ICCJ. Decizia nr. 3879/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia civilă nr. 3879/2010
Dosar nr. 238/2/2001.
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 197 din 21 februarie 2001, Tribunalul Bucureşti , secţia a III-a civilă, a admis excepţiile invocate din oficiu la data de 17 ianuarie 2001, având ca obiect lipsa calităţii procesuale active a reclamantei din acţiunea principală şi cererea de chemare în judecată a altei persoane, lipsei calităţii procesuale active a intervenientei A.S.H., respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei şi intervenientei în ceea ce priveşte cererea reconvenţională; în consecinţă, s-a respins acţiunea principală şi cererea de chemare în judecată a altei persoane, formulată de reclamanta B.A.I., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, R.L., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi intervenienta V.I., ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă; s-a respins şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de A.S.H., pe calea aceleiaşi excepţii a lipsei calităţii procesuale active; iar cererea reconvenţională formulată de pârâta R.L., a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
În raport de probele administrate în cauză, prima instanţă a reţinut că reclamanta şi intervenienta nu au dovedit calitatea procesuală activă pentru susţinerea pretenţiei de revendicare a imobilului situat în Bucureşti, str. C., sector 2, iar soluţia asupra cererilor incidentale a fost determinată în raport de cea dată cererii principale.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanta B.A.I. (născută R.) şi intervenienta A.S.H.
Apelanta reclamantă B.A.I. a susţinut prin motivele de apel că mama sa, B.I., i-a transmis prin moştenire imobilul în litigiu, astfel încât are legitimare procesuală în cauză; prin urmare, fiind descendent de gradul I, înseamnă că nu trebuie obligată să facă dovada dezbaterii succesorale.
Apelanta intervenientă, A.S.H., a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi pe fond, admiterea cererii de intervenţie în interes propriu.
S-a susţinut că faţă de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, unica moştenitoare a autoarei B.S., născută R., este nepoata de frate a acesteia, respectiv, intervenientă.
Prin încheierea de şedinţă din 15 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti , secţia a III-a civilă, a suspendat soluţionarea cauzei în conformitate cu dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, cererile de suspendare fiind formulate de intervenientele A.S.H. şi V.I.
La data de 11 februarie 2004, cauza a fost repusă pe rol din oficiu de către instanţă, pentru a se verifica dacă mai subzistă motivele suspendării.
La dosarul cauzei, s-a depus adresa din 12 iulie 2004, din cuprinsul căreia rezultă că RA A.P.P.S. a emis Decizia nr. 21 din 19 ianuarie 2004, prin care a fost respinsă notificarea formulată de petentele I.V., R.S.H. şi A.I.B.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, reţinând că procedura administrativă s-a finalizat prin Decizia nr. 21 din 19 ianuarie 2004, decizie contestată în instanţă (la dosarul cauzei fiind depusă şi Sentinţa civilă nr. 474 din 17 mai 2004), a suspendat soluţionarea apelurilor, pe temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Din cuprinsul hotărârii judecătoreşti menţionate, a rezultat că, în ce priveşte imobilul în litigiu, s-a pronunţat o ordonanţă de adjudecare nr. 8960 din 28 mai 1938 în favoarea unei persoane fizice - D.D.G., situaţie care conduce la constatarea că reclamanta nu poate justifica o calitate procesuală reală în procesul de contestare a deciziei administrative.
La data de 13 noiembrie 2006, din oficiu, instanţa de apel a dispus efectuarea de verificări, sens în care a dispus emiterea unei adrese către reclamantă, pentru a se cunoaşte stadiul procedurii declanşate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Apărătorul apelantei-reclamante a depus la dosarul cauzei un înscris prin care s-a adus la cunoştinţa instanţei, că rudele părţii pe care o reprezenta - apelanta-reclamantă, au învederat că nu sunt interesate de continuarea procesului civil de faţă, întrucât la momentul depunerii cererii partea decedase.
La data de 5 mai 2008, apelanta-intervenientă A.S.H. a formulat cerere de repunere pe rol, susţinând că s-a emis în procedura Legii nr. 10/2001, Decizia administrativă nr. 21 din 19 ianuarie 2004.
Faţă de certificatul de moştenitor testamentar din 17 octombrie 2005, instanţa de apel a constatat că a intervenit transmisiunea calităţii procesuale de la apelanta reclamantă la legatarul universal - B.M.D.P.
S-a depus la dosarul cauzei copie legalizată de pe Sentinţa civilă nr. 474 din 17 mai 2004, cu menţiunea că aceasta a devenit irevocabilă prin neapelare.
La termenul de judecată din 20 noiembrie 2008, la care instanţa de apel a acordat cuvântul părţilor asupra cererii de repunere pe rol formulate de apelanta intervenientă, intimata pârâtă RA APPS a invocat în mod explicit excepţia perimării cererilor de apel.
Instanţa de apel, a constatat că anterior, în condiţiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la repunerea cauzei pe rol la data de 13 noiembrie 2006, pentru a se verifica stadiul procedurii declanşate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar ulterior, la data de 13 noiembrie 2006, şi apelanta intervenientă a solicitat repunerea cauzei pe rol; rezultatul verificărilor s-a concretizat în obţinerea unei copii legalizate a Sentinţei civile nr. 474 din 17 mai 2004, cu menţiunea că aceasta a devenit irevocabilă prin neapelare.
În aceste condiţii, curtea de apel a constatat că în privinţa cerilor de apel formulate de apelante, a intervenit perimarea, excepţie de procedură care are ca temei dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceste cereri au rămas în nelucrare din vina apelantelor, o perioadă mai mare de un an.
S-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 250 alin. (1), termenul de perimare un an calculându-se de la data rămânerii irevocabile a Sentinţei nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, respectiv, la expirarea termenului de apel de 15 zile.
Drept urmare, prin Decizia civilă nr. 840A din 20 noiembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, admite cererea de repunere pe rol a cauzei şi, a constatat perimată cererea de apel formulată de apelanta-reclamantă B.A.I. - în prezent decedată - şi continuată de moştenitorul său, B.M.D.P., precum şi de către apelanta-intervenientă A.(R.)S.H., împotriva sentinţei primei instanţe.
La data de 8 decembrie 2009, reclamantul B.M.D.P. şi intervenienta R. (fostă A.) S.H. au promovat recurs împotriva deciziei instanţei de apel.
Prin însăşi cererea de recurs, în vederea formulării motivelor de recurs, recurenţii au solicitat instanţei de apel comunicarea deciziei recurate, menţionând că până la data de 7 decembrie 2009 actul de procedură al comunicării nu a fost îndeplinit.
La 17 iunie 2010, prin registratura Înaltei Curţi, recurenţii au depus motive de recurs "în completarea cererii de recurs", întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs formulate, recurenţii au solicitat instanţei să constate că la termenul din data de 20 noiembrie 2008, aşa cum o atestă practicaua deciziei recurate "pe rol se aflau soluţionarea cererilor de apel formulate de apelanta-reclamantă B.A.I. - în prezent decedată şi continuată de moştenitorul său - B.M.D.P., precum şi de către apelanta-intervenientă A.(R.)S.H., împotriva Sentinţei civile nr. 197 din 21 februarie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 4502/1998 ..., precum şi a soluţionării cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de către cei doi apelanţi".
Conform dispozitivului, cererea de repunere pe rol a fost admisă, însă, deopotrivă, au fost constatate şi perimările celor două apeluri, decizia fiind dată cu recurs în 5 zile de la pronunţare.
Decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel nu a observat că perimarea a fost suspendată cât timp a dăinuit suspendarea judecării apelurilor, dispusă şi menţinută în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte şi, pe de altă parte, decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, în ipoteza suspendării cursului perimării în cazurile stabilite de lege (art. 47 din Legea nr. 10/2001), culpa părţilor este exclusă.
Recurenţii mai arată că nici culpa părţilor nu se confirmă, întrucât constatarea perimării a avut loc chiar ziua repunerii cauzei pe rol.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În şedinţa publică de azi, Înalta Curte a supus dezbaterii părţilor excepţia tardivităţii declarării recursului, excepţie invocată şi prin notele de şedinţă depuse în dosar la 17 iunie 2010 de intimata intervenienta V.M.I., prin apărător, note prin care s-a susţinut şi excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în termen legal, având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul formulat este tardiv declarat şi va fi respins în consecinţă, potrivit celor ce urmează.
Înalta Curte constată că decizia recurată conţine menţiunea repunerii cauzei pe rol şi constatarea sancţiunii perimării cu privire la cele două apeluri cu care era învestită.
Potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (2) C. proc. civ.: "Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare."
Textul anterior citat are semnificaţia unei dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie, cuprinsă în art. 301 C. proc. civ. care prevede că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Cum în această materie există însă dispoziţii derogatorii, acestea se impun a fi aplicate cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
În formularea apărării asupra acestei excepţii, recurenţii, prin apărătorul prezent, au susţinut că, întrucât prin decizia recurată s-a dispus şi repunerea cauzei pe rol, termenul de recurs împotriva acestei dispoziţii nu poate fi acelaşi, ci este cel de drept comun, de 15 zile de la comunicarea deciziei; s-a mai învederat că actul de procedură al comunicării către apelanţi nu a fost efectuat de instanţa de apel, motiv pentru care, recursul declarat în absenţa lui, la data de 8 decembrie 2009, este promovat în termenul legal.
Apărarea formulată nu poate fi primită.
În mod necesar, constatarea perimării este precedată de dispoziţia de repunere a cauzei pe rol, dată fiind împrejurarea că ea este o sancţiune de drept procesual ce intervine după lăsarea cauzei în nelucrare, din culpa părţilor, în intervalul de timp prevăzut de lege (1 an, în materie civilă).
Această repunere a cauzei pe rol poate fi dispusă fie la o dată anterioară pronunţării deciziei (la un termen precedent, prin încheiere), fie la data soluţionării cererii a cărei perimare se constată, dispoziţia de repunere a cauzei pe rol putând să se regăsească uneori în practicaua hotărârii, situaţie în care are egală valoare ca şi în cazul evidenţierii ei în cuprinsul dispozitivului (încheierii sau hotărârii), ca dispoziţie a instanţei.
Aşa fiind, indiferent de modalitatea în care instanţa s-a pronunţat asupra cererii de repunere pe rol, ea are valoarea unei dispoziţii care este supusă căilor de atac, potrivit regimului stabilit de Codul de procedură civilă.
Ca regulă, încheierile instanţei învestite cu soluţionarea unei cereri (la prima instanţă sau în căile de atac, ordinare sau extraordinare), sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea pe care acea instanţă o pronunţă şi la momentul la care instanţa respectivă se desesizează.
Excepţie fac situaţiile în care legea reglementează în mod expres posibilitatea atacării separate a unor încheieri, ca acte decizionale intermediare în soluţionarea unei pricini.
Atare regim juridic, reiese din dispoziţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.: "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul în care prin ele nu s-a întrerupt cursul judecăţii."
Din perspectiva ce interesează cauza, această dispoziţie legală este pe deplin aplicabilă şi recursului, ea fiind normă de trimitere în economia art. 299 alin. (1) C. proc. civ. care stabileşte obiectul căii de atac: "Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2), sunt aplicabile în mod corespunzător."
Prin urmare, dacă legea nu permite (printr-o dispoziţie expresă) atacarea separată a unei încheieri, ea nu poate fi atacată decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea acelei instanţe şi în termenele stipulate prin normele legale, condiţiile fiind cumulative; regula enunţată este aplicaţie particulară a principiului accesorium sequitur principale.
Codul de procedură civilă nu prevede posibilitatea de a se ataca separat admiterea cererii de repunere pe rol, nici prin dispoziţiile speciale aplicabile acesteia (art. 2441 alin. (2)), nici potrivit dispoziţiilor de drept comun în materia recurării încheierilor (art. 299 alin. (1)).
Astfel, doar încheierea de respingere a cererii de repunere pe rol este susceptibilă de atacare separată, sens în care dispune art. 2441 alin. (2) C. proc. civ.; pe de altă parte, nici art. 299 alin. (1) rap. la art. 282 alin. (2) C. proc. civ. nu deschide calea de atac a recursului; deci, norma specială nu o prevede, iar norma generală nu o permite.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia apelurile, fiind promovate împotriva unei sentinţe având ca obiect o cerere în revendicare, termenul de recurs este cel de drept comun, de 15 zile de la comunicare, pentru că acesta ar fi fost termenul aplicabil pentru atacarea deciziei instanţei de apel, dacă aceasta s-ar fi pronunţat pe fond.
De vreme ce soluţia instanţei de apel este pronunţată pe calea excepţiei de perimare, calea de atac împotriva acesteia (şi a încheierilor atacabile concomitent) este recursul, dar în termenul prevăzut de lege pentru desesizarea instanţei pe calea acestei excepţii (art. 253 alin. (2) C. proc. civ.).
Art. 282 alin. (2) la care face trimitere art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevede, într-adevăr, că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, însă, sintagma "odată cu fondul" are semnificaţia pronunţării actului final al instanţei (sentinţa, la prima instanţă), şi atunci când s-a pronunţat pe cale de excepţie, şi dacă s-a desesizat soluţionând fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
A se admite o altă concluzie, ar însemna că încheierile premergătoare date de o instanţă ce nu a rezolvat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, ci a admis o excepţie, să nu fie cenzurabile prin nicio cale de atac, întrucât, criticile nu pot fi formulate omisso medio, de exemplu, în cazul în care s-ar promova ulterior apel împotriva sentinţei pronunţate în rejudecare, după desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare (ca urmare a greşitei admiteri a unei excepţii în primul ciclu procesual); o astfel de interpretare, ar presupune o administrare anevoioasă a justiţiei, o scindare nepermisă a caracterului unitar al fiecărei etape procesuale şi o încălcare a exigenţelor procesului echitabil, garantat părţilor prin dispoziţie art. 6 paragr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Prin urmare, dispoziţia în cauză (de repunere pe rol a apelurilor), este recurabilă şi ea în condiţiile şi în termenul prevăzute de lege pentru atacarea deciziei instanţei de apel, aşadar, în 5 zile de la pronunţare, potrivit art. 253 alin. (2) C. proc. civ.
Or, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la 20 noiembrie 2008, iar prezentul recurs a fost promovat la la 8 decembrie 2009, aşadar, cu mult peste termenul legal.
În plus, în condiţiile în care legea prevede că termenul curge de la data pronunţării, comunicarea hotărârii este lipsită de atributul declanşării termenului de exercitare a căii de atac.
Termenul de promovare a căilor de atac este un termen legal imperativ, peremptoriu, absolut, iar nerespectarea lui conduce la pierderea dreptului procesual de a efectua actul de procedură supus unui astfel de termen, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează sancţiunea decăderii.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca tardiv formulat, astfel că excepţia nulităţii recursului (întemeiată pe nemotivarea recursului în termen legal), nu se mai impune a fi analizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca tardiv declarat recursul formulat de reclamantul B.M.D.P. şi intervenienta R. (fostă A.) S.H., împotriva Deciziei civile nr. 840A din 20 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3875/2010. Civil. Anulare act. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 3880/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
