ICCJ. Decizia nr. 3745/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3745/2010
Dosar nr. 39948/3/2008
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 octombrie 2008, reclamanţii B.I., V.R., S.C., S.C.D., S.T.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti cerând să fie obligat să le restituie imobilul situat în municipiul Bucureşti,sau, în cazul în care restituirea nu este posibilă, să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent, invocând incidenţa Legii nr. 10/2001.
Înmotivarea cererii au susţinut că imobilul – teren în suprafaţă de 979 mp şi construcţii – a aparţinut autorului lor, B.R. şi a fost preluat de stat, în mod abuziv, prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, poz. 573, cu menţiunea că până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, nu au primit răspuns la notificarea nr. 477 din 29 iunie 2001 pe care au transmis-o, conform legii de reparaţie, pârâtului.
Prin sentinţa civilă nr. 446 din 30 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea şi a obligat pe pârât să emită o dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanţilor pentru imobilul situat în municipiul Bucureşti,compus din teren în suprafaţă de 979 mp şi două corpuri de clădire – astfel cum acestea sunt identificate în fişele tehnice ale imobilului de I.C.R.A.L. Vitan în anul 1987.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că autorul reclamanţilor a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 25025 din 5 septembrie 1930 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, împreună cu B.G., pentru care, de asemenea reclamanţii au dovedit calitatea de moştenitori, şi că acest imobil a fost preluat de stat, în mod abuziv, în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
Ca atare, instanţa a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii care, dată fiind imposibilitatea restituirii în natură (construcţiile fiind în prezent demolate iar terenul situat într-o zonă sistematizată) se impun a fi acordate în echivalent.
Prin Decizia civilă 486 din 13 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de pârât, ca nefondat.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că hotărârea primei instanţe nu încalcă prevederile art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J.,Secţii Unite, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii în procedura acestei legi de reparaţie se pot adresa în justiţie pentru analizarea în fond a pretenţiilor în cazul în care entitatea deţinătoare întârzie soluţionarea notificării, nefiind obligate să aştepte finalizarea procedurii administrative, astfel eronat susţine pârâtul.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a statuat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului, precum şi în considerentele deciziei nr. IX/2006 a Î.C.C.J., Secţii Unite, accesul la justiţie este liber şi, în cazul în care termenul de 60 de zile în care entitatea deţinătoare trebuia să soluţioneze notificare a expirat, cererea în justiţie nu poate fi respinsă sub motiv că ar fi prematur formulată sau inadmisibilă.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că în mod corect s-a statuat cu privire la calitatea de moştenitori, în sensul art. 4 din lege, a reclamanţilor după proprietarii B.R. şi B.G., cu menţiunea că la dosar, contrar susţinerilor pârâtului, există actul de notorietate autentificat sub nr. 41477 din 20 decembrie 1935 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, potrivit cu care B.G. este una şi aceeaşi persoană cu B.G.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, invocând incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâtul susţine că termenul de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în înţelesul dat prin art. 23.1 din HG nr. 498/2003, poate avea două date de referinţă de la începe să curgă, anume data înregistrării notificării sau data depunerii actelor doveditoare, depunere care trebuia realizată în termenul de 18 luni, prevăzut de lege, astfel cum a fost prelungit de legiuitor.
Pârâtul afirmă că dosarul reclamanţilor era incomplet, întrucât aceştia nu au depus la declaraţie pe propria răspundere că nu deţin şi alte dovezi decât cele ataşate notificării şi, respectiv, declaraţii pe propria răspundere că ei sau autorii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, în sensul art. 5 din lege.
Analizând criticile care se încadrează în motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente.
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Pentru a fi incident acest motiv de recurs se cere ca prin hotărârea recurată să se fi produs o încălcare expresă şi reală a unei legii care este în vigoare la momentul judecăţii.
Cerinţa nu este îndeplinită în cazul în care textul de lege pe care partea îşi fundamentează critica de nelegalitate nu mai este în vigoare, adică a fost abrogat.
Or, HG nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, act normativ la care face trimitere în recurs pârâtul, cu referire la interpretarea dispoziţiilor art. 23 din lege, a fost abrogată prin HG nr. 250 din 7 martie 2007.
Totodată, este de menţionat că aspectele învederate de pârât, relative la datele de referinţă ale termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în care trebuie soluţionată notificarea şi, respectiv, cele relative la lipsa anumitor declaraţii, pe propria răspundere, care trebuiau date de reclamanţi nu sunt de natură să înlăture culpa sa, reţinută de instanţele de fond, sub aspectul nesoluţionării notificării nr. 477 din 29 iunie 2001 până la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 23 octombrie 2008.
Aceasta, întrucât declaraţia pe propria răspundere a persoanei îndreptăţite în sensul că nu ar deţine şi alte acte doveditoare decât cele pe care le-a ataşat notificării, pe lângă faptul că nu este o condiţie impusă prin lege pentru soluţionarea notificării, nu se circumscrie actelor doveditoare şi înscrisurilor prevăzute de art. 23 din lege.
Referitor la apărarea privind lipsa declaraţiei reclamanţilor în sensul că nu ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 a legii, apărare care presupune verificări de fapt, se constată că nu a fost invocată de pârât în faţa instanţelor de fond ci, pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, motiv pentru care nu poate fi primită şi analizată.
Aşa fiind, pentru considerentele de drept arătat, Înalta Curte urmează a consta că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva deciziei nr. 486 A din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3707/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3608/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
