ICCJ. Decizia nr. 3706/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3706/2010
Dosar nr. 26972/3/2006
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 02 august 2006, reclamanţii P.E., C.A.M., R.V., R.N., I.S., M.I., M.N., I.F., I.M. şi C.L. au chemat în judecată pe pârâţii M.V., A.M.D., A.J. şi SC N.H.N. SRL, solicitând instanţei să dispună, prin hotărârea ce se va pronunţa, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 19.000 m.p. situat pe raza comunei C., judeţul Ilfov, tarlaua X, parcela 128/36/4, identificat prin numărul cadastral C1 şi numărul de C.F. nr. AA a localităţii C.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că autoarea lor, I.Fa. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 19.000 m.p. teren situat pe raza satului O. din comuna C., judeţul Ilfov, în baza prevederilor Legii nr. 18/1991 a fondului funciar. Autoarea reclamanţilor, I.Fa., a decedat la data de 14 aprilie 1993. Titlul de proprietate din 16 octombrie 1995 a fost emis ulterior de către Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor a Municipiului Bucureşti şi sectorului agricol Ilfov, pe numele I.Fa.
S-a mai arătat că reclamanţii, prin verificările ce au efectuat, au constatat că autoarea I.Fa., niciodată nu-şi vânduse terenul reconstituit, ci vânduse o persoană care s-a prezentat la notariat cu numele de I.Fl., având calitatea de proprietar şi a semnat contractul de vânzare-cumpărare către SC A. SRL autentificat sub nr. V1 din 08 noiembrie 1994 la fostul Notariat de Stat al sectorului 2 Bucureşti, aşadar peste un an de la decesul autoarei reclamanţilor.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V2 din 28 noiembrie 1996 la Biroul Notarului Public M.E., SC A. SRL a vândut terenul către asociatul său, M.V., care la rândul său, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V3 din 05 noiembrie 2004 la Biroul Notarului Public A.G.S. l-a vândut în parte, către cumpărătorii A.M.D. şi A.J., iar aceştia au înstrăinat o parte prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V4 din 12 noiembrie 2004 de Biroul Notarului Public Ş.R.O. către SC N.H.N. SRL.
Reclamanţii au arătat că ei sunt singurii proprietari ai beneficiarei prevederilor Legii nr. 18/1991, I.Fa., în calitate de moştenitori ai acesteia, pârâţii dobândind dreptul de proprietate de la un neproprietar - I.Fl.
În drept s-au invocat prevederile art. 480 şi urm. C. civ., urmând a fi comparate titlul reclamanţilor cu titlul pârâţilor.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize topo având ca obiect identificarea terenului în litigiu şi evaluarea, iar prin raportul de expertiză s-a identificat terenul din titlul de proprietate din 16 octombrie 1995 emis pe numele defunctei I.Fa. cu terenul - în parte - ce a făcut obiectul celor patru contracte de vânzare-cumpărare succesive către pârâţii cumpărători, terenul de 19.000 m.p. fiind repartizat în prezent, astfel:
- 16.208,75 m.p. teren în posesia SC N.H.N. SRL;
-1.066,08 m.p. servitute de trecere cu numărul cadastral C2;
- 294,82 m.p. în posesia pârâtului A.M.D.;
- 6.993,28 m.p. în posesia familiei L. (care nu este parte în cauză).
Prin supliment la raportul de expertiză s-a evaluat terenul în litigiu la suma de 4.250.952 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 659 din 07 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor ca neîntemeiată, a respins acţiunea faţă de pârâtul M.V. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia privind lipsa de calitate procesuală pasivă faţă de pârâţii A.M.D. şi A.J., a admis în parte acţiunea reclamanţilor faţă de pârâţii A.M.D., A.J. şi SC N.H.N. SRL şi, în consecinţă, a obligat pe pârâţii A.M.D. şi A.J. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 216,14 m.p. delimitată de anexa 2 la raportul de expertiză prin punctele 2-3-15-14-2, a obligat pe pârâta SC N.H.N. SRL să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de 16.508,75 m.p. delimitată în anexa 2 la acelaşi raport de expertiză, prin punctele 3-4-8-9-17-16 -15-3, a respins acţiunea pentru restul terenului de până la 19.000 m.p., ca neîntemeiată.
Pentru a respinge excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor în acţiunea dedusă judecăţii, instanţa de judecată a reţinut că dimpotrivă, reclamanţii au dovedit identitatea între ei şi titularii dreptului invocat, de proprietate, asupra suprafeţei de 19.000 m.p. - reconstituit autoarei lor I.Fa. şi moştenit de ei ca moştenitori cu titlu universal, prin titlul de proprietate din 16 octombrie 1995, calitatea de moştenitori fiind dovedită cu sentinţa civilă nr. 698 din 10 februarie 2006 a Judecătoriei Buftea, definitivă şi irevocabilă şi certificatele de moştenitor de la dosar din 12 iulie 1995 şi din 04 decembrie 2006.
Nu s-a primit susţinerea că sentinţa susmenţionată nu ar face dovada decât a calităţii de moştenitori ai reclamanţilor faţă de autoarea lor, dar nu şi a moştenirii terenului reconstituit, întrucât prin sentinţă s-a constatat acceptarea moştenirii legale care s-a transmis, încă de la data decesului autoarei, de drept.
Susţinerea că la data decesului, terenul nu figura în masa succesorală a fost constatată ca fiind greşită, faţă de prevederile Legii nr. 18/1991 privind reconstituirea dreptului de proprietate care se face pe numele proprietarilor, iar pentru cooperatorii decedaţi, pe numele moştenitorilor, fiind necesară doar calitatea de „persoană îndreptăţită" a autoarei, la data intrării în vigoare a legii fondului funciar, titlul de proprietate emis ulterior, având doar relevanţă probatorie, până la emiterea acestuia, adeverinţa de proprietate din 1992 ţinând loc de act de proprietate.
Pentru a reţine lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului M.V., instanţa de judecată a constatat că acesta a înstrăinat terenul pe care-l cumpărase de la SC A. SRL, astfel că la data promovării acţiunii şi la data efectuării expertizei, acesta nu mai era deţinător al terenului în litigiu, cu nici un titlu.
Instanţa a respins lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâţilor A.M.D. şi A.J., din expertiză topografică efectuată în cauză reieşind, dimpotrivă, că aceşti pârâţi deţin în proprietate în continuare, o suprafaţă de teren de 216,14 m.p.
Pe fond, s-a constatat că acţiunea este întemeiată astfel în parte, întrucât pârâtul M.V. nu mai deţine nici o suprafaţă de teren, înstrăinându-l, iar o suprafaţă de 6.993,28 m.p. se află în proprietatea familiei L. care nu a fost introdusă în cauză, suprafaţa susmenţionată rezultând din concluziile expertizei dosarului.
În compararea titlurilor, între cel al reclamanţilor constând în titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 şi a sentinţei civile nr. 23157 din 16 octombrie 1995 şi contractele de vânzare-cumpărare autentice deţinute de pârâţii A. şi SC N.H.N. SRL, s-a constatat că trebuie verificat aspectul ca bunul să fi fost cumpărat de la adevăratul proprietar, pe lanţul tuturor înstrăinărilor succesive care au avut loc şi care au fost prezentate în detaliu în cauză.
Or, lanţul înstrăinărilor valabile s-a rupt încă de la prima înstrăinare, de la I.Fl., neidentificat cu proprietara de drept, autoarea I.Fa., respectiv cu datele sale de stare civilă, către SC A. SRL, care astfel nu a dobândit un drept de proprietate, iar mai departe nu l-a putut transmite, pentru că nu îl deţinea în mod valabil, legal către M.V., acesta către A., care mai departe a înstrăinat o parte către SC N.H.N. SRL potrivit principiului de drept „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet".
Instanţa de fond nu a primit susţinerea pârâţilor că, în acest caz preferinţă au titlurile subdobânditorilor pe motiv că şi-au transcris dreptul, în timp ce titlul autoarei nu a fost transcris, întrucât acest aspect prezintă relevanţă doar în situaţia în care, titlurile provin de la acelaşi autor, ceea ce s-a dovedit a nu corespunde cu speţa de faţă, ştiut fiind faptul că, înscrierea în cartea funciară potrivit Legii nr. 7/1996 nu are efect constitutiv de drepturi, ci de opozabilitate faţă de terţi.
Buna credinţă invocată nu se poate reţine, decât în situaţia invocării uzucapiunii, or, adeverinţa din 1992 ţine loc de act de proprietate până la data emiterii titlului, astfel că nu se poate susţine că actul emis în baza Legii nr. 3/1991 ar fi afectat de vicii, care l-ar lipsi de eficacitate, într-o acţiune în revendicare.
Cu privire la uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani şi joncţiunea posesiilor autoarei, susţinută de pârâta SC N.H.N. SRL, instanţa de judecată a verificat cerinţele art. 1895 C. civ.: posesia să se întemeieze pe just titlu, să fie de bună-credinţă şi să fie împlinit termenul de 10 ani, în cazul pârâtei.
Societatea a cumpărat în anul 2004, şi este necesar, la joncţiunea posesiilor anterioare, ca şi dobânditorii iniţiali să aibă o posesie de bună-credinţă şi fondată pe just titlu.
Or, SC A. SRL a dobândit dreptul de la un neproprietar I.Fl. care nu a fost identificat în persoana autoarei I.Fa., datele de stare civilă fiind absolut diferite, astfel că privitor la prima înstrăinare, este răsturnată buna credinţă a posesiei, care ar putea începe, eventual de la următoarea înstrăinare către pârâtul M.V., asociatul SC A. SRL, la data de 28 noiembrie 1996 şi care ar trebui că se încheie la 10 ani, respectiv la data de 28 noiembrie 2006, or, termenul prescripţiei de minim 10 ani, nu s-a împlinit încă, la data introducerii acţiunii - 02 august 2006.
Un titlu nul nu poate servi, potrivit art. 1897 alin. (2) C. civ., ca bază a uzucapiunii de la 10 - la 20 de ani. Iar forma autentică a actului juridic nu constituie o prezumţie absolută a bunei credinţe.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC N.H.N. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, şi solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingere acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă ori, pe fond, ca neîntemeiată.
În motivarea apelului s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât în cauză s-a încălcat principiul unanimităţii, pentru că revendicarea nu priveşte pe toţi moştenitorii autoarei I.Fa., întrucât printre moştenitori se numără şi I.I., în calitate de nepot de fiu cu o cotă de 1/18 din masa succesorală şi care dintr-o eroare, a fost omis din dispozitivul sentinţei apelate, invocându-se opinia exprimată, în sensul inadmisibilităţii acţiunii în situaţia sus-menţionată, din literatura juridică.
S-a reiterat excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamanţilor, întrucât în dezbaterea succesorală nu s-a stabilit şi masa succesorală a defunctei I.Fa., din care să rezulte că terenul în litigiu se afla în patrimoniul acesteia, la data decesului său în anul 1993, pentru a putea fi transmis către moştenitori.
Pe fond, s-a criticat sentinţa apelată, întrucât s-a făcut o greşită aplicare a legii în ceea ce priveşte criteriile de comparare a titlurilor de proprietate, iar pe uzucapiunea invocată, s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1895 C. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin decizia nr. 119/A din 23 februarie 2009 a respins apelul ca nefondat.
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, instanţa de apel a reţinut că revendicarea introdusă doar de o parte a moştenitorilor nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, potrivit practicii judiciare relativ recentă şi care a tranşat problema de drept, chiar în baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, cu aprecierea că ea nu are un caracter de dispoziţie, ci unul de conservare a dreptului de proprietate.
Pe fondul chestiunii însă, Curtea de apel a arătat că reclamanţii sunt, toţi, moştenitorii autoarei I.Fa., constataţi ca atare prin sentinţa civilă irevocabilă nr. 698 din 10 februarie 2006 a Judecătoriei Buftea, care se impune cu autoritate de lucru judecat, fiind de neadmis susţinerea apelantei că aceasta nu poate fi opusă părţilor în cauză, putând fi combătută de terţi cu orice probă.
De altfel, apelanta nu a administrat nici o probă contrară celei reţinute în sentinţa susmenţionată şi se constată că nici nu are un interes personal, direct, actual şi ocrotit de lege, spre a răsturna numărul şi calitatea moştenitorilor stabilită prin sentinţa susmenţionată, întrucât apelanta nu are ea însăşi, vocaţie la succesiunea legală a defunctei I.Fa.
Susţinerea astfel, că în realitate mai există şi un alt moştenitor, I.I., nepot al autoarei sus-amintite, nu poate fi reţinută.
Cu privire la excepţia privind lipsa de calitate procesuală activă în cauză a reclamanţilor s-a reţinut că nu poate fi ignorată adeverinţa de proprietate din 18 august 1992 emisă autoarei I.Fa. pentru terenul de 1,9 ha în litigiu, care are valoare de probă a dreptului de proprietate reconstituit, până la data emiterii titlului propriu-zis de proprietate, potrivit cu Normele metodologice de aplicare a Legii fondului funciar, nr. 23157 din 16 octombrie 1995.
În cazul reclamanţilor - moştenitori sunt incidente regulile devoluţiunii legale, astfel că transmisiunea moştenirii a avut loc la data decesului - 1993, către toţi moştenitorii cu vocaţie succesorală, ope legis, cu privire la toate bunurile aflate în patrimoniul defunctei, inclusiv dreptul de proprietate reconstituit conform adeverinţei de proprietate din 1992 - şi care au dovedit, ulterior, în instanţă, că au şi acceptat moştenirea defunctei.
Susţinerea că SC A. SRL a încheiat un antecontract autentic cu I.Fa., autoarea reclamanţilor, în anul 1993, în baza adeverinţei de proprietate emisă în 1992 şi a procesului-verbal de punere în posesie din 1994, apoi în baza aceloraşi acte, au încheiat contractul propriu-zis de vânzare-cumpărare, este exclusă de evidenţele celor două acte juridice - antecontract şi contract - în care apare ca vânzător un bărbat pe numele I.Fl., cu alte date de stare civilă, decât cele menţionate la dosar cu adresă de autorităţile locale, ale autoarei I.Fa., dar pe numele căreia apar emise actele însoţitoare ale antecontractului şi contractului, în baza cărora s-au încheiat cele două acte juridice, respectiv: adeverinţa de proprietate din 1992, schiţa de amplasament, procesul-verbal de punere în posesie şi fişa de punere în posesie din 1994, toate emise pe numele autoarei I.Fa. Or, în actele notariale apare identificat I.Fl. şi nu autoarea.
De altfel, este cert că la data autentificării însuşi a contractului de vânzare cumpărare din 1994, s-a dovedit în mod cert la dosar, că autoarea nu putea încheia actul şi a se prezenta la notariat, întrucât ea decedase încă din anul 1993.
A susţine că SC A. SRL a fost în eroare cu privire la persoana vânzătoare cu care a contractat de două ori, în 1993 şi în 1994 (cu acelaşi I.Fl.), este în afara probatoriului dosarului.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că, susţinerea că nu s-au utilizat în mod corect criteriile de preferinţă în compararea titlurilor, prin trecerea prin câteva etape necesare în acest procedeu, nu este reală.
Afirmaţia că titlul apelantei-pârâte provine de la autoarea I.Fa./I.F. şi că acestui titlu trebuie să i se dea preferinţă, faţă de cel al reclamanţilor care provine de la stat, potrivit principiului „in pari causa, melior est causa possidentis" nu poate fi primită de către instanţa de apel, mai înainte de a analiza viciile titlurilor înseşi înfăţişate de părţi, ca şi o chestiune prejudicială necesară a fi cercetată într-o comparare de titluri, fără ca în acest cadru, împotriva unui titlu, să se fi formulat şi un petit distinct, având ca obiect constatarea nulităţii lui, astfel cum se susţine în apel.
Cercetarea calităţii de proprietar al vânzătorului în toate contractele de vânzare-cumpărare şi constatarea lipsei acestei calităţi, viciază titlul apelantei - pârâte în cauză, în comparaţie cu cel al reclamanţilor care este reconstituit de la stat în baza unui drept conferit de Legea nr. 18/1991, de care persoana îndreptăţită s-a prevalat.
Acest viciu esenţial lipseşte practic de efecte juridice titlul apelantei-pârâte, astfel că invocarea aspectului posesiei este lipsită de finalitate în compararea de titluri, care presupune compararea unor titluri deopotrivă valabile, iar nu viciate.
Invocarea teoriei aparenţei de drept şi a principiului „error communis facit jus" considerate aplicabile deopotrivă, pe motiv că toţi cumpărătorii au avut dreptul de proprietate intabulat potrivit legii şi au înstrăinat mai departe legal, inclusiv către apelanta SC N.H.N. SRL, ca şi a bunei credinţe a subdobânditorilor, inclusiv a apelantei, nu au fost primite de Curtea de apel, avându-se în vedere situaţia juridică a terenului ce rezultă în mod clar din înscrisurile administrate.
Astfel, s-a reţinut că, este ilogic să se constate buna credinţă şi eroarea comună şi invincibilă pe care ar fi avut-o iniţial şi în care s-ar fi aflat prima cumpărătoare a terenului de 1,9 ha, fondată pe faptul că, în realitate, însăşi autoarea a fost vânzătoarea, fiind doar o eroare de nume/prenume în acte – I.Fa./I.Fl., în condiţiile în care antecontractul şi contractul poartă ca menţiune „promitent-vânzător" şi respectiv „vânzător" pe I.Fl., o persoană de sex masculin, identificată cu alte date de stare civilă, decât cele aparţinând defunctei, în încheierile de autentificare a celor două acte, de către notar; în plus, vânzarea-cumpărarea s-a produs la peste un an de la decesul autoarei reclamanţilor I.Fa., iar la baza vânzării, din 1994 cu SC A. SRL, au stat: adeverinţa de proprietate din 1992, procesul-verbal de posesie - în posesie şi fişa de punere în posesie cu schiţa de amplasament - toate emise de autorităţile de fond funciar, pe numele defunctei I.Fa.
Or, culpa SC A. SRL în necercetarea actelor ce-au stat la baza încheierii celor două acte juridice autentificate la notar, respectiv a persoanei cu care s-a contractat, o persoană de sex masculin, nu o persoană de sex feminin, astfel cum reieşea în mod clar, fără echivoc, din actele de proprietate de la acel moment, exclude buna credinţă şi valabilitatea titlului său, faţă de titlul reclamanţilor.
Aceeaşi culpă se regăseşte în contractul de vânzare-cumpărare între SC A. SRL şi asociatul său M.V., care a arătat în contractul său, prin care a cumpărat mai departe terenul în suprafaţă de 1,9 ha, faptul cunoaşterii situaţiei juridice a terenului, acest contract, ca şi celelalte care i-au urmat, de vânzare către A.M.D. şi respectiv, parţial către apelanta pârâtă SC N.H.N. SRL având, de asemenea menţionate, actele care au stat la baza înstrăinării emise pe numele I.Fa., în condiţiile în care în contractul cu SC A. SRL apărea un vânzător, I.Fl., identificat în încheierea de autentificare de către notar.
În aceste împrejurări, prezumţia de validitate a contractului apelantei care ar decurge din forma autentică a actului juridic menţionată în criticile din apel, nu subzistă, fiind contrazisă de împrejurările dovedite ale încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, în condiţii esenţial viciate, privitoare la calitatea de proprietar al înstrăinătorului iniţial, aceleaşi împrejurări stând şi la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare succesive, între care şi cel al apelantei.
În ceea ce priveşte cerinţele uzucapiunii scurte de la 10 la 20 de ani, instanţa de apel a reţinut că, lipseşte elementul esenţial al bunei credinţe a fiecărui subdobânditor, în primul rând al SC A. SRL până în luna noiembrie 1996 când s-a procedat la înstrăinarea terenului către M.V., pentru a opera o joncţiune a posesiilor, spre a se împlini termenul limită de 10 ani până la data formulării acţiunii, din calculele efectuate, fiind exclusă împlinirea unui astfel de termen, pentru constatarea uzucapiunii în beneficiul apelantei-pârâte.
Invocarea intabulării drepturilor subdobânditorilor ca un criteriu de preferinţă între titlurile opuse, nu are relevanţă în cauză, în condiţiile în care, titlurile emise în baza unor legi speciale de către autorităţile competente în diverse domenii, inclusiv în materia fondului funciar, sunt opozabile potrivit 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, tuturor, chiar fără a fi fost intabulat.
Or, intabularea, astfel cum a reţinut prima instanţă, are efect de opozabilitate, cu efect asupra titlurilor succesive, provenite de la acelaşi autor - situaţie exclusă în cauză - iar nu de constituire de drepturi.
Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului pârâta SC N.H.N. SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând, pe cale de excepţie, în principal, respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru nerespectarea principiului unanimităţii în promovarea acţiunii în revendicare de către toţi coproprietarii bunului revendicat şi în subsidiar, respingerea acţiunii în revendicare ca introdusă de persoane fără legitimare procesuală activă. Pe fondul cauzei, recurenta a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi în subsidiar, să se reţină că în favoarea SC N.H. SRL a operat prescripţia achizitivă de scurtă durată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că instanţa de apel a acordat reclamanţilor mai mult decât s-a cerut, deoarece nu a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare care constată şirul transmisiunilor anterioare care au stat la baza titlului său de proprietate, nici unul dintre contractele menţionate, înscrise în C.F., nefiind contestat sub aspectul validităţii de către intimaţii-reclamanţi. Totodată, cauza constatării de către instanţă a lipsei efectelor juridice ale titlului invocat de către recurentă este cea a relei-credinţe a autorilor acesteia, aspect nesusţinut niciodată de reclamanţi.
Decizia pronunţată în apel nu cuprinde motivele pentru care apărarea subsidiară a pârâtei-apelante referitoare la intervenirea prescripţiei achizitive de scurtă durată în favoarea acesteia a fost înlăturată, menţinerea soluţiei instanţei de fond fiind defectuos motivată.
Pârâta a invocat îndeplinirea condiţiilor intervenirii uzucapiunii ca mod de dobândire a proprietăţii în faţa instanţei de fond, întemeindu-şi apărarea pe dispoziţiile art. 1895 C. civ. În consecinţă, instanţa de apel era obligată să o soluţioneze şi să analizeze îndeplinirea condiţiilor intervenirii prescripţiei achizitive.
Instanţa apelului a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale în materie referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanţilor, apreciind în mod netemeinic şi nelegal că înscrisurile administrate în cauză sunt suficiente pentru a proba calitatea procesuală activă a reclamanţilor.
Recurenta a arătat şi faptul că instanţa de apel, în mod eronat, a făcut aplicarea principiilor comparării titlurilor de proprietate ale reclamanţilor şi ale pârâtei SC N.H.N. SRL. Primul act de transmisiune este încheiat în anul 1994, aşa încât metoda comparării titlurilor trebuie să dea prevalenţă titlului recurentei-pârâte, întrucât a reuşit să facă dovada transmisiunilor succesive până la o dată (certă) anterioară emiterii titlului invocat de reclamanţi, care a fost emis la 16 octombrie 1995. În baza probelor existente la dosar, instanţele ar fi trebuit să dea preferinţă titlului pârâtei-recurente care este mai vechi.
Instanţa de apel, în mod eronat, a respins apărarea pârâtei-recurente privind buna credinţă a subdobânditorului şi eroarea comună şi invincibilă. Pârâta a devenit proprietară ca urmare a unui şir de 4 înstrăinări succesive, astfel încât reaua credinţă a acesteia este exclusă.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii pentru nerespectarea principiului unanimităţii în promovarea acţiunii în revendicare este de reţinut că, potrivit jurisprudenţei recente, în funcţie de efectele pe care le produce acţiunea în revendicare, ar putea fi calificată uneori ca fiind un act de conservare, putând a fi introdusă de către un singur coindivizar, atunci când există riscul ca bunul să rămână în proprietatea terţului fără ca acestuia să i se mai poată cere de către oricare din coindivizari predarea bunului.
Aşadar, demersurile întreprinse de unii coproprietari pentru revendicarea imobilului au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalţi coproprietari, urmând ca ulterior coproprietarii să se desocotească între ei.
Or, regula unanimităţii nu se aplică actelor juridice de conservare şi de administrare, care fiind indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor şi profitabile tuturor, pot fi făcute chiar şi de unul sau de o parte din coproprietari cu privire la întregul bun.
Practica judiciară, inclusiv cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a schimbat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în materia căreia nu este incidentă regula unanimităţii, în sensul că, împrejurarea că numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi abuziv de stat au cerut restituirea imobilului are relevanţă doar pentru că bunul se cuvine celor care s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.
De altfel, regula unanimităţii a fost criticată şi în jurisprudenţa C.E.D.O., fiind considerată prea împovărătoare pentru reclamant. În cauza Lupas şi alţii împotriva României s-a reţinut că „aplicarea strictă a regulii unanimităţii a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă ca instanţele să decidă asupra cererilor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei însăşi a dreptului lor de acces la un tribunal".
Aşa fiind, nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă doar de o parte a moştenitorilor, criticile formulate de recurentă în acest sens urmând a fi înlăturate.
Nici susţinerile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor nu pot fi primite având în vedere situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel prin interpretarea probelor administrate în cauză, în raport de care s-a făcut atât dovada dreptului de proprietate al antecesoarei reclamanţilor asupra terenului în litigiu (reconstituit în baza Legii nr. 18/1991), cât şi dovada calităţii de moştenitori a reclamanţilor.
De asemenea, toate criticile ce vizează modul în care s-a procedat la compararea de titluri sunt nefondate şi nu pot fi primite.
Pentru compararea titlurilor este necesară analizarea acestora pentru a da eficienţă titlului mai bine caracterizat, sens în care a procedat şi instanţa de apel în speţa de faţă, neconstatând, în mod expres, nulitatea titlului de proprietate al recurentei sau al autorilor acesteia, cum greşit se susţine prin motivele de recurs.
Astfel, s-a procedat la analizarea lanţului înstrăinărilor succesive a imobilului litigios, constatându-se că vânzarea s-a făcut de la I.Fl., care nu era proprietarul terenului, adevăratul proprietar (autoarea reclamanţilor, I.Fa.) fiind decedat la data încheierii primului contract de vânzare-cumpărare.
Acest aspect, al lipsei calităţii de proprietar al vânzătorului radiază şi asupra titlului pârâtei-recurente, îl viciază şi îl lipseşte de efecte juridice, situaţie în care se impune a se da preferinţă titlului de proprietate al reclamanţilor, care provine de la stat, fiind reconstituit în baza unei legi speciale cu caracter reparator care recunoaşte dreptul de proprietate al autoarei reclamanţilor asupra terenului în discuţie.
De altfel, prin sentinţa civilă nr. 366 din 13 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, depusă de intimaţii-reclamanti în dosarul de recurs, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28390/1994 de Notariatul de stat al sectorului 2 Bucureşti, încheiat între I.Fl. şi SC A. SRL.
Aşadar, constatarea nulităţii absolute a primului act de înstrăinare a imobilului afectează, de asemenea, şi actele de vânzare-cumpărare subsecvente, deci şi titlul de proprietate al pârâtei SC N.H.N. SRL, lipsindu-l de eficienţă juridică, întrucât dreptul de proprietate deţinut de SC A. SRL nu putea fi transmis, pentru că nu a fost deţinut în mod valabil, legal.
Pe de altă parte, în compararea titlurilor supuse analizei nu se poate reţine, ca şi criteriu de preferabilitate în favoarea pârâtei, existenţa bunei-credinţe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, buna credinţă ca atitudine subiectivă manifestată la momentul dobândiri bunului apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forţa juridică a celuilalt titlu supus comparării.
Convingerea pârâtei SC N.H.N. SRL cu privire la calitatea vânzătorului de veritabil proprietar, deci, buna credinţă a acesteia, invocată în mod constant, nu poate produce consecinţe juridice în planul acţiunii în revendicare, în cadrul căreia se procedează la compararea titlurilor exhibate de părţi, dând eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
A da eficienţă, în mod necondiţionat, principiului ocrotirii bunei-credinţe în materia drepturilor reale ar însemna acceptarea regulii că orice subdobânditor de bună-credinţă de la un neproprietar devine, prin simpla sa bună credinţă, proprietar legitim, soluţie care nu poate fi admisă în lumina dispoziţiilor art. 480 C. civ., ale art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Bunei credinţe i se poate da eficientă în cadrul acţiunii în revendicare, în favoarea uneia dintre părţi, numai în situaţia în care nici una dintre acestea nu are titlu, situaţie în care va câştiga partea care probează posesia cea mai caracterizată, în raport şi de trăsătura bunei credinţe a acesteia.
Prin urmare, instanţa reţine că buna credinţă, invocată de pârâta-recurentă, nu poate constitui, prin ea însăşi, un mod de dobândire a proprietăţii.
În speţă, nu poate fi reţinută nici eroarea comună şi invincibilă, invocată de pârâtă în susţinerea titlului său de proprietate, deoarece s-a făcut dovada că aceasta a dobândit bunul de la un neproprietar şi, în situaţia bunurilor imobile, buna credinţă şi eroarea comună pot exista doar dacă se iau toate diligentele posibile pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului.
Ca atare, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează.
Or, în cauză, la momentul când bunul a intrat în patrimoniul pârâtei-recurente, aceasta nu a cercetat nici actele primare de proprietate şi nici contractele de vânzare-cumpărare încheiate succesiv, din care reieşeau fără echivoc diferenţele de nume şi date de identificare existente între I.Fa. - persoană de sex feminin, proprietara terenului şi I.Fl. - persoană de sex masculin, care a contractat în calitate de vânzător, existând menţiuni în contracte cu privire la actele care au stat la baza înstrăinării imobilului, precum şi în sensul cunoaşterii situaţiei juridice a terenului.
În fine, în cauză nu se poate reţine că a intervenit uzucapiunea scurtă de 10 ani, prin joncţiunea posesiilor, deoarece cel care invocă joncţiunea este un succesor în drepturi al autorului său. Joncţiunea înseamnă adăugarea la termenul posesiei actuale (proprii) a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul său, cu condiţia că, posesorul actual nu poate schimba în avantajul său natura posesiei anterioare, fiind obligat să o continue cu toate viciile şi calităţile sale.
Prin urmare, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile uzucapiunii scurte cel puţin din perspectiva posesiei exercitate de către SC A. SRL, care a cumpărat de la un neproprietar (I.F.) şi nu se poate invoca nici buna credinţă a posesiei şi nici un just titlu, cu atât mai mult cu cât s-a constatat, prin hotărârea judecătorească mai sus-menţionată, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1994, aşa încât nu este îndeplinită condiţia termenului limită de 10 ani pentru a opera uzucapiunea prin joncţiunea posesiilor.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate în apel, decizia pronunţată fiind temeinică şi legală, aşa încât se impune respingerea recursului, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 11 din Legea nr. 146/1997, pârâta SC N.H.N. SRL în calitate de apelantă în cauza de faţă, datorează o taxă judiciară de timbru de 17.255 RON, din care a achitat suma de 4.000 RON (o.p. din 13 iunie 2008 emis de Banca B. - Agenţia F.). Ca urmare, aceasta are obligaţia legală de a achita diferenţa de taxă judiciară de timbru în sumă de 13.225 RON pentru faza procesuală a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC N.H.N. SRL împotriva deciziei nr. 119/A din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Dă în debit pe recurenta-pârâtă SC N.H.N. SRL cu suma de 13.225 RON reprezentând diferenţă taxă judiciară de timbru neachitată în faza de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3705/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3708/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
