la 7 februarie 2002 entitatea investită prin lege cu restituirea prin 6 acte distincte înregistrate la executor judecătoresc de la numărul 25 la numărul 30, cu privire la proprietăţile revendicate de pe urma autorilor săi între care şi imobilul în litigiu care nu se confundă cu pct. „Răzoare" aşa cum se apără pârâta.
Ordonanţele nr. 572/1934, 1773/1934, procesul verbal din anul 1953, Planul oraşului Panciu din anul 1941 acte depuse de reclamantă precum şi actele dosarului nr. 1791/91/2007 verificate de pronunţarea prezentei cauze probează că reclamanta are calitatea de persoană îndreptată la susţinere şi dovedeşte dreptul pretins.
Potrivit actelor moşia Răzoare cuprindea conacul, crama precum şi alte construcţii denumirea fiind generică iar susţinerea pârâtei nedovedită faţă de Planul oraşului Panciu din anul 1941, opus de reclamantă.
În drept, prin art. 20 din Legea nr. 10/2001 au fost indisponibilizate de la vânzare imobilele pentru care s-a depus notificare.
Prin normele de aplicare a actelor normative privind retrocedarea proprietăţilor entităţile investite cu obligaţia să aducă publicităţii regimul juridic al terenurilor ce fac obiect al reconstituirii, astfel că buna credinţă invocată de pârâta cumpărătoare depăşeşte limita bunei credinţe atât timp cât a cumpărat un bun indisponibilizat.
În acest caz special vânzătoarei îi era interzis prin lege să înstrăineze un imobil indisponibilizat prin notificare cu privire la un drept de proprietate garantat prin Constituţie şi prin protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca şi prin art. 6, art. 14 şi art. 37 din acest act normativ european.
Prin urmare, contractul contestat a fost încheiat între părţile pârâte cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Primăria oraşului Panciu prin Primar iar prin Decizia civilă nr. 132 din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Galaţi s-a admis apelul s-a schimbat în tot hotărârea instanţei de fond în sensul că s-a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele:
Obiectul prezentei cauze este nulitatea contractului autentificat sub nr. 1117 din 24 iunie 2004 la Biroul Notarului Public N.C. act încheiat între Primăria oraşului Panciu şi R.N.P.R. - D.S. Focşani. Obiectul actului juridic îl reprezintă 9534 mp teren şi construcţii situate în intravilanul oraşului Panciu, T 38, P 2400, 2402, 2403, 2405.
Temeiul juridic al acţiunii este art. 21 din Legea nr. 10/2001 precum şi art. 948, art. 966, art. 967 C. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. excepţiile invocate de părţi urmează a fi analizate cu prioritate.
Astfel, excepţia prescrierii dreptului la acţiune în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond pentru că temeiul juridic al prezentei acţiuni este art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, situaţie pentru care nu este menţionat nici un termen special de prescripţie fapt ce determină aplicabilitatea dreptului comun în materie.
Art. 46 din Legea nr. 10/2001 la care fac trimitere apelantele Decretul nr. 167/1954 vizează actele de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a legii şi nu a actelor ulterioare ca în speţă.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei motivată de faptul că aceasta nu ar fi depus notificarea în condiţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 urmează a se analiza odată cu fondul cauzei pentru că se constată că una din condiţiile admiterii unei astfel de acţiuni este tocmai aceasta a demarării procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 în legătură cu imobilul respectiv.
Pe fond, conform dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 până la soluţionarea procedurilor administrative şi judiciare generate de acest act normativ, este interzisă înstrăinarea bunurilor imobile notificate sub sancţiunea nulităţii.
Apelantele pretind că pentru bunul în cauză nu s-a depus notificare, iar intimata se apără afirmând că „pentru toate imobilele au fost depuse notificări acestea fiind analizate în cadrul dosarului nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea , obiectul acestui dosar nefiind doar conacul Răzoare, ci şi cramele şi întregul domeniu al moşiei Răzoare, cu toate terenurile şi construcţiile aferente (a se vedea fila 3 dosar nr. 1247/275/2007 al Judecătoriei Panciu, fila 49 dosar Tribunalul Vrancea, fila 31 dosar Curtea de Apel Galaţi).
Expertiza efectuată în cauză a relevat clar că nici un documente de la dosar nu atestă clar că terenul în suprafaţă de 9543 mp ce face obiectul contractului nr. 1117/2004 a făcut parte din Moşia Răzoare.
În plus, însuşi autorul intimatei - A.D. - în cererea adresată Primăria Panciu în 4 februarie 1998 (f. 179 - dosar Curtea de Apel Galaţi) menţionează că terenul ce făcea parte din Moşia Răzoare este în prezent parte componentă din Satu Nou şi Crucea de Jos.
Toate aceste elemente determină concluzia că terenul în cauză nu a făcut parte din Moşia Răzoare. Cum intimata a pretins că ne aflăm sub incidenţa art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru că acest teren a fost indisponibilizat ca urmare a notificării prin care a pretins această moşie, se constată că în speţă nu este îndeplinită una din condiţiile pretinse de legiuitor pentru aplicarea implicită a sancţiunii prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Celelalte temeiuri de drept invocate de intimată art. 948, art. 966, art. 967 C. civ. - dreptul comun în materie, de asemenea, nu pot conduce la nulitatea contractului pentru că în acest caz în primul rând intimata trebuie să-şi dovedească interesul prin prisma calităţii sale de proprietar. Ori la dosar nu există o astfel de dovadă (potrivit dreptului comun). De menţionat că Ordonanţa nr. 1773/1934 în care este menţionat terenul în litigiu nu face dovada unui astfel de drept.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.T.C. solicitând modificarea ci în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Astfel recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii privind prescripţia dreptului material la acţiune şi cu privire la faptul că terenul din litigiu nu ar fi aparţinut familiei A. ci familiei C., aspecte pe care instanţa de apel şi-a fondat în mod greşit hotărârea pronunţată.
Se susţine astfel că hotărârea nu conţine motivele pe care se sprijină, şi este lipsită de temei legal.
Recurenta mai susţine că termenul special de prescripţie invocat operează doar pentru actele de înstrăinate încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi că cererea sa a fost înregistrată la 3 august 2007 împotriva actului autentificat sub nr. 1117/2004, motiv pentru care nu cade sub incidenţa termenului special de prescripţie de un an.
În aceeaşi idee, recurenta mai susţine că interdicţia înstrăinării acestor imobile este una de ordine publică, prevăzută în textul art. 21 din Legea nr. 10/2001, temeiul juridic al cererii sale este atât acesta cât şi art. 948, art. 966, art. 967, art. 968 C. civ.
În ce priveşte apartenenţa imobilului din litigiu la unul sau altul dintre autorii reclamantei, nu face altceva decât să dovedească faptul că la momentul vânzării s-a cunoscut faptul că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, situaţie ce ar fi trebuit să împiedice încheierea contractului nr. 11117/2004.
Or, susţine recurenta, bunurile obiect al contractului de vânzare-cumpărare erau de drept indisponibilizate prin art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Se mai învederează faptul că notificarea înregistrată sub nr. 30/2002 vizează restituirea în natură a imobilelor ce compun conacul Răzoare, Moşia Răzoare, precum şi crama Răzoare cu toate construcţiile sale şi terenurile aferente, fiind conexate toate actele ce atestă atât dreptul de proprietate cât şi calitatea ei de moştenitoare.
Se mai susţine că operează nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare şi pentru că o astfel de vânzare ar fi trebuit să fie organizată în baza unei licitaţii publice fiind astfel încălcate dispoziţiile OUG nr. 60/2001.
Tot în acest context, susţine recurenta se înscrie şi certificatul fiscal nr. 6504 din 24 iunie 2004 care vorbeşte despre „9534 mp teren c.c. şi construcţiile aferente, fără a le individualiza, act premergător contractului de vânzare-cumpărare, precum şi procesul verbal din 17 iunie 2004 care vorbeşte generic despre „terenul în suprafaţă de 9534 mp şi construcţii din Panciu", fără a individualiza imobilele, ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 117/2004.
Prin întâmpinarea depusă la filele 22-23, intimata Primăria oraşului Panciu s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte reţine că recursul este fondat pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a fost investită atât cu apelul declarat de Primăria oraşului Panciu cât şi cu apelul declarat de D.S. Focşani (filele 3 – 4 şi 15 – 17).
Deşi investită cu soluţionarea celor două apeluri, instanţa se pronunţă doar cu privire la apelul declarat de Primăria oraşului Panciu (fila 2 verso şi fila 294) nefiind de altfel nici în considerente analizat celălalt apel declarat în cauză.
Conform dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., instanţa are obligaţia ca motivând hotărârea să precizeze motivele de fapt şi de drept ce au formulat convingerea pentru soluţia adoptată, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Obligaţia de a motiva hotărârea este prevăzută, printre altele şi pentru exercitarea controlului judecătoresc în căile de atac.
Motivarea unei hotărâri are un caracter esenţial, întrucât în baza acesteia părţile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanţei în sensul pronunţării soluţiei adoptate.
De altfel motivarea înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.
Scopul motivării este de a explica măsurile adoptate de instanţă.
De altfel motivarea unei hotărâri se circumscrie şi dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, faţă de cele expuse este de reţinut că instanţa de apel, nu numai că nu examinează motivele de apel formulate de cele două apelante, dar reţine că expertiza tehnică efectuată este relevantă întrucât „a relevat clar că nici un document de la dosar nu atestă clar că terenul în suprafaţă de 9543 mp, a făcut parte din Moşia Răzoare.
Deşi reclamanta a arătat că toate actele legate de dovada dreptului de proprietate şi a calităţii sale sunt depuse la dosarul nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea, instanţa nu a dispus nici măcar anexarea acestui dosar pentru verificarea acestor susţineri, însă concluzionează că reclamanta nu şi-a dovedit interesul prin prisma calităţii sale de proprietar.
Anexarea dosarului civil nr. 1791/91/2007 al Tribunalului Vrancea se impunea, cu atât mai mult cu cât chiar expertul face trimitere la actele din acest dosar.
Or, faţă de cele expuse fiind încălcate dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., nu poate fi exercitat controlul judiciar instanţa de recurs fiind astfel în imposibilitate de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate.
Întrucât legalitatea hotărârii atacate se analizează în funcţie de motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel care trebuie să fie în concordanţă cu actele existente la dosar şi cu celelalte probe administrate, iar nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului cauzei, urmează a se admite recursul reclamantei, a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.T.C. împotriva deciziei nr. 132/A din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Galaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3675/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3670/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
