ICCJ. Decizia nr. 3872/2010. Civil. Legea 112/1995. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3872/2010
Dosar nr. 1181/35/2009
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 166/C din 5 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă, în Dosarul nr. 820/271/2008, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii F.V. şi F.L. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P.S. Bihor şi, în consecinţă:
Pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor 318.530 RON sau 86.533 euro cu titlu de despăgubiri civile, sumă care va fi reactualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la 1.503,80 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanţii au deţinut calitatea de chiriaşi în imobilul în litigiu, motiv pentru care l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 11 septembrie 1996.
Prin Decizia civilă nr. 323/A din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Bihor, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, iar prin Decizia civilă nr. 1358/2007 s-au respins recursurile formulate împotriva ei.
Tribunalul a reţinut că potrivit Legii nr. 10/2001, chiriaşii al căror contract de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat au dreptul Ia restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie - însă, practica instanţelor, bazată pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că trebuie respectat principiul proporţionalităţii, indemnizaţia la care este îndreptăţit fostul chiriaş trebuie să fie rezonabilă - în raport de valoarea apartamentului de care a fost privat, proporţionalitatea fiind asigurată numai în măsura în care fostul chiriaş dobândeşte diferenţa dintre valoarea bunului de la data desfiinţării contractului şi preţul de vânzare actualizat.
Reclamanţii au solicitat însă, atât plata sumei de 11.787,89 RON reprezentând valoarea reactualizată a preţului la momentul septembrie 2008 a preţului de 17.323.269 ROL - achitat cu titlu de preţ, la plata sumei de 72.240 RON reprezentând contravaloarea investiţiei efectuate la imobilul în litigiu, cât şi obligarea pârâtului la contravaloarea preţului de circulaţie al unui imobil identic cu cel posedat de ei.
S-a apreciat că aceste sume nu pot fi acordate cumulativ, deoarece o adevărată "restitutio in integrum" presupune acordarea contravalorii preţului de circulaţie al imobilului posedat de ei, în această valoare, fiind inclusă şi valoarea investiţiilor efectuate.
Faţă de starea de fapt şi de drept reţinute, a fost admisă acţiunea potrivit celor arătate.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, fiecare dintre părţi criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 155A din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Analizând criticile formulate, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neacordării valorii reactualizate a preţului achitat pentru apartamentul a cărui posesie şi proprietate au pierdut-o, subliniind că aceasta este o cerere principală şi independentă de cea privind valoarea de circulaţie şi că o reparaţie justă, aşa cum este aceasta definită în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu poate fi obţinută decât prin admiterea tuturor cererilor formulate.
Curtea de apel a apreciat neîntemeiată această critică deoarece admiterea concomitentă a celor două capete de cerere, ar reprezenta o dublă despăgubire acordată reclamanţilor, şi în consecinţă, o îmbogăţire fără just temei.
În cazul în care cumpărătorul unui imobil pierde proprietatea acestuia, fiind, prin urmare, evins, el are dreptul la despăgubiri.
Cuantumul acestor despăgubiri reprezintă prejudiciul efectiv suportat de cumpărător, reclamantul având de ales între preţul achitat sau valoarea bunului la data pierderii posesiei, motivat de diferenţa ce poate să apară între aceste două valori, între data încheierii contractului şi data deposedării de bun. Altfel spus, cumpărătorul va avea interes să ceară restituirea preţului doar dacă valoarea de piaţă a bunului a scăzut raportat la momentul încheierii contractului.
Instanţa de apel a constatat totodată, că mai poate fi folosită şi o altă tehnică, şi anume, să se dispună distinct restituirea preţului achitat, la care să se adauge despăgubiri reprezentând diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului şi preţ, însă finalitatea este identică.
S-a apreciat că nu este admisibilă restituirea concomitentă a preţului achitat şi a valorii de circulaţie a imobilului, neexistând niciun temei juridic pentru o astfel de plată.
Pe de altă parte, valoarea de circulaţie a imobilului cuprinde valoarea efectivă a acestuia, inclusiv investiţiile efectuate, deoarece astfel de investiţii sporesc valoarea imobilului.
În ce priveşte apelul formulat de pârât prin care s-a invocat inaplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001, deoarece încheierea contractului pentru apartamentul a cărui posesie au pierdut-o reclamanţii a avut loc cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi împrejurarea că nu s-a făcut dovada relei-credinţe a vânzătorului materializată prin preluarea abuzivă a imobilului, instanţa de apel a apreciat nefondate aceste critici.
Astfel, cercetându-se considerentele Deciziei nr. 323/A din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Bihor, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor, s-a constatat că instanţa a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, caracterul abuziv al preluării imobilului de către Statul Român, astfel încât, nu mai era nevoie de o acţiune separată formulată de chiriaşi în acest sens.
Mai mult, s-a reţinut în continuare, reaua-credinţă a vânzătorului la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ale căror efecte au fost desfiinţate nu mai trebuie demonstrată, deoarece vânzătorul trebuia să ştie că imobilul nu poate fi vândut în condiţiile Legii nr. 112/1995, astfel încât, nu trebuia să dea curs cererii de cumpărare formulate de chiriaşi.
Instanţa de apel a apreciat că din punct de vedere al chiriaşilor, au fost respectate condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, ei deţinând contracte valabile la data apariţiei legii şi nici nu s-a făcut dovada că au deţinut alte imobile în proprietate, acestea fiind cele două condiţii pe care chiriaşul trebuia să le îndeplinească potrivit legii speciale.
Pe de altă parte, Statul Român era înscris în cartea funciară, astfel încât, s-a apreciat că din punctul de vedere al reclamanţilor, prevederile Legii nr. 112/1995 au fost respectate, argument reţinut de instanţa de apel din perspectiva teoriei aparenţei în drept.
În acelaşi timp, s-a considerat că Statul român nu poate înlătura plata despăgubirilor şi din alte două motive:
Primul dintre acestea este că apelantul pârât a invocat culpa propriilor sale instituţii, fiind inacceptabil într-un raport juridic să se dea eficienţă unei astfel de apărări, deoarece o soluţie contrară ar echivala cu o recunoaştere a unei poziţii de supraordonare a Statului Român faţă de celălalt subiect al raportului juridic civil, ceea ce este contrar principiilor fundamentate ale dreptului civil - unde părţile se află pe poziţie de egalitate juridică, precum şi dispoziţiilor constituţionale prin care este apărată proprietatea privată.
Al doilea argument îl reprezintă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora proprietarul nu poate fi deposedat de bunul său decât în urma unei juste şi prealabile despăgubiri, condiţia ca plata creanţei să fie prealabilă pierderii posesiei, nefiind oricum îndeplinită în speţă.
Ca urmare a modalităţii de soluţionare a celor două apeluri, instanţa de apel nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate de reprezentantul apelanţilor reclamanţi, lucrările efectuate de acesta în dosar vizând în principal apelul părţilor pe care le-a reprezentat şi mai puţin s-a axat pe apărarea faţă de apelul pârâtului.
Împotriva acestei decizi, ambele părţi au formulat recurs.
I. Recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice s-a prevalat în susţinerea recursului de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.
Astfel, conform art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, "Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru".
De asemenea, art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare"
Recurentul susţine că cel din urmă text nu este aplicabil, întrucât este evidentă reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători faţă de faptul că în situaţia în care vânzătorul ar fi fost de rea-credinţă (adică statul care a preluat în mod abuziv imobilul), cumpărătorul pentru a fi fost de bună-credinţă putea merge chiar până la a formula o acţiune în justiţie prin care să stabilească dacă statul a preluat sau nu imobilul cu titlu valabil, lucru pe care cumpărătorii nu l-au făcut.
Pe de altă parte, în baza Deciziei civile nr. 1358 R /2007 a Curţii de Apel Oradea, s-a constatat că acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Având în vedere acest aspect, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
În atare situaţie, recurentul învederează că în prezenta cauză nu se poate vorbi de acordarea despăgubirilor în cuantumul stabilit de art. 50 alin. (21) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, întrucât Legea nr. 112/1995 nu a fost respectată.
Se mai arată de recurent că în cererea de faţă, despăgubirile ce se pot acorda reclamanţilor sunt cele stabilite la art. 50 din Legea nr. 10/2001, adică restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi (mai puţin comisionul de 1% şi a dobânzii achitate de chiriaşi la SC C.T.I. Bihor), întrucât contractul lor a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Acordarea unor despăgubiri la preţul de piaţă al imobilelor, ar însemna încălcarea principiilor stabilite de Codul civil cu privire la îmbogăţirea fără just temei.
Eventualele sume care urmează a fi acordate în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, Legea nr. 112/1995, se pot face doar cu respectarea art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Referitor la sumele stabilite de expertiză, recurenta solicită instanţei de recurs să observe că aceasta a fost efectuată anterior apariţiei Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, fiind evident ca acest calcul s-a făcut fără respectarea standardelor internaţionale de evaluare.
Drept urmare, recurentul susţine că instanţa de fond şi cea de apel au pronunţat o soluţie nelegală obligând Statul Român la plata sumei de 318.530 RON, ce reprezintă valoarea de circulaţie a imobilului situat în Oradea, str. I., judeţ Bihor, stabilită prin raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expert S.E., la data de 16 iunie 2008.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că valoarea de circulaţie a imobilului cuprinde "valoarea efectivă a acestuia, inclusiv investiţiile efectuate", situaţie în care rezultă că în mod eronat a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor şi contravaloarea investiţiilor efectuate.
Recurentul invocă şi prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, însă, prin dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, se prevede în mod imperativ că indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, obligaţia despăgubirii revine persoanei îndreptăţite, iar nu Statului Român.
Recurentul opinează că şi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, această obligaţie revenea tot persoanei îndreptăţite, în speţă E. R. (căreia i-a fost restituit imobilul), întrucât acesta a fost preluat de stat cu titlu valabil.
Legalitatea şi valabilitatea titlului statului este confirmată prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în care, la Cap. I art. 1 alin. (2) lit. h) se prevede că: "Imobilele cu destinaţie de locuinţă, trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, şi acele imobile care erau folosite ca locuinţă şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă ...".
Faţă de situaţia proprietarilor la data preluării, dispoziţiile actelor normative în baza cărora imobilul a fost preluat de către stat, au fost corect aplicate, ceea ce legitimează validitatea titlului statului, acesta producându-şi efectul translativ de proprietate.
De asemenea, recurentul pârât reiterează excepţia netimbrării acţiunii asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat, având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată, deşi întemeiată pe prevederile Legii nr. 112/1995, excede acest cadru legal, astfel încât trebuia timbrată la valoare, valoare constând în diferenţa dintre valoarea menţionată în raportul de expertiză şi preţul actualizat achitat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Acelaşi recurent pârât a solicitat şi înlăturarea dispoziţiei privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată acordate, întrucât expertiza efectuată în cauză este total inutilă, iar în ceea ce priveşte onorariul de avocat ar fi trebuit avute în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ.
II. Recursul formulat de reclamanţi a fost, de asemenea, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii susţin că cererea de chemare în judecată pe care au formulat-o, a fost admisă în mod nelegal doar în parte, în sensul că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata sumei de 318.530 RON sau 86.533 euro, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Oradea, str. I., sumă ce include şi valoarea investiţiilor efectuate de reclamanţi la imobil, în calitate de proprietari.
Însă, prin aceeaşi hotărâre, instanţa a respins cererea de obligare a pârâtului şi la plata valorii reactualizate a preţului achitat de către noi pentru imobil, suma ce se ridică la 11.787.89 RON.
Recurenţii susţin că hotărârea este netemeinică şi nelegală, având în vedere că cererea de obligare la plata preţului reactualizat la zi este una principală, iar nu subsidiară, fiind independentă de soluţionarea capătului de cerere privind despăgubirile pentru valoarea de circulaţie şi investiţii.
Acest capăt de cerere a avut un temei distinct decurgând din desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a produs o ingerinţă în dreptul lor de proprietate, iar proporţionalitatea acestei ingerinţe trebuie circumscrisă prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aşa cum a fost el stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg.
Recurenţii conchid că numai prin admiterea ambelor cereri, se poate asigura o reparaţie justă.
Recurenţii reclamanţi au depus note de şedinţă la data de 11 iunie 2010 prin care au combătut şi motivele de recurs formulate de pârât.
Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor care formulează critici pe întinderea despăgubirilor deja acordate de instanţele de fond, în timp ce recurenţii reclamanţi, prin criticile susţinute, urmăresc stabilirea unui nivel superior al acestor despăgubiri prin adiţionarea şi a preţului achitat care să fie reactualizat la data plăţii.
I. Recursul pârâtului este fondat, potrivit celor ce succed.
În ce priveşte cadrul legal aplicabil soluţionării pretenţiilor deduse judecăţii, se impun câteva clarificări faţă de cele stabilite de instanţele anterioare.
Astfel, cererea de chemare în judecată a fost promovată de reclamanţi la data de 31 ianuarie 2008, aşadar, la un moment anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, forma rezultantă a Legii nr. 10/2001 fiind în vigoare din 6 februarie 2009.
Sentinţa primei instanţe a fost pronunţată în 5 mai 2009, iar decizia recurată la 25 noiembrie 2009, legea de modificare intrând în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă.
Contrar celor susţinute de recurenţii reclamanţi în întâmpinarea formulată la motivele de recurs ale pârâtului, normele de drept material din cuprinsul legii speciale, astfel modificată, sunt pe deplin aplicabile cauzei, potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi în conformitate cu care, legea nouă se aplică tuturor situaţiile născute după intrarea ei în vigoare (facta futura) dar şi celor sau aflate în derulare la data adoptării noului act normativ (facta pendentia).
Regula anterior menţionată (tempus regit actum), îşi găseşte limitarea în principiul neretroactivităţii legii civile noi, aceasta însemnând că legea nouă nu poate fi aplicată faptelor trecute sau acelor situaţii care şi-au epuizat efectele sub imperiul legii civile vechi - facta praeterita şi cu privire la drepturile câştigate - jura quaesita; pe de altă parte, aceeaşi regulă este mărginită şi de principiul neultraactivităţii legii civile vechi care, prin ipoteză, este înlocuită de legea nouă.
Aplicând cele anterior enunţate la datele speţei, dreptul reclamanţilor la obţinerea unor despăgubiri ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare pe care l-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu era născut la data apariţiei legii noi (Legea nr. 1/2009), întrucât în cauză nu se pronunţase o hotărâre definitivă (înzestrată cu executorialitate) prin care acesta să le fi fost stabilit.
Drept urmare, nu poate fi reţinut niciun argument valabil pentru care instanţa să sustragă situaţia dedusă judecăţii de la aplicarea legii civile noi şi să evalueze pretenţiile deduse judecăţii în raport de aceasta.
Pentru a epuiza chestiunea normelor incidente cauzei, Înalta Curte constată, faţă de situaţia de fapt reţinută în speţă, că temeiurile juridice invocate de reclamanţi (Legea nr. 112/1995 şi art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului), nu sunt aplicabile.
Normele juridice incidente unei cauze sunt cele stabilite de instanţă în raport de situaţia prezentată de părţi, astfel cum este reţinută, şi avându-se în vedere finalitatea afirmată prin formularea cererilor adresate instanţei.
Drept urmare, instanţa nefiind ţinută de temeiul juridic indicat de părţi, are însă obligaţia de a-l supune dezbaterii contradictorii a părţilor pentru respectarea garanţiilor procesuale prevăzute de lege în favoarea lor, dar şi pentru o justă soluţionare a cauzei şi o bună administrare a justiţiei; atare drept al instanţei şi totodată obligaţie, reies din dispoziţiile art. 129 alin. 4 şi 5 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că această obligaţie însă, nu mai subzistă când părţile sunt în dispută cu privire la normele aplicabile, cum este cazul în speţă, iar comunicarea actelor de procedură asigură respectarea garanţiilor procesuale şi posibilitatea fiecăreia dintre părţi de a-şi face apărările în raport de susţinerile celeilalte.
Astfel, Legea nr. 112/1995 nu conţine norme de drept material care să fie aplicabile pretenţiilor deduse judecăţii (despăgubiri ca urmare a constatării nulităţii contractului), iar invocarea de către reclamanţi a acestui act normativ în cuprinsul cererii de chemare în judecată rămâne una formală; s-ar putea reţine că referirea mai concretă la dispoziţiile art. 23 din lege pentru justificarea scutirii de plată a taxei de timbru este singura raţiune a indicării acestui act normativ ca temei juridic al cererii (asupra chestiunii timbrajului se va reveni în prezentele considerente, având în vedere că pârâtul a formulat critici şi cu privire la obligaţiile fiscale ale reclamanţilor).
Drept urmare, singura construcţie juridică realizată de reclamanţi pentru argumentarea cererii, rămâne cea întemeiată pe art. 1 Protocolul 1, reclamanţii pretinzând că au avut un "bun" în sensul Convenţiei şi ca atare, se consideră îndreptăţiţi la obţinerea unei reparaţii echitabile (integrale) pentru pretinsa încălcare a dreptului lor, solicitând un anumit cuantum al despăgubirilor.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne nu conţin dispoziţii mai favorabile.
Înalta Curte constată că reclamanţii nu sunt în ipostaza de a invoca garanţiile art. 1 Protocolul 1, astfel că, norma menţionată nu este aplicabilă, în cazul în care s-ar constata neconcordanţe între aceasta şi legea internă (Legea nr. 10/2001).
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului noţiunea de "bun" este una autonomă, ea putând cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.
Or, conform datelor speţei, reclamanţii au avut calitatea de cumpărători ai apartamentului nr. 4 - 5 din imobilul situat în Oradea, str. I., potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 11 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Imobilul în care este situat acest apartament a fost restituit proprietarului deposedat abuziv de stat, potrivit Deciziei nr. 359 din 24 iunie 2004 emisă de Comisia de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România, în speţă, E.R. din Oradea, de la măsura restituirii fiind excluse apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, între care şi cel menţionat.
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SCCTI Bihor şi reclamanţi s-a constatat nulitatea absolută prin Decizia civilă nr. 323A din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Bihor, secţia civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1358 din 29 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Din cuprinsul considerentelor acestor hotărâri, reiese că sancţiunea nulităţii a fost dispusă în baza art. 45 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se că perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a avut loc cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu referire la dispoziţiile art. 1 şi 9 din lege, care presupuneau ca premisă (pentru ca imobilul să intre în domeniul de aplicare a legii) preluarea în perioada de referinţă a legii de la o persoană fizică, iar nu juridică.
Nulitatea înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivităţii, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.
Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii şi acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii, se ajunge în situaţia în care părţile nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalităţii, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalităţii încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operaţiuni astfel perfectate.
În consecinţă, cum principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare ce interesează în speţă, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanţi, rezultă că aceştia nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.
Atare constatare permite Înaltei Curţi stabilirea concluziei că reclamanţii nu au un "bun actual" în sensul Convenţiei (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al sancţiunii nulităţii), după cum nu sunt nici titularii unei "valori patrimoniale, drept de creanţă sau speranţe legitime" în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios european, întrucât constatarea nulităţii contractului (corespunzător efectului pentru trecut al sancţiunii) le-ar fi permis, cel mult, să invoce drepturi legate de calitatea de chiriaşi (situaţie anterioară în care ar fi putut fi repuşi, la cerere), ceea ce nu s-a întâmplat.
Or, câtă vreme aceştia nu şi-au conservat un atare drept decurgând dintr-un alt principiu al efectelor nulităţii, acela al repunerii în situaţia anterioară, formulând o cerere, fie în cadrul acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii, fie ulterior, pe cale separată, în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani, cu privire la protecţia ce opera în baza O.U.G. nr. 40/1999, la acest moment nu pot invoca, nici din acest punct de vedere, protecţia art. 1 Protocolul 1.
Stabilirea unor drepturi locative ar fi fost de natură să intre sub incidenţa normei din Convenţie, întrucât contractul de închiriere este un drept de creanţă cu caracter mobiliar (chiar dacă are ca obiect un imobil) şi temporar (pe durata locaţiunii), deci, o valoare patrimonială protejată ca drept de proprietate.
În plus, deşi simpla constatare a inexistenţei unui bun (sau a celorlalte alternative ale noţiunii) este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilităţii ratione materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar să se stabilească şi existenţa ingerinţei, ingerinţă care să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte raportul de proporţionalitate între interesele individuale şi cele generale.
Or, admiterea de instanţă a unei acţiuni în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, la solicitarea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării şi restabilirea legalităţii şi a drepturilor acestuia, nu poate fi calificată drept ingerinţa însăşi, după cum în conflict sunt interesele a doi particulari.
Drept urmare, normele dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, şi, aşa cum s-a arătat deja, instanţele erau ţinute să facă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Curtea de apel a ignorat însă aceste prevederi legale, aplicând norma din Convenţie, astfel că, soluţia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii, fiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că pentru soluţionarea cauzei de faţă sunt relevante dispoziţiile art. 50 alin. (2) ca şi ale art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată după modificarea prin Legea 1/2009.
Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.
Finalitatea normei anterioare este aceea de a stabili facilitatea fiscală pentru acţiunile în justiţie prin care chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate, ca în speţă, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Totodată, se constată că dispoziţia citată nu este una de drept material cu privire la desocotirea părţilor contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce conduce la concluzia că legea specială nu conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun care s-ar fi impus cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant.
Drept urmare, cererea dedusă judecăţii se soluţionează pe temeiul principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului - restitutio in integrum, principiu ce guvernează, de asemenea, efectele nulităţii actului juridic şi care presupune că tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât, părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.
Acest principiu apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei practice a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil, fiecare dintre ele privind efectele nulităţii inter partes.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că reclamanţii sunt îndreptăţiţi a primi preţul pe care l-au achitat în baza contractului a cărui nulitate a fost constatată (17.323.269 ROL sau 17.323,26 RON, conform fişei de calcul), sumă care, va fi actualizată pentru perioada cuprinsă între 10 martie 2005 (data achitării integrale a apartamentului) şi data la care va avea loc achitarea ei efectivă.
Necesitatea actualizării rezultă din devalorizarea sumei în acest interval, soluţia fiind impusă de considerente de echitate, iar suma astfel rezultată este aptă să asigure caracterul integral al reparaţiei (restitutio in integrum).
Înalta Curte apreciază că nici dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceeaşi formă, nu sunt incidente situaţiei reţinute în cauză.
Textul normei dispune: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."
Premisele lui presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract.
Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi "desfiinţat" (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că "desfiinţarea" nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (împreună cu altele).
Or, potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa nu poate fi anulat (ceea ce exclude nulitatea ca şi cauză de ineficacitate); aşa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995.
În acelaşi timp, textul analizat foloseşte formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate ...", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Cerinţa este îndeplinită în cazul respingerii acţiunii de constatare a nulităţii contractului (pentru că implică respectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995 şi, eventual, buna-credinţă) sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Constatându-se că reclamanţii nu întrunesc premisele aplicării acestui text şi, având în vedere şi cele anterior arătate, rezultă că în mod nelegal instanţa de apel a confirmat soluţia acordării valorii de circulaţie (de piaţă) a apartamentului în sumă de 318.530 RON (în care nu erau incluse valoarea investiţiilor efectuate de reclamanţi, valoarea terenului şi valoarea actualizată a preţului), art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană, neputând servi, de asemenea, ca temei pentru admiterea cererii, după cum s-a arătat.
Cum recurentul pârât a susţinut că prin despăgubirile ce au fost stabilite în favoarea reclamanţilor, s-a acordat implicit şi valoarea investiţiilor (a îmbunătăţirilor efectuate), iar acestea nu sunt în sarcina sa, ci a persoanei îndreptăţite, Înalta Curte constată fondată această susţinere, date fiind dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în plus, apreciindu-se deja că cererea reclamanţilor nu poate fi admisă dincolo de limitele preţului actualizat.
Pe de altă parte, şi dacă s-ar fi confirmat calitatea pârâtului de subiect pasiv al obligaţiei de restituire a cheltuielilor necesare şi utile, instanţa nu putea dispune obligarea sa în acest sens în propria sa cale de atac (limitare decurgând din aplicarea principiului non reformation in pejus), prin criticile dezvoltate de reclamanţi, neinvocându-se o atare chestiune.
Excepţia netimbrării acţiunii cu privire la care pârâtul susţine că reprezintă o reiterare, Înalta Curte constată că în apel nu a fost invocată, iar formularea unor motive de recurs omisso medio este inadmisibilă, astfel că, aceasta nu poate fi analizată.
În îndeplinirea cerinţelor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte constată că instanţele anterioare au stabilit în mod corect regimul fiscal al cererii de chemare în judecată, în baza art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data promovării acţiunii; ulterior, prin modificarea legii, s-a prevăzut în mod expres scutirea de la plata taxelor judiciare.
Întrucât se va schimba sentinţa primei instanţe, în aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., vor fi excluse sumele acordate pentru recuperarea cheltuielilor efectuate de reclamanţi cu plata onorariului de expertiză, având în vedere admiterea în parte a cererii de chemare în judecată (doar în ce priveşte preţul care va fi ulterior actualizat, la data executării, expertiza fiind inutilă din acest punct de vedere întrucât determină suma într-un moment intermediar decât cel care interesează efectiv - data plăţii).
Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamanţilor va fi respins, iar, conform art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârât, decizia recurată urmând a fi modificată în parte, în sensul admiterii apelului formulat de Ministerul Finanţelor, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate potrivit prezentelor considerente; se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii F.V. şi F.L., împotriva Deciziei nr. 155A din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea , secţia civilă mixtă.
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Modifică în parte decizia.
Admite apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 166/C din 5 mai 2009 a Tribunalului Bihor , secţia civilă.
Schimbă sentinţa, în sensul că:
Admite în parte cererea.
Obligă pe pârât să achite reclamanţilor suma de 17.323,26 RON achitată la data de 10 martie 2005, urmând a fi actualizată la data plăţii efective.
Obligă pe pârât la 903,80 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3919/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3875/2010. Civil. Anulare act. Revizuire -... → |
|---|
