ICCJ. Decizia nr. 3714/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3714/2010
Dosar nr. 4468/3/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 6 februarie 2009, reclamanta L.S.E.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul să emită dispoziţie/decizie motivată, care să cuprindă oferta de compensare cu teren echivalent ca întindere cu cel preluat abuziv de stat, respectiv terenul în suprafaţă de 215 mp situat în Bucureşti.
Cererea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autoarea sa, S.A., a depus la Primăria Municipiului Bucureşti notificare la 24 iulie 2001, însoţită de acte doveditoare, solicitând restituirea terenului în suprafaţă de 335 mp situat în Bucureşti, sector 3, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa de 865 mp aflată în proprietatea părinţilor săi anterior preluării abuzive de către stat şi suprafaţa de 535 mp ce a fost restituită prin procesul-verbal de punere în posesie nr. 1953 din 22 octombrie 1998 în baza dispoziţiei nr. 277 din 2 februarie 1998 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, emisă în executarea sentinţei civile nr. 171 din 31 martie 1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, prin care i s-a admis în parte acţiunea în revendicare pentru terenul în suprafaţă de 650,06 mp.
A mai arătat reclamanta că, după decesul autoarei sale, a depus la 10 martie 2003, precizare şi completare la notificarea iniţială, împreună cu actele necesare pentru a-şi dovedi identitatea, precum şi faptul că este unica succesoare a defunctei S.A.
Prin sentinţa civilă nr. 638 din 4 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantei dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 215 mp situat în Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că pârâta avea obligaţia, impusă de art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, de a emite o dispoziţie motivată prin care să soluţioneze notificarea formulată de autoarea reclamantei la 24 iulie 2001, într-un termen de 60 de zile, ce începe să curgă fie de la data notificării, fie de la depunerea tuturor actelor doveditoare.
S-a constatat că pârâta nu şi-a îndeplinit această obligaţie, atitudinea sa fiind interpretată ca un refuz de restituire, ce o îndreptăţeşte pe reclamantă la promovarea acţiunii.
S-a reţinut că în speţă s-a dovedit calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul pretins, ce reprezintă o diferenţă faţă de suprafaţa restituită deja din fosta proprietate, prin Decizia nr. 171 din 31 martie 1997 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Prima instanţă a apreciat că nu s-a dovedit că deţinătorul imobilului notificat ar deţine un imobil echivalent şi respectiv că s-a respectat procedura prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi OUG nr. 209/2005, art. 1 pct. 1 alin. (5). Ca atare, s-a constatat că se impune ca măsură reparatorie, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o pentru greşita apreciere a probatoriului administrat în cauză şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Invocând dispoziţiile art. 22 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, precum şi Normele Metodologice operate prin HG nr. 498/2003 (pct. 23.1), apelantul a arătat că nu este în culpă pentru neemiterea deciziei, deoarece reclamanta nu a completat dosarul administrativ şi nici nu a depus o declaraţie prin care să arate, în mod expres, că nu are alte dovezi de prezentat.
Prin Decizia civilă nr. 168 A din 27 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul pârâtului ca nefondat reţinând că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 21-26 din Legea nr. 10/2001, în sensul că este abilitată să soluţioneze nu numai contestaţiile formulate împotriva deciziilor de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazurile refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde notificării.
S-a constatat că termenul de 60 de zile reglementat de legea specială este un termen imperativ, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 1073 C. civ.
Curtea de Apel a mai reţinut că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 nu erau în vigoare la momentul depunerii notificării şi nici la momentul formulării acţiunii introductive, astfel încât nu pot fi invocate de apelant în apărare.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiului Bucureşti reprezentat de Primarul General criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul recurent a susţinut că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 23.1 din HG nr. 498/2003.
S-a învederat că, mai mult decât atât, Normele Metodologice fac referire la necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte înscrisuri, a unei precizări din partea persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu sunt alte dovezi de depus.
Cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat faptul că obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.
În ceea ce priveşte capătul de cerere în soluţionarea căruia s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, recurentul a criticat Decizia pentru omisiunea instanţei de apel de a constata că la dosarul administrativ nu există dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri pentru teren şi construcţia demolată şi nici declaraţii autentice prin care notificatorii să arate dacă ei sau ascendenţii lor au beneficiat de acordurile internaţionale încheiat de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs, potrivit căreia instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 23.1 din HG nr. 498/2003 este neîntemeiată.
Caracterul imperativ al termenului de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire rezultă atât din interpretarea gramaticală a textului de lege menţionat, cât şi din interpretarea teleologică a acestor dispoziţii, respectiv din coroborarea cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi cu dispoziţiile din Normele metodologice de aplicare unitară a acesteia, unde este reglementată obligaţia (unităţii deţinătoare) ca, în situaţia în care consideră documentaţia depusă ca fiind insuficientă, să comunice în scris acest aspect petentului, cu menţionarea înscrisurilor ce urmează a fi depuse.
Ca atare, în situaţia în care unitatea notificată nu a emis această adresă către petent, în cauză nu pot opera dispoziţiile legale privind prorogarea termenului de 60 de zile, fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 23, iar în situaţia neîndeplinirii acestei obligaţii legale petentul fiind îndreptăţit să recurgă la formularea unei acţiuni în justiţie întemeiate pe dispoziţiile art. 1073 C. civ.
De altfel, în cuprinsul art. 28.1 din HG nr. 498/2003 se face vorbire mai întâi despre obligaţia unităţii deţinătoare de a emite adresă către petent în vederea completării probatoriului şi, numai în această situaţie, se poate pune problema prorogării termenului legal de 6o de zile.
Se va reţine că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 nu erau în vigoare la data depunerii notificării şi nici la momentul formulării cererii introductive, astfel încât nu pot fi primite argumentele recurentului în combaterea acţiunii reclamantei-intimate.
Acest text de lege nu instituie o prorogare legală a termenului de 60 de zile, astfel cum se susţine de recurent prin criticile invocate, ci operează doar în favoarea persoanelor îndreptăţite, ca o prorogare a termenului în care acestea pot depune înscrisurile doveditoare.
Celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor fi analizate, întrucât au fost invocate pentru prima dată în această fază procesuală, nefăcând obiectul motivelor de apel împotriva sentinţei primei instanţe.
Se va constata că s-ar încălca astfel principiul omisso medio, întrucât în faza apelului, Municipiul Bucureşti nu a invocat lipsa declaraţiei autentice prin care reclamanta să precizeze dacă s-au primit sau nu despăgubiri, în baza acordărilor internaţionale, pentru imobilul preluat abuziv.
În consecinţă, Curtea va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva deciziei nr. 168/A din 27 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3724/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3711/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
