ICCJ. Decizia nr. 3702/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3702/2010
Dosar nr. 38180/3/2008
Şedinţa publică din 14 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 434 din 26 martie 2009 a respins cererea formulată de reclamantul O.W.S., în contradictoriu cu pârâtul Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, imobilul în litigiu - situat în Bucureşti, str. P.S., a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar apoi a fost vândut numitei C.A. în condiţiile Legii nr. 112/1985. Că, reclamantul, prin notificare, a solicitat plata prin echivalent a imobilului - apartamentului - litigios.
S-a mai reţinut şi faptul că reclamantul, la termenul din data de 19 martie 2009, a solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata de despăgubiri ce i se cuvin pentru apartamentul menţionat, iar cuantumul acestor despăgubiri să fie stabilit printr-o expertiză tehnică.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin decizia civilă nr. 148 din 1 octombrie 2001, a admis apelul declarat de reclamantul O.W.S., împotriva sentinţei civile nr. 434 din 26 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi pe cale de consecinţă: a schimbat sentinţa, în sensul că, a admis în parte cererea şi l-a obligat pe intimat să emită o dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. X situat în Bucureşti, str. P.S., intimatul să înainteze dispoziţia şi actele aflate la dosarul de notificare, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamantul a făcut dovada deplină a calităţii de persoană îndreptăţită pentru acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, totuşi pârâtul nu a răspuns notificării ce i-a fost adresată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din actul normativ menţionat.
S-a mai reţinut şi faptul că apartamentul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 numitei C.A., lucru ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 1996.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Este tardivă precizarea formulată de avocatul reclamantului în faţa instanţei de fond prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru imobilul în litigiu, având în vedere dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.
- Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Deci, acest termen este de recomandare şi nu de decădere.
- Reclamantul avea obligaţia să depună dovezi cu care să facă dovada că nu a încasat despăgubiri în momentul preluării terenului de către stat.
- Cu privire la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Este neîntemeiată critica referitoare la excepţia tardivităţii, modificării de către reclamant al obiectului acţiunii formulată la data de 19 martie 2009 - în raport cu dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. - de vreme ce instanţa de fond s-a pronunţat la termenul din 19 martie 2009 asupra modificării obiectului acţiunii, considerând că este tardivă modificarea solicitată de reclamant.
Cu privire la termenul de 60 de zile, despre care se face vorbire în motivele de recurs, se reţine că acest termen este prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată şi este un termen de decădere şi nu de recomandare, cum greşit susţine recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Spre deosebire de termenele de prescripţie extinctivă, termenele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
Termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituţia repunerii în termen.
Raţiunea pentru care a fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din preocuparea legiuitului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau orice mod de către acesta.
În speţă, pârâtul-recurent nu a răspuns notificării ce i-a fost adresată de reclamantul O.W.S. în termenul de 60 de zile prevăzut de textul de lege mai sus menţionat, şi nici nu poate justifica întârzierea emiterii unei dispoziţii, câtă vreme nu i-a comunicat reclamantului necesitatea de a mai depune acte pentru completarea dosarului.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la nedovedirea de către reclamant a faptului dacă acesta a încasat despăgubiri în momentul preluării terenului de către stat, deoarece recurentul avea toate mijloacele pentru a stabili dacă într-adevăr reclamantul a primit sau nu respectivele despăgubiri.
De altfel, reclamantul, pe parcursul unei perioade de circa 2 ani, a solicitat obligarea intimatului-recurent la plata despăgubirilor, precizând că nu a primit niciun fel de despăgubiri.
Critica recurentului privitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. referitoare la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiată.
Fundamentul aplicării acestor dispoziţii rezidă tocmai în culpa procesuală. Or, în cauză a fost dovedită culpa recurentului, acesta având calitate procesuală pasivă, ca entitate deţinătoare, astfel că în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va constata că, recursul nu este fondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 148 A din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3701/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3704/2010. Civil → |
|---|
