ICCJ. Decizia nr. 3698/2010. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3698/2010
Dosar nr. 13415/325/2007
Şedinţa publică din 31 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2385/PI din 30 mai 2008, pronunţată în dosarul nr. 13415/325/2007, Tribunalul Timiş, secţia civilă, respinge acţiunea civilă formulată de reclamanta K.A.T., (care, pe calea transmisiunii legale a calităţii procesuale active, a preluat şi poziţia procesuală a reclamantei K.A., urmare a decesului celei din urmă survenit pe durata derulării activităţii judiciare pendinte), în contradictoriu cu pârâţii Statul Român – prin CLM Timişoara, M.A., S.I., S.M., S.A. şi T.S.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că prin demersul său judiciar, reclamanta K.A.T. tinde la retrocedarea în natură a aceluiaşi imobil, urmare a constatării nevalabilităţii titlului statului, şi a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în condiţiile de exigenţă ale Legii nr. 12/1995, printr-o acţiune ce se priveşte a avea configuraţia juridică a unei revendicări imobiliare, de vreme ce se solicită compararea titlurilor de proprietate.
Tribunalul reţine că în procedura administrativă nejurisdicţională a Legii nr. 10/2001, entitatea învestită cu soluţionarea notificării avea a se preocupa de stabilirea valabilităţii titlului statului, precum şi de posibilitatea restituirii în natură a imobilului. Mai mult, petiţionara avea posibilitatea de a uza de prevederile art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001 şi a solicita constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare cu privire la imobilele solicitate, context în care procedura administrativă urma a fi suspendată de drept, în condiţiile art. 46 alin. (2) (fost art. 47), până la soluţionarea revocabilă, pe calea justiţiei, a unei aşa acţiuni. În speţă, petiţionarul nu a făcut dovada că ar fi declanşat un aşa litigiu, întemeiat pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi nici că ar fi atacat dispoziţia mai sus amintită, în temeiul prevăzut de lege.
Abstracţie făcând de faptul că Legea nouă cu nr. 10/2001 a suprimat practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare, şi că, fără a elimina accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, pe care, prin norme procedurale speciale, l-a supus controlului judecătoresc, cu consecinţa inadmisibilităţii introducerii unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 213/1998, şi încă, demersul judiciar al petiţionarei nu poate fi primit, aceasta pentru că reclamanta a recurs la procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, finalizată prin emiterea dispoziţiei cu nr. 1411 din 4 decembrie 2002 şi care a consacrat dreptul acesteia la măsuri reparatorii în echivalent pentru acelaşi imobil.
Context în care devine îndreptăţită şi concluzia că, dacă s-ar admite acţiunea pendinte, reclamanta ar obţine o dublă despăgubire, constând, pe de o parte, în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul Legii speciale cu nr. 10/2001, iar pe de altă parte, în restituirea în natură a aceluiaşi imobil, potrivit dreptului comun, ceea ce nu poate fi conceput.
Or, aşa stând lucrurile, tribunalul reţine că demersul judiciar pentru acţiune priveşte, în limita petitului vizând nelegalitatea operaţiunii de preluare a nemişcătorului în patrimoniul statului a fi lipsit de un interes născut şi actual, şi apoi, inadmisibil, în limita aceluia ce poartă asupra retrocedării proprietăţii, după ce recurgerea la concursul justiţiei pentru predarea posesiei unor imobile se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, pe calea acţiunii în revendicarea supusă dreptului comun, nu mai poate fi îngăduită după intrarea în vigoare a actualei Legi cu nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta K.A.T. iar prin Decizia civilă nr. 155 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara s-a admis apelul reclamantei dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente:
Astfel s-a reţinut că soluţia adoptată de prima instanţă care a respins acţiunea pe excepţia inadmisibilităţii echivalează în materia respectării dreptului de proprietate, cu un blocaj la accesul la justiţie, ceea ce este contrar jurisprudenţei CEDO, nefiind îngăduită o ingerinţă în dreptul de acces la o instanţă, impunându-se cercetarea pe fond a acţiunii reclamantei.
Astfel, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de a avea acces la o instanţă şi la un proces echitabil, referitor la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, iar eventualele limitări admise ale dreptului de acces la justiţie trebuie să respecte principiile conform cărora să se urmărească un scop legitim şi să nu se afecteze substanţa însăşi a dreptului, fiind de asemenea, necesară şi asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese, însă prin hotărârea pronunţată de către prima instanţă, au fost încălcate aceste principii ale limitării exercitării dreptului de acces la justiţie, deşi prin Convenţie sunt apărate drepturile şi libertăţile concrete şi efective ale omului, iar nu teoretice şi iluzorii.
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat în abstract, ci doar la lumina împrejurărilor specifice fiecărui caz, în cazul recurgerii la jurisprudenţă europeană putându-se antama şi fondul cauzei, adică modul echitabil de soluţionare a problemei pe fond.
Aşadar, în concret, în pricina de faţă, prima instanţă a apreciat că, după apariţia Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare, bazate pe dreptul comun sunt inadmisibile şi a respins ca atare acţiunea de faţă a reclamantei, pe această excepţie, a inadmisibilităţii ei, fără a mai intra în cercetarea fondului cauzei, deşi reclamanta a formulat o acţiune completă (în revendicare, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare, autentificat şi în rectificarea cărţii funciare), specifică sistemului de publicitate imobiliară prin cărţile funciare, întemeiată în drept pe art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 17 şi art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi ale Legii nr. 7/1996, ca şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO, susţinând că promovarea prezentei acţiuni în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, reprezintă cel mai eficient mijloc procedural de apărare a dreptului de proprietate, exercitarea ei neputând fi abrogată printr-o lege specială, chiar cu caracter reparatoriu.
Instanţa de apel a considerat că a susţine un fine de neprimire unor asemenea acţiuni în revendicare imobiliară (prin respingerea ca inadmisibilă a acestora), înseamnă a bloca liberul acces la justiţie, lăsând deschisă doar calea administrativă în redobândirea dreptului de proprietate, ceea ce contravine art. 21 alin. (1) şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale fundamentale.
Într-adevăr, procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, ar putea constitui o limitare a protecţiei juridice a dreptului de proprietate privată a recursului şi accesul acesteia la actul de justiţie, prima instanţă interpretând greşit prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, contrar atât doctrinei şi jurisprudenţei naţionale, cât şi contrar dispoziţiilor şi practicii judiciare CEDO, în ce priveşte respectarea dreptului la proprietate privată, căci lipsa unei reacţii prompte şi din partea Statului Român, în ce priveşte restituirea imobilelor preluate echivalează cu o neîndeplinire a obligaţiei Statului, de a asigura exerciţiul dreptului de proprietate, garantat, atât de dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. proc. civ. şi de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, prin raportare şi la Constituţia României, a căror finalitate este dobândirea dreptului de preempţiune asupra imobilului în litigiu.
Prin toate aceste prevederi legale se stabileşte un nou cadru juridic în materie, iar prin respingerea acţiunii reclamantei - pe excepţia inadmisibilităţii este încălcat şi dreptul reclamantei la un proces echitabil, consfinţit de art. din CEDO, căci art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu asigură un just echilibru de interese victimelor preluărilor abuzive şi interesul general şi prin aceasta şi principiul proporţionalităţii, care trebuie respectat în materia limitării drepturilor fundamentale, câtă vreme în cazul existenţei unei neconcordanţe a dreptului intern şi prevederile CEDO, Convenţia se aplică cu prioritate.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei reţinută de către prima instanţă este însă greşită şi pentru că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţa de judecată era abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului de preluare şi comparare cu titlu reclamantei, asupra imobilului în discuţie.
Ca atare, în raport de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO şi de art. 20 alin. (2) din Constituţia României, cu prilejul rejudecării pe fond a acţiunii, instanţa de trimitere Tribunalul Timiş îşi va examina competenţa ei de soluţionare a acţiunii în revendicare, bazată pe dreptul comun şi de a stabili valabilitatea Statului şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ţinându-se seama de prevederile legislaţiei interne - art. 44 din Constituţie şi art. 480 C. civ. - prin reglementările şi angajamentele internaţionale, la care Statul Român este parte, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, Acordul Helsinski, din 1975, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, ratificat de România în anul 1994, vizând aspectul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa pentru o cauză de utilitate publică, toate aceste prevederi legale reglementând ocrotirea şi garantarea dreptului de proprietate al reclamantei, la data preluării imobilului în discuţie de către Statul Român, fiind deci cazul ca această revendicare imobiliară a reclamantei să fie cercetată pe fond, iar nu respinsă prin excepţia inadmisibilităţii ei.
În consecinţă, prima instanţă, căreia i se va transpune cauza în vederea soluţionării acţiunii reclamantei pe fond, urmează să aprecieze dacă reclamanta are un drept de proprietate recunoscut de Convenţie, faţă de obiectul cererii prin compararea titlurilor de proprietate, prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, faţă de dispoziţiile art. 480 C. civ., prin raportarea acestor texte legale la art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, ceea ce nu a făcut şi deci prin aceasta nu a soluţionat fondul pricinii, ci a rezolvat - greşit - procesul, pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, impunându-se, prin urmare, admiterea prezentului apel al reclamantei, desfiinţarea sentinţei civile apelate, în sensul trimiterii cauzei, în vederea rejudecării, pe fond, la aceeaşi instanţă de fond, respectiv Tribunalul Timiş, secţia civilă.
Această soluţie se impune în speţă, deoarece, privitor la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantei. Curtea reţine că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, întrucât valorifică raportul dintre legea specială şi legea generală, în mod greşit, făcându-se abstracţie de starea de fapt specifică pricinii şi particularităţilor ei concrete, axându-se pe principiul „specialia generalibus derogant" şi apreciază inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, prevăzută de dreptul comun, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi, în cauză nu se pune problema alegerii legii aplicabile, în raport de temeiul juridic al acţiunii, fixat de reclamantă, în baza principiului disponibilităţii, potrivit dispoziţiilor legale precitate, tranşând litigiul pe cale de excepţie, deşi procesul trebuia evaluat în concret, pe fondul situaţiei juridice cu care prima instanţă a fost investită, în cauză fiind încălcate deci art. 129 şi art. 130 C. proc. civ., art. 6 din CEDO, art. 20 alin. (2) din Constituţie, art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 137 C. proc. civ.
În concluzie, rezultând că în dosar există neconcordanţă între dreptul intern şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care neconcordanţă trebuie rezolvată prin aplicarea cu prioritate a Convenţiei, prima instanţă, cu prilejul rejudecării pricinii pe fond, va cerceta dreptul de proprietate al reclamantei dedus prezentei judecăţi, prin prisma art. 1 din citatul Protocol Adiţional nr. 1 la CEDO, care reglementează materia privării de un bun şi de folosinţa acestuia, în acord şi cu dispoziţiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, prin care se stabileşte că prioritate are Convenţia, chiar în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, o asemenea acţiune neputând fi respinsă ca inadmisibilă, ci ea trebuie - evident - analizată, pe fond, prin verificarea aspectului dacă prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice civile şi prin neîngrădirea accesului reclamantei la actul de justiţie.
Aşadar, Curtea consideră că prima instanţă a rezolvat greşit prezentul litigiu pe calea excepţiei, considerând inadmisibilă acţiunea reclamantei pe calea dreptului comun, şi că era cazul ca prima instanţă să cerceteze fondul pricinii, respectiv să constate în ce condiţii a fost preluat imobilul în discuţie în patrimoniul Statului Român.
Aceasta pentru că Legea nr. 10/2001, este o lege cu caracter reparatoriu, legiuitorul urmărind să repare prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârşite de Statul Român, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Pe cale de consecinţă, având în vedere acest scop, orice neclaritate urmează a fi interpretată în favoarea persoanelor îndreptăţite, un raţionament contrar însemnând un abuz adăugat celor pe care legiuitorul le-a avut în vedere la momentul reglementării modalităţilor de reparare.
Obligarea reclamantei de a urma procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi aprecierea inadmisibilităţii sesizării instanţei de judecată cu soluţionarea unei acţiuni de drept comun înscriind dreptul la un proces echitabil, recunoaşte accesul la justiţie, anume la un tribunal, în sensul Convenţiei.
Este adevărat că potrivit jurisprudenţei CEDO, pot fi aduse restricţii excepţionale dreptului de acces la justiţie, întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa impune reglementare din partea statului, însă aceste restricţii trebuie să urmărească interesul legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate, atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la acordarea unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură este posibilă.
Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.
Prin urmare, ingerinţa în dreptul reclamantei de acces la o instanţă judecătorească nu ar fi proporţionată cu scopul urmărit, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţie.
Tocmai de aceea, CEDO a apreciat că sunt admisibile acţiunile în revendicare pe dreptul comun, mai ales în condiţiile în care, în temeiul cererilor bazate pe Legea nr. 10/2001, s-a produs o întârziere a acordării oricărui tip de reparaţie, fapt ce îi face pe foştii proprietari să suporte o pierdere excesivă şi incompatibilă cu protecţia proprietăţii, astfel cum este consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în şedinţa din 9 iunie 2008, în dosarul nr. 60/2007 în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la o soluţie unitară privitoare la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a pronunţat în sensul că atunci când există neconcordanţe între legea specială şi Convenţie (CEDO), Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată chiar în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, care prevede imprescriptibilitatea dreptului.
Este clar că acţiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură şi conservarea însuşi dreptului de proprietate, iar căile deschise de Legea nr. 10/2001 în cazul în care bunul a fost vândut chiriaşului vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri băneşti sau alte măsuri echivalente.
Legea nr. 10/2001 nu dă însă proprietarului deposedat de statul comunist asemenea cale procesuală specială de restabilire a însuşi dreptului de proprietate atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriaşi, cum este cazul în speţa de faţă, ci doar o modalitate de reparaţie prin echivalent.
Astfel, în contextul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nu există pentru proprietarul deposedat o altă cale juridică de a-şi stabili proprietatea şi de a obţine restituirea în natură a bunului, decât acţiunea în revendicare bazată pe drept comun.
Acţiunea pe care reclamanta a formulat-o în prezenta cauză este o acţiune în revendicare de drept comun şi se referă la aplicarea abuzivă a Decretului-lege nr. 223/1974, ce lipsea de eficienţă juridică operaţiunea de întabulare a dreptului de proprietate a Statului Român şi implicit a pârâţilor intimaţi, acţiunea în revendicare de drept comun fiind principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate, porneşte de la premisa că reclamanta este titulara unui drept de proprietate, care nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului.
Însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti a decis în sensul că în caz de neconcordanţă între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, chiar dacă este dată în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Curtea Europeană de Justiţie s-a pronunţat în cauzele contra României, precizând că privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporţionalităţii.
În temeiul art. 6 al CEDO, dreptul reclamantei de a adresa unei instanţe de judecată, care să hotărască asupra dreptului pretins (indiferent care ar fi temeiul de drept invocat), nu poate fi cenzurat şi prima instanţă este datoare să hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretenţiilor reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii T.S., S.I., S.M., Consiliul local al Municipiului Timişoara, în calitate de reprezentant al Statului Român prin Primar şi M.A.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurenţii S.I. şi S.M. au solicitat modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul de a se dispune anularea apelului reclamantei întrucât aceasta nu a semnat apelul, iar persoana care promovat şi semnat apelul nu avea legitimare în acest sens.
Recurenţii fac astfel trimitere la împuternicirea avocaţială nr. 256 din 14 mai 2009 care prevede chiar asistenţa şi reprezentarea.
Prin prisma acestor aspecte şi ale dispoziţiilor art. 287 C. proc. civ. recurenţii susţin că lipsa semnăturii reclamantei este sancţionată cu nulitatea cererii de apel.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta T.S. a solicitat modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, faţă de obiectul dedus judecăţii, de faptul că temeiul juridic pentru terenul situat în str. S. nr. 14/a este total diferit faţă de terenul situat în str. S. nr. 14 prin aceea că cei 582 mp au fost preluaţi de Statul Român ca urmare a faptului că cele două reclamante s-au stabilit în Republica Federală Germană.
Se mai susţine că apelul reclamantei vizează sentinţa civilă nr. 1871/2008 ce nu există la dosarul nr. 13415/325/2007, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ.
Se mai ridică şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru T.S. în cauza din dosarul nr. 3415/325/2007, astfel cum a fost invocată şi motivată această excepţie în actele depuse la dosar.
Recurenta M.A. a solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului reclamantelor.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de această recurentă vizează nelegalitatea prin prisma nesocotirii deciziei nr. XXXIII/2008 dată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de care acţiunea reclamantei este inadmisibilă contravenind astfel principiului „electa una via non datur recursus ad alteram".
În ce priveşte recursul declarat de Consiliul local al Municipiului Timişoara reprezentat prin Primar, criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor Fundamentale ale Omului şi ale art. 6 din Convenţie.
Se mai susţine că, având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, şi potrivit principiului „specialia generalibus derogant", în prezenta acţiune, termenul de decădere a fost de 14 august 2002 nerespectat de către reclamante, astfel că acţiunea lor este tardivă, dreptul material la acţiune fiind prescris.
Se mai învederează că notificarea reclamanţilor a fost înregistrată la 20 decembrie 2001 iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în 1996 (cu cinci ani înainte) cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de Legea nr. 112/1995.
Or, susţine recurentul, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele de dobândire nu sunt lovite de nulitate absolută în cazul în care au fost încheiate cu bună credinţă, sens în care recurentul face trimitere şi la Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Toţi recurenţii au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Intimata K.A.T. prin întâmpinarea depusă la fila 49 s-a opus admiterii recursurilor.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate.
Faţă de obiectul dedus judecăţii, de faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţie şi nu pe fond, raportat şi la dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Trimiterea cauzei spre rejudecare se impunea pentru clarificarea tuturor raporturilor juridice dintre părţi, raportat şi la petitele acţiunii şi la precizarea ei (existentă la fila 18 dosarul instanţei de fond).
Cum, instanţa de fond faţă de obiectul dedus judecăţii, nu a administrat de probe pentru dezlegarea fondului cauzei şi pentru clarificarea tuturor aspectelor invocate de părţi, inclusiv cele legate de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive (invocată de pârâta T.S.), hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală.
Criticile legate de semnarea apelului de către avocat şi nu de apelantă, şi cele legate de indicarea greşită a numărului sentinţei atacate cu apel sunt nefondate prin prisma următoarelor aspecte.
Pentru promovarea apelului sau recursului, avocatul ar avea nevoie într-adevăr de o împuternicire specială, însă aceasta este necesară numai în situaţia în care nu a reprezentat sau asistat partea la judecata cauzei în faţa instanţei de fond.
Altfel, avocatul nu numai că are dreptul, dar chiar obligaţia profesională să exercite şi să semneze, pentru cei reprezentaţi, cererea de apel sau recurs, întrucât de îndeplinirea acestui act procedural depinde păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor în timp, cum rezultă din art. 690 C. proc. civ.
Astfel la instanţa de fond, reclamanta a fost reprezentată de avocat G.D. în baza împuternicirii avocaţiale nr. 26988 fila 6 dosar nr. 13415/325/2007 a Judecătoriei Timişoara emisă în temeiul art. 3 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Apelul exercitat de reclamanta K.A.T. a fost declarat la 12 august 2009 şi semnat prin avocat împuternicit G.D. în temeiul împuternicirii avocaţiale depusă la instanţa de fond.
Pentru instanţa de apel acelaşi cabinet individual de avocat, a emis împuternicirea la 14 mai 2009 fila 20 dosarul instanţei de apel.
Potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ. părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, iar în conformitate cu art. 68 alin. (1) din acelaşi cod, procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată iar în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor.
Reprezentarea desemnează situaţia în care o persoană numită reprezentant îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul civil.
Reprezentarea judiciară constituie o formă particulară a reprezentării civile, fapt pentru care această instituţie nu este considerată, uneori, ca având un caracter pur procedural.
Actele de procedură îndeplinite de către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra părţii principale, adică asupra persoanei reprezentate.
O situaţie specifică a reprezentării judiciare este reglementată de dispoziţiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii, poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unor termene şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor un timp.
El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date, în acest caz toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi.
Textul citat a fost de altfel unanim interpretat în doctrină şi jurisprudenţă în sensul că pentru promovarea apelului sau recursului, avocatul ar avea nevoie de o împuternicire specială în acest scop, numai în situaţia în care avocatul nu a reprezentat sau asistat partea, la judecata cauzei în faţa instanţei de fond.
Cum, însă în cauză avocata G.D. a reprezentat reclamanta la instanţa de fond în temeiul împuternicirii avocaţiale nr. 26988 (fila 6 dosar nr. 13415/325/2007 a Judecătoriei Timişoara) ea nu numai că avea dreptul, dar chiar şi obligaţia profesională să exercite şi să semneze (pentru cei pe care îi reprezenta) cererea de apel, dat fiind faptul că de îndeplinirea acestui act procedural depindea păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor un timp, aşa cum prevede textul legal sus evocat.
Prin prisma celor expuse, actul de procedură săvârşit de avocată (cererea de apel din 12 august 2008), a fost efectuat în baza împuternicirii avocaţiale nr. 256 din 14 mai 2009 (fila 20 dosarul instanţei de apel dosar nr. 13415/325/2007).
În cererea de apel se arată că hotărârea atacată este cea pronunţată în dosarul civil nr. 13415/325/2007 de Tribunalul Timiş, secţia civilă, fiind apoi precizat că numărul sentinţei civile atacate este 2385 din 30 mai 2008 – dosar nr. 13415/325/2007 a Tribunalului Timiş.
Din perspectiva celor expuse nu sunt prezente şi nici fondate criticile recurenţilor legate de dispoziţiile art. 287 C. proc. civ.
Astfel, nefiind prezente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., urmează a fi respinse toate recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de pârâţii T.S., S.I., S.M., Consiliul Local al Municipiului Timişoara în calitate de reprezentant al Statului Român prin Primar şi M.A., împotriva deciziei nr. 155 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3691/2010. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 3687/2010. Civil. Dobînzi + penalitati. Recurs → |
|---|
