ICCJ. Decizia nr. 3700/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3700/2010
Dosar nr. 45513/3/2007
Şedinţa publică din 14 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1919 din 22 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.T.V. şi I.R.S.I., a dispus restituirea în natură către aceştia a terenului în suprafaţă de 225 m.p. situat în Bucureşti, str. L. nr. 8, şi a terenului în suprafaţă de 487 m.p. situat în Bucureşti, str. L. nr. 12 şi acordarea de despăgubiri în cuantum de 174.367 RON pentru construcţiile demolate, care au fost situate la aceste adrese. Prin aceeaşi sentinţă s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantele M.A. şi G.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că imobilele solicitate de către reclamanţi prin notificare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, au aparţinut autorilor acestora şi au fost preluate în mod abuziv de către stat, construcţiile existente pe terenurile preluate fiind ulterior demolate.
Pe baza actelor depuse la dosar s-a reţinut că doar reclamanţii I.T.V. şi I.R.S.I. au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, conform Legii nr. 10/2001, celelalte reclamante - M.A. şi G.G., nefăcând dovada calităţii lor de succesibili ai foştilor proprietari.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele M.A., G.G. care prin decizia civilă nr. 382 din 15 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii şi obligării intimatei la restituirea în natură a terenului şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.
(2) De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
(3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.
(4) De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanelor îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
Soluţionând cererea de restituire formulată de apelantele-reclamante M.A. şi G.G., instanţa de fond a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, reţinând că nu au calitate de persoane îndreptăţite la restituire şi nu pot invoca dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care, în certificatul de moştenitor nr. C1/2003 eliberat de pe urma defunctului L.M. nu figurează ca succesoare ale acestuia.
Conform certificatului de moştenitor nr. C1 din 24 octombrie 2003 eliberat de B.N.P. M.J., ca supliment la certificatul de calitate de succesor din 17 mai 2001 rezultă că unica succesoare a defunctului L.M. este L.Ma., în calitate de fiică şi nu există renunţători la succesiune sau persoane străine de succesiune prin neacceptare conform art. 700 C. civ.
Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că apelantele-reclamante sunt descendenţi ai foştilor coproprietari ai imobilului în litigiu şi au solicitat prin notificarea formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 restituirea acestuia.
În condiţiile în care nu există la dosar înscrisuri care să dovedească acceptarea de către apelantele-reclamante a succesiunilor rămase de urma autorilor lor în termenul prevăzut de lege, dar nici înscrisuri din care să rezulte renunţarea expresă a acestora la succesiune în termenul de opţiune succesorală, erau incidente în cauză dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar notificarea formulată de către acestea avea valoare de acceptare a succesiunii pentru imobilul a cărui restituire se solicită în ba: baza acestei legi speciale.
Textul de lege reglementează expres repunerea în termenul de acceptare a succesiunii pentru succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea prin simpla formulare a notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi nu condiţionează această repunere de inexistenţa unui certificat de moştenitor care să fi fost eliberat până la data notificării sau ulterior acestei date, cum în mod eronat a apreciat instanţa de fond.
Eliberarea certificatului de moştenitor nr. C1/2003 fără citarea legală a apelantei-reclamante M.A., în calitate de fiică a defunctului şi autorului apelantei-reclamante G.G., în calitate de fiu, nu le poate priva pe acestea de beneficiul repunerii în termen prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
De repunerea în termen prin simpla formulare a notificării beneficiază conform textului de lege menţionat anterior, astfel cum a fost explicat prin Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 succesibilii neacceptanţi, singurii excluşi fiind renunţătorii, de a căror cotă vor beneficia succesibilii acceptanţi notificatori, împreună cu cei neacceptanţi notificatori, care au fost de drept repuşi în termen.
Cu privire la apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Curtea va reţine că este nefondat pentru următoarele considerente:
Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este un termen de recomandare, cum se susţine de apelantul-pârât, ci un termen imperativ până la care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra notificărilor formulate în baza acestei legi.
Lipsa unei sancţiuni specifice nerespectării acestui termen nu poate atrage dreptul unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea într-un termen stabilit unilateral de ea şi fără nici un control legal judiciar.
Prin decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a reţinut, cu putere obligatorie pentru instanţe, competenţa acestora de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Din probele administrate în cauză, reţinute pe larg în considerentele sentinţei instanţei de fond a rezultat calitatea autorilor reclamanţilor de foşti proprietari ai imobilelor solicitate prin notificare şi caracterul abuziv al preluării acestora de către stat.
Apelând soluţia instanţei de fond, apelantul-pârât nu formulează critici concrete privitoare la probele reţinute de prima instanţă în justificarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire, ci se limitează la a reda cuprinsul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, fără a preciza modalitatea în care acestea ar fi fost încălcate de către instanţa de fond.
În finalul motivelor de apel, apelantul-pârât a invocat încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 prin acordarea de despăgubiri reclamanţilor.
Critica este nefondată şi va fi respinsă de instanţa de apel, în raport de natura juridică a termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificărilor şi de datele la care reclamanţii au notificat Primăria Municipiului Bucureşti.
La aceste date erau în vigoare dispoziţii legale privind dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea de despăgubiri în cazurile în care acestea nu mai puteau beneficia conform legii de restituire în natură, iar existenţa acestora a creat reclamanţilor speranţa legitimă, ocrotită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului că vor primi despăgubirile prevăzute de lege.
Nesoluţionarea notificărilor acestora în termenul prevăzut de lege, imputabilă în exclusivitate apelantului-pârât nu poate aduce atingere acestei speranţe şi nu-i poate priva pe reclamanţi de obţinerea despăgubirilor băneşti, în schimbul unor măsuri speciale prevăzute în lege ulterior formulării notificărilor şi expirării termenului legal de soluţionare a acestora, cu atât mai mult cu cât în repetate rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că noile măsuri de reparaţie acordate nu reprezintă o despăgubire efectivă în sensul Convenţiei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantelor şi admiterii apelului Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În opinia recurentului termenul de 60 de zile pentru soluţionarea notificării prevăzută de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 este nul de recomandare, iar nerespectarea lui nu trebuie să conducă la concluzia unui refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea.
Recurentul mai susţine că la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 17 decembrie 2007, potrivit Legii nr. 247/2005 Municipiul Bucureşti era o entitate învestită cu soluţionarea notificărilor ce avea dreptul doar să emită dispoziţii care să conţină propunerile motivate de acordare a despăgubirilor şi nimic mai mult.
Or, instanţa ignorând aspectul esenţial că acest act normativ, Legea nr. 247/2005, este de imediată aplicare şi este obligatoriu din momentul intrării în vigoare, entitatea învestită cu soluţionarea notificării neputând fi obligată de instanţa de judecată la ceva ce de fapt legea nu o obligă, adică la acordarea despăgubirilor.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoarea, entitatea notificată este obligată să se pronunţe prin decizie sau după caz prin dispoziţie motivată, asupra notificării.
Lipsa răspunsului unităţii notificate echivalează cu un refuz de soluţionare, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci dimpotrivă însăşi Constituţia prevede în art. 21 alin. (2) că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Din perspectiva celor expuse şi a dispoziţiunilor Deciziei nr. XX/2007 dată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii.
Astfel dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie în condiţiile art. 329 C. proc. civ., stabilesc că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Instanţa de judecată nu a stabilit un cuantum al despăgubirilor, ci a stabilit acordarea măsurii reparatorii a despăgubirilor pentru construcţia demolată.
Prin prisma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dacă restituirea în natură nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor.
Or, din perspectiva acestor dispoziţii legale şi a faptului că nu au fost cuantificate dispoziţiile generale, ci s-a dispus doar acordarea despăgubirilor pentru construcţia demolată, nu au fost încălcate dispoziţiile legale sus evocate şi de fapt deciziile de acordare a despăgubirilor urmează a fi adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Astfel, din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtului urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 382 A din 15 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3699/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3701/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
